ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2011

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 69 din 23 februarie 1010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 9126/118/2009 s-a dispus: În baza art. 522 1 C. proc. pen. s-a admis cererea de rejudecare a cauzei penale privind pe condamnatul S.A., în care s-a pronunțat sentința penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța în Dosarul penal nr. 689/118/2007. În baza art. 406 C. proc. pen. s-a anulat în parte, în ceea ce privește soluția pronunțată față de condamnatul S.A., sentința penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 689/118/2007, definitivă prin neapelare la 25 august 2008 pentru S.A.

și, rejudecând, în fond a hotărât: A respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul S.A., din infracțiunile prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. și art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul S.A. (fiul lui A. și T.) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., împotriva părții vătămate A.I. În baza art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și alin. (2) C. pen.

a fost condamnat inculpatul S.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie împotriva părții vătămate D.D. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen., art. 18 din Legea nr. 302/2004 și art. 36 alin. (3) C. pen. a scăzut din pedeapsa pronunțată perioada reținerii de 24 de ore din ziua de 05 septembrie 2005, perioada arestării provizorii de către autoritățile germane în baza mandatului european de arestare nr. 4 din 26 martie 2009 al Tribunalului Constanța și perioada executată din mandatul de executare a pedepsei nr. 772/2007 din 25 august 2008 emis de Tribunalul Constanța de la 27 iunie 2009 la zi.

A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 772/2007 din 25 august 2008 emis de Tribunalul Constanța în baza sentinței penale nr. 363 din 18 august 2007 a Tribunalului Constanța și a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru pedeapsa aplicată prin hotărâre, la rămânerea definitivă a acesteia. A respins acțiunea civilă formulată de partea civilă A.A. împotriva inculpatului S.A. A respins acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța împotriva inculpatului S.A. A respins cererea părții civile A.A. privind obligarea inculpatului S.A. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă în proces. A admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă D.D.

A obligat pe inculpatul S.A., în solidar cu condamnatul S.A., la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, din care 8.000 lei reprezintă daune morale și 2.000 lei reprezintă daune materiale). A constatat recuperat telefonul mobil sustras părții civile D.D. A respins, ca nefondate, restul pretențiilor civile formulate de partea civilă D.D. împotriva inculpatului S.A. În baza art. 193 alin. (1) și (4) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul S.A. să plătească părții civile D.D. suma de 200 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de acesta. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul S.A. să plătească statului suma de 470 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

În baza art. 406 C. proc. pen. raportat la art. 373 C. proc. pen. a menținut în totalitate sentința penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 689/118/2007, în ceea ce privește soluția pronunțată împotriva condamnatului S.A. În baza art. 190 C. proc. pen. a dispus plata din fondurile M.J. a sumei de 100 lei către traducătorul autorizat C.N., reprezentând onorariu traducere. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta cauză au rămas în sarcina statului. Prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunțată în Dosarul penal nr. 689/118/2007, Tribunalul Constanța a hotărât: I.În baza art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie (parte vătămată D.D.) a condamnat pe inculpații S.A.

și S.A.A. , fiecare, la câte o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare. II. În baza art. 182 alin. (2) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă (parte vătămată A.I.) a condamnat pe inculpații S.A. și S.A.A., fiecare, la câte o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate, inculpații S.A. - fiul lui A. și T., și S.A.A. - fiul lui A. și L., executând fiecare pedeapsa cu închisoare cea mai grea de 7 (șapte) ani închisoare. În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. a interzis fiecărui inculpat exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat perioada reținerii de 24 ore, respectiv de la data de 05 septembrie 2005 până la data de 06 septembrie 2005. În baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc.

pen., art. 346 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., art. 1003 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă exercitată de părțile civile A.A. și D.D. A obligat inculpații, în solidar, către partea civilă A.A. la plata sumei de 14.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (din care suma de 10.000 lei reprezentând daune morale și suma de 4.000 lei reprezentând despăgubiri materiale). A obligat inculpații, în solidar, către partea civilă D.D. la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (din care suma de 8.000 lei reprezentând daune morale și suma de 2.000 lei reprezentând despăgubiri materiale). A constatat recuperat telefonul mobil sustras părții vătămate D.D. A respins, ca nefondate, restul pretențiilor civile formulate de părțile civile A.A.și D.D.

În baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 1003 C. civ. A obligat inculpații, în solidar, către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța la plata sumei de 2.288 lei cu titlu de despăgubiri civile (cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea părții vătămate A.A. în perioada 04 septembrie 2005 - 14 septembrie 2005). În baza art. 193 alin. (1) și (4) C. proc. pen.

a obligat pe fiecare inculpat către fiecare parte civilă la plata a câte unei sume de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de acestea reprezentând onorariu avocat ales (chitanța din 31 octombrie 2006). În urma rămânerii definitive a acestei sentințe penale, prin neapelare, s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 772/2007 din 25 august 2008 al Tribunalului Constanța, pentru condamnatul S.A., iar ulterior a fost emis mandatul european de arestare nr. 4 din 26 martie 2009, condamnatul fiind arestat în baza acestuia în Germania, la data de 27 iunie 2009, în vederea predării către România și fiind predat autorităților din România la data de 18 august 2009. La data de 03 septembrie 2009 condamnatul S.A.

a formulat cerere de rejudecare a dosarului, motivând faptul că a fost judecat în lipsă, este cetățean ucrainean și marinar, astfel încât nu a fost înștiințat despre proces. Cu privire la admisibilitatea cererii de rejudecare, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 522 1 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Aceste dispoziții se interpretează în consens cu cele ale art. 77 și art. 87 lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată, din care rezultă că mandatul european de arestare reprezintă o procedură simplificată a extrădării, în relația dintre statele membre ale uniunii europene, iar în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa.

Examinând procedura de judecată din cadrul Dosarului penal nr. 689/118/2007, Tribunalul a constatat că judecarea cauzei a avut loc în lipsa condamnatului S.A., care a lipsit la toate termenele de judecată. Condamnatul a fost adus în România pentru executarea pedepsei închisorii prin intermediul punerii în executare a unui mandat european de arestare, și a formulat cerere de rejudecare, situație în care sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate ale rejudecării cauzei în prezența condamnatului. Cu privire la cadrul procesual, tribunalul a reținut următoarele: Instanța a fost investită cu cererea condamnatului S.A.

pentru rejudecarea cauzei în care instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, nr. 1717/P/2005 din data de 27 martie 2006. Prin repunerea în discuție a soluției pronunțate în această cauză, la cererea condamnatului S.A., tribunalul a reținut că, în afara acestui condamnat, părțile interesate, cu privire la care soluția s-ar putea modifica în defavoarea lor, sunt părțile civile A.I., D.D. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța. Art. 522 1 alin. (2) C. proc. pen. face trimitere, în ceea ce privește procedura rejudecării după extrădare, la dispozițiile art. 405 - 408 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător. Ori, art. 406 alin. (2) C. proc.

pen. indică faptul că, în cadrul revizuirii (și prin extindere, și a rejudecării după extrădare) sunt aplicabile dispozițiile art. 373 C. proc. pen., acestea prevăzând că instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel (sau, corespunzător, cerere de rejudecare după extrădare) sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea. În consecință, în ceea ce îl privește pe condamnatul S.A., care nu a formulat cerere de rejudecare după extrădare, (și care, de altfel, nu întrunește în momentul de față toate condițiile pentru a se putea efectua rejudecarea cauzei sale, câtă vreme nu s-a executat un mandat european de arestare sau o procedură de extrădare împotriva sa) acesta nu este parte în prezenta procedură, întrucât cererea condamnatului S.A.

nu se referă la S.A., eventuala modificare a soluției în ceea ce îl privește pe S.A. nu îl poate afecta negativ pe S.A., iar prin textul art. 373 C. proc. pen. coroborat cu cel al art. 371 C. proc. pen., rezultă că persoanele care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, nu sunt părți în cadrul judecății apelului, efectul extensiv în favoarea lor putând opera fără citarea lor, câtă vreme li se creează o situație mai bună decât cea cu care persoanele respective au fost mulțumite, nedeclarând cale de atac. Corespunzător, același raționament se aplică și cererilor de rejudecare după extrădare. În consecință, condamnatul S.A. nu are calitatea de parte în prezentul proces, pentru a fi necesară citarea sa, ci eventual poate avea calitatea de martor, pentru lămurirea situației de fapt.

Față de lipsa datelor privind locul unde se află, și de nepunerea în executare chiar a mandatului european de arestare emis pe numele său, nu s-a impus citarea sa în această ultimă calitate, acest demers fiind inutil. În ce privește calitatea procesuală a lui S.A., tribunalul a reținut că acesta are calitatea de condamnat definitiv pe durata administrării probelor, până la operațiunea efectivă de rejudecare în fond a cauzei, iar în această ultimă etapă, după admiterea cererii și anularea sentinței de condamnare, aceeași persoană primește calitatea de inculpat, întrucât numai un inculpat poate fi condamnat de instanță pentru săvârșirea de infracțiuni. Acest aspect trebuie însă coroborat cu cel potrivit căruia prezenta sentință nu produce nici un efect juridic până la rămânerea ei definitivă.

Cu privire la fondul cauzei, din examinarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale, a judecății în fond și judecății în prezenta procedură, tribunalul a reține o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanța de condamnare, după cum urmează: În noaptea de 03/04 septembrie 2005, după terminarea meciului de fotbal România - Cehia, în jurul orelor 0,25, părțile vătămate D.D. și A.I., s-au întâlnit și s-au deplasat împreună pe str. P. din mun. Constanța. Din declarațiile părții vătămate A.I., coroborate cu constatările medicale și medico - legale aflate la dosar, rezultă că acesta se afla sