ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3634/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 ianuarie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții N.A., P.M.G., P.T. și C.P. au formulat contestație împotriva deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de pârâta SC E. SA București, solicitând anularea acestei decizii și, totodată, restituirea în natură a imobilului situat în comuna P., județul Ilfov, aflat în vecinătatea Gării P. și cunoscut sub denumirea de „Gaterul lui M.P.”. Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 25 octombrie 2005, instanța a admis cererea de introducere în cauză a A.V.A.S., ca fiind instituția implicată în privatizarea societății pârâte.

Prin sentința civilă nr. 1372 din 29 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A.V.A.S., a admis în parte contestația, a anulat deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de intimata SC E. SA și a obligat-o pe aceasta să restituie contestatorilor în natură terenul în suprafață de 2411 m.p., situat în comuna P., județul Ilfov, având vecinătățile arătate în raportul de expertiză topometrică întocmit de expert B.E., precum și construcția fostă locuință mecanic gater aflată pe teren și evaluată, prin raportul de expertiză, la suma de 106.339.282 RON. A constatat că hala gater care a aparținut autorului contestatorilor și a fost demolată are o valoare de 17.049.344 RON conform expertizei construcții întocmită de expert S.D.

A obligat pârâta A.V.A.S. să emită decizie privind propuneri de despăgubire a contestatorilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor referitoare la construcțiile demolate și utilajele ce au aparținut autorului contestatorilor. A respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, ca neîntemeiată. Au fost obligate intimatele la 4.200 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, pe baza probatoriilor administrate în cauză, că autorul reclamanților, P.M., a deținut, cu titlu de proprietate în proprietate în comuna P., județul Ilfov, un imobil compus din teren, construcții și utilaje reprezentând gater.

Imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în cursul anului 1948, însă, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, și după preluarea bunului, defunctul P.M. era cunoscut ca proprietarul acestui gater, beneficiind de o sumă de bani cu titlu de chirie din partea statului. Tribunalul a mai constatat că reclamanții, în calitate de moștenitori legali ai defunctului P.M., aspect dovedit cu certificatul de calitate de moștenitor din 20 aprilie 2002 emis de B.N.P., au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat să le fie restituit în natură imobilul în litigiu, însă, prin decizia contestată, societatea pârâtă a respins această cerere cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobil.

Tribunalul a admis în parte contestația, reținând că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, ei făcând dovada că autorul lor a fost proprietarul imobilului revendicat potrivit contractelor de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 și din 11 aprilie 1940, transcrise la Secția Notariat a fostului Tribunal Ilfov și care se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse de reclamanți conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ. În ceea ce privește suprafața de teren restituită în natură, Tribunalul a avut în vedere că intimata SC E. SA deține doar 2411 m.p., astfel încât aceasta a fost obligată la restituire în această limită.

Având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, ce se coroborează cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, Tribunalul a considerat că se impune obligarea pârâtei A.V.A.S., care a coordonat procesul de privatizare, să emită o decizie cu propuneri de despăgubire a contestatorilor pentru construcțiile demolate și utilajele gater preluate de la autorul reclamanților în anul 1948, și care în prezent nu pot fi restituite în natură, această decizie urmând să fie înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., instanța de fond a apreciat-o ca neîntemeiată, avându-se în vedere implicarea directă a acestei pârâte în procesul de privatizare.

Cererea reclamanților privind obligarea intimatei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu a fost apreciată ca întemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC E. SA și A.V.A.S., iar prin decizia civilă nr. 205 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a, a respins, ca nefondate, apelurile declarate. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de SC E. SA și restituirea în natură a imobilului situat în comuna P., jud. Ilfov, cunoscut sub numele de „gaterul lui M.P.”, ce se compunea din construcție cu destinație inițială - anexe gater, utilaje gater și terenul aferent în suprafață de 3500 m.p.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S. este atrasă de implicarea sa în procesul de privatizare a societății deținătoare, ambele pârâte fiind ținute să răspundă în legătură cu modalitățile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute expres de lege. S-a apreciat că sunt nefondate și criticile vizând inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care instituția notificată a soluționat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin emiterea deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003, contestată în prezenta cauză. Prin urmare, intimații-contestatori au parcurs procedura administrativă prevăzută de lege, fiind îndeplinite astfel condițiile de admisibilitate ale acțiunii în justiție în temeiul Legi nr. 10/2001.

S-a considerat că nu poate fi primit ca argument al inadmisibilității acțiunii nici faptul că apelanta A.V.A.S. nu este emitenta dispoziției contestate în cauză, întrucât aceasta a fost atrasă în proces ca urmare implicării sale în procesul de privatizare al apelantei SC E. SA. S-a reținut, în ceea ce privește hala gater demolată, pentru care s-a apreciat că se impune emiterea de către apelanta A.V.A.S. a unei decizii privind propunerea de despăgubire, că această construcție nu a avut destinația locuință, pentru a fi incidente dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001. Construcția ce a fost demolată a fost „hală gater”, destinația sa fiind una comercială, iar măsurile reparatorii se stabilesc potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, apelantei A.V.A.S., în calitatea sa de entitate implicată în procesul de privatizare al unității deținătoare, revenindu-i obligația de a emite dispoziție în acest sens.

În ceea ce privește utilajele gater, s-a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că se acordă măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 arată că, pentru incidența beneficiului legii este necesar ca utilajul sau instalația să nu fi fost casate la data intrării în vigoare a legii, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data din 14 februarie 2001. Or, apelantele-pârâte nu au depus la dosar un astfel de proces-verbal de constatare a casării, pentru ca intimații contestatori să nu fie îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește criticile formulate de apelanta SC E. SA, Curtea de apel și-a însușit concluzia primei instanțe în sensul că intimații contestatori au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, au fost depuse contractele de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 și din 11 aprilie 1940, fișa din registrul agricol pe anii 1956 - 1958 precum și adeverința din 06 august 1992, emisă de Primăria comunei P., din care rezultă că N.E., autoarea intimaților, figurează în registrul agricol din anii 1956 - 1958 cu teren în suprafață de 1320 m.p., care în prezent se află preluat de A.P.L.

P. Toate aceste înscrisuri au, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, valoarea de acte doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului intimaților contestatori asupra imobilului în litigiu, preluat în mod abuziv de către stat. Deși nu există un act de preluare, caracterul abuziv se prezumă, potrivit art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin faptul că terenul solicitat și construcția fostă locuință mecanic gater se regăsesc în patrimoniul societății apelante, astfel cum s-a constatat și prin raportul de expertiză tehnică de specialitate efectuat de expert B.E. Pe de altă parte, chiar reprezentantul societății apelante a recunoscut, cu ocazia cercetării locale, că preluarea imobilelor și a utilajelor a fost nelegală.

S-a mai reținut că dreptul de proprietate asupra construcției demolate, precum și componența acesteia, au fost dovedite cu declarații notariale, probe admisibile în raport de dispozițiile art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Aceste declarații sunt coroborate și cu „memoriul justificativ privind necesitatea transferului terenului în suprafață de 8000 m.p. pentru extinderea Fabricii de Cherestea P.”, din care rezultă existența, pe teren, a unei construcții hală gater și a anexelor, „grav avariate la cutremurul din 1977”. Pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra „halei gater” rezultă și din registrul agricol pentru anii 1956 - 1958, în care autorul contestatorilor figura înregistrat cu „gater mecanic”.

Față de aceste dovezi, coroborate cu recunoașterea societății apelante, la momentul efectuării cercetării locale, expertul a apreciat asupra valorii construcției demolate, raportat și la vechimea acesteia la momentul demolării. În ceea ce privește întinderea suprafeței de teren ce a fost restituită în natură de către prima instanță, aceasta s-a realizat doar în limita suprafeței de 2411 m.p., deținută de apelanta-pârâtă SC E. SA, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză. Este adevărat că intimații au solicitat terenul ce a aparținut autorului lor P.M. și în temeiul Legii nr. 18/1991, în acest sens fiind emis titlul de proprietate din 21 aprilie 1995. Acest titlu a fost însă anulat în parte, prin sentința civilă nr. 210 din 07 mai 1999 a Judecătoriei Buftea, în ceea ce privește suprafața de 3600 m.p., solicitată în prezenta cauză în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, a considerat instanța de apel, nefiind reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu există o dublă reparație. În baza art. 274 C. proc. civ., apelanții, ca părți căzute în pretenții, au fost obligați la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimați, reprezentând onorariu apărător conform chitanței aflată dosar. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar SC F.C. SRL și A.V.A.S. 1. Prin recursul declarat, pârâta SC E. SA a formulat următoarele critici de nelegalitate: a. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin cererea introductivă de instanță, contestatorii au formulat contestație împotriva deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de recurenta-pârâtă, solicitând anularea acesteia și restituirea în natură a imobilului - construcția compusă din mai multe camere cu destinația inițială de anexe gater, utilaje gater și teren aferent intravilan în suprafață de aproximativ 3.500 m.p. - situat în comuna P., jud. Ilfov. În susținerea cererii lor, contestatorii au anexat două contracte de vânzare-cumpărare: contractul din 11 aprilie 1940 pentru suprafața de 416 m.p. loc de casă și contractul din 24 noiembrie 1937 pentru suprafața de 937 m.p. loc de casă. Prin urmare, deși pentru teren, reclamanții au depus acte de proprietate doar pentru suprafața de 1.353 m.p., Curtea de apel, prin decizia pronunțată, le restituie suprafața de 2.411 m.p.

teren, fără a-și motiva hotărârea sub acest aspect. b. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prima instanță motivează soluția de restituire a suprafeței de 2.411 m.p. (soluție menținută și de instanța de apel) prin faptul că la dosarul cauzei, intimații - contestatori au depus declarații notariale (aproape identice) prin care au încercat să demonstreze că autorul lor a avut în proprietate o suprafață de aproximativ 3500 m.p. și invocă ca temei al dreptului de proprietate Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 23.1 lit. g) și h). Aceste texte de lege nu înlocuiesc actele de proprietate care trebuie a fi „copii legalizate sau certificate”, în conformitate cu dispozițiile art. 23.2 din Normele metodologice.

Niciodată, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 precum și a Normelor metodologice de aplicare, dovada dreptului de proprietate nu s-a făcut cu declarații de martori. De asemenea, pentru construcția solicitată, care s-a prăbușit la cutremurul din anul 1977 (astfel cum se afirmă în declarațiile de martori depuse de contestatori la dosarul cauzei), nu s-au depus nici un fel de înscrisuri care să dovedească edificarea acesteia de către autorul contestatorilor (autorizație de construire sau orice fel de alte înscrisuri), cu atât mai mult cu cât pe terenul dobândit prin actele menționate nu exista nici un fel de construcție.

În temeiul aceluiași motiv de recurs se arată că hotărârea este nelegală și pentru că, pe parcursul judecării apelului, pârâta a depus înscrisuri doveditoare din care reiese că intimații au fost puși în posesie și au primit titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru toată suprafața de teren pe care autorul lor a avut-o în proprietate, inclusiv pentru suprafața solicitată în acest dosar. Acest titlu de proprietate a fost anulat parțial pentru suprafața de 3.600 m.p. de către instanțele de judecată, motivul fiind acela că, în anul 1966, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. RR, N.M. a înstrăinat către I.E. și C.D., în indiviziune, o suprafață de 5.000 m.p. teren. Față de aceste înscrisuri, instanța de apel apreciază greșit că nu există o dublă reparație, întrucât nu ar fi reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

c. Instanța, interpretând vădit greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Expertul B.E. a reușit să identifice o suprafață de 3545,5 m.p. cu toate că nu existau acte de proprietate care să indice vecinătățile, forma și dimensiunile laturilor sau schițe anexe. Această suprafață o identifică ca fiind parțial în posesia recurentei, parțial la Primăria P. și parțial la Cooperativa de Consum F. În urma obiecțiunilor formulate de pârâtă și încuviințate de instanță, se efectuează o nouă expertiză ce are ca obiectiv să identifice terenul în suprafață de 1.353 m.p. pentru care contestatorii au acte de proprietate.

Expertul C.A. precizează că identificarea suprafeței de 1.353 m.p. nu este posibilă numai pe baza actelor juridice prezentate întrucât acestea nu sunt suficient de lămuritoare și că terenurile în suprafață de 937 m.p. și respectiv de 410 m.p. În funcție de vecinătățile indicate în act, aparțin Cooperativei de Consum F. și nicidecum recurentei. În raport de aceste concluzii reiese în mod evident ca terenul solicitat de contestatori nu poate fi identificat, că aceștia au avut în proprietate dovedită cu acte doar o suprafață de 1.353 m.p. și că această suprafață s-ar afla în proprietatea Cooperativei de Consum F. 2. Recurenta A.V.A.S. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 32 din Legea nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A.V.A.S. nu a fost entitatea implicată în emiterea deciziei contestate, motiv pentru care judecarea prezentei cauze în contradictoriu cu această instituție apare ca inadmisibilă. Totodată, recurenta nu a fost instituția publică notificată și, ca urmare, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Hotărârea este nelegală și pentru faptul că, în mod nelegal, instanța a reținut în sarcina A.V.A.S. obligația de a acorda reclamanților, prin decizie motivată, măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, în condițiile în care, recurenta nu are, potrivit legii speciale, o astfel de competență.

Motivația instanței, potrivit căreia nu pot fi aplicabile în cauză dispozițiile art. 32 din Legea specială datorită faptului că imobilul demolat nu avea la data preluării destinația de locuință, ci avea o destinație comercială, nu are un temei legal, Legea nr. 10/2001, specificând în mod clar prin articolul menționat că, pentru imobilele revendicate și ulterior demolate (indiferent de destinația imobilului la momentul preluării), competența de soluționare a cererii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, aparține unității administrativ teritoriale. Hotărârea atacată este nelegală și sub aspectul obligării A.V.A.S.

de a emite o decizie care să conțină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii pentru utilajele ce au aparținut autorului reclamanților, atâta vreme cât reclamanții și întregul material probator administrat atestă faptul că aceste utilaje nu mai există, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 6 alin (2) din Legea nr. 10/ 2001. Se mai arată că A.V.A.S. nu este instituția implicată în privatizarea SC E. SA, societatea pârâtă fiind o societate cu capital majoritar de stat, aflată în lichidare la care statul deține și la această dată un procent de 67,6466% din capitalul societății. Hotărârea este nelegală și din prisma obligării recurentei alături de pârâta SC E. SA la plata cheltuielilor de judecată, atâta vreme cât nu s-a dovedit în mod temeinic o culpă ce poate fi pusă în sarcina acesteia.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente: 1. Prin contestația formulată, petenții-reclamanți au solicitat anularea deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de pârâta SC E. SA și restituirea în natură a imobilului situat în comuna P., jud. Ilfov format din construcție, utiaje gater și teren aferent intravilan în suprafață de aproximativ 3.500 m.p. Solicitarea de restituire în natură a imobilului menționat, ce a aparținut autorului lor, P.M., a fost formulată de petenți prin notificarea din 20 august 2001, adresată pârâtei SC E. SA și care a constituit temeiul emiterii deciziei contestate prin cererea de chemare în judecată.

În cuprinsul notificării, petenții nu au precizat care este întinderea suprafeței de teren a cărei restituire o solicită - în contestația formulată în procedura judiciară, aceștia menționând suprafața de 3.500 mp. - dar, așa cum rezultă din lucrările dosarului, pe parcursul derulării procedurii administrative au fost depuse, în susținerea cererii de restituire formulată prin notificare, copia contractelor de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 și din 11 aprilie 1940. Aceleași acte juridice au fost depuse și în procedura judiciară și din cuprinsul lor rezultă că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937, autorul reclamanților a dobândit o suprafață de 416 m.p., iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1940, acesta a dobândit un teren în suprafață de 937 m.p., totalizându-se astfel 1353 m.p.

teren. Cu toate acestea, prin hotărârea pronunțată de instanța de apel, recurenta SC E. SA a fost obligată să restituie reclamanților suprafața de 2.411 m.p. Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește terenul în litigiu, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanța de apel, sub un dublu aspect și anume: pe de o parte, întinderea suprafeței de teren la care reclamanții ar fi îndreptățiți, iar pe de altă parte, entitatea obligată la restituirea acestuia. Astfel, în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren, Înalta Curte constată că, pe lângă contractele de vânzare-cumpărare menționate anterior, în cadrul probei cu înscrisuri administrată în cauză, a fost depusă și copia contractului de vânzare-cumpărare prin care, la data de 26 martie 1940, autorul reclamanților a înstrăinat cumpărătoarei M.P.I.B.

o suprafață de teren de 3.600 m.p. În plus, în cauză, a fost depusă copia titlului de proprietate din 21 aprilie 1995, prin care, în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamantului P.T., în calitate de succesor al defunctului P.M. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 4,310 ha. Acest titlu a fost parțial anulat, prin sentința civilă nr. 2109 din 07 mai 1999 a Judecătoriei Buftea, pentru o suprafață de 3.600 m.p. Or, instanța de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească necesară pentru a stabili, în raport de toate înscrisurile administrate care a fost întinderea suprafeței de teren care a aparținut autorului reclamanților și pe care, aceștia ar fi îndreptățiți să solicite a le fi restituită.

Totodată, nu a fost clarificată împrejurarea dacă, prin contestația formulată, reclamanții au solicitat restituirea unei suprafețe de teren care a făcut, anterior, obiectul Legii nr. 18/1991, neputându-se deduce, din simpla anulare parțială a titlului de proprietate emis, că terenul ce face obiectul prezentei cauze este cel în privința căruia s-a dispus anularea titlului de proprietate și nici că, în lipsa unor probe în acest sens, motivul pentru care instanța a dispus anularea parțială a respectivului titlul de proprietate, a fost acela că terenul în privința căruia a dispus o astfel de măsură, era supus prevederilor Legii nr. 10/2001.

De aceea, sub aspectul întinderii suprafeței de teren la care reclamanții sunt îndreptățiți, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanța de apel, impunându-se completarea probatoriului prin administrarea de dovezi care să stabilească care a fost suprafața de teren deținută de autorul reclamanților și dacă, acesta nu a făcut anterior obiectul unei alte legi speciale de reparație. Tot astfel, după lămurirea acestor aspecte, va trebui clarificată situația de fapt sub aspectul determinării entității deținătoare a terenului la a cărei restituire reclamanții sunt îndreptățiți, probele administrate în fazele procesuale anterioare nefiind edificatoare în acest sens. Astfel, prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E.

se identifică o suprafață de 2411 m.p. ca fiind deținută de recurenta SC E. SA, deși se arată că suprafețe de teren mai dețin și F. și Primăria P. pentru ca ulterior, același expert să precizeze, prin răspunsul la obiecțiunile formulate, că nu poate identifica suprafața de 1353 m.p. care ar rezulta din contractele de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 și din 11 aprilie 1940, părere însușită și de expertul C.A., fără ca instanța să lămurească, pe deplin aceste aspecte. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în prezentul litigiu, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate al reclamanților și al unității deținătoare a terenului la care aceștia ar fi îndreptățiți la restituire, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.

Verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului, nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situația de fapt, ceea ce impune rejudecarea cauzei de către instanța de apel. În ceea ce privește critica prin care se arată că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut ca fiind dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamanților asupra construcției demolate întrucât această dovadă a fost întemeiată exclusiv pe declarații de martori, Înalta Curte o apreciază ca nefondată. Contrar celor arătate prin motivele de recurs, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra construcției demolate, precum și componența acesteia, au fost dovedite nu numai cu declarații notariale, ci și cu „memoriul justificativ privind necesitatea transferului terenului în suprafață de 8000 m.p.

pentru extinderea Fabricii de Cherestea P.”, din care rezultă existența, pe teren, a unei construcții hală gater și a anexelor, „grav avariate la cutremurul din 1977”. S-a constatat totodată că, dreptul de proprietate asupra „halei gater” rezultă și din registrul agricol pentru anii 1956 - 1958, în care autorul contestatorilor figura înregistrat cu „gater mecanic”, dovezi care se coroborează cu recunoașterea societății apelante, la momentul efectuării cercetării locale. 2. Și prin recursul declarat de A.V.A.S. se formulează critici care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât acestea vizează, de asemenea, împrejurări de fapt care nu au fost lămurite de instanța de apel.

Astfel, în ceea ce privește cererea reclamanților având ca obiect restituirea utilajelor care au aparținut autorului lor, și pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind întemeiată, Înalta Curte constată că, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, probele administrate nu au fost pe deplin concludente. Astfel, reclamanții prin cererea depusă la data de 27 iunie 2005 arată că solicită despăgubiri pentru utilaje, deoarece acestea nu mai există, iar prin procesul-verbal întocmit de instanța de apel cu ocazia efectuării cercetării locale se consemnează, de asemenea, că utilajele care au aparținut autorului reclamanților nu mai există, fiind înlocuite cu altele noi, încă din anul 1990. Instanța de apel recunoaște ca fiind întemeiată pretenția reclamanților cu motivarea că pârâta nu a depus un proces-verbal în acest sens, fără însă a clarifica pe deplin situația de fapt sub acest aspect.

Celelalte critici formulate de recurentă sunt subsumate unui alt aspect prealabil pe care instanța de apel nu l-a lămurit pe deplin și anume structura acționariatului SC E. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o simplă adresă din partea acestei societății existentă la dosar neputând fi considerată lămuritoare în această problemă care interesează din perspectiva incidenței art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001 și de a cărei soluționare depinde rezolvarea celorlalte critici invocate de recurentă. Prin urmare, apreciind că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită sub aspectele menționate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare pentru lămurirea aspectelor menționate anterior, avându-se în vedere și celelalte susțineri formulate de părți și care nu au putut fi analizate de instanța de recurs, rezolvarea lor depinzând de soluționarea prealabilă a aspectelor menționate. Tot astfel, față de soluția pronunțată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticii formulate de recurenta A.V.A.S. legată de acordarea cheltuielilor de judecată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții A.V.A.S. și SC E. SA prin lichidator judiciar SC F.C. SRL împotriva deciziei nr. 205 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2010.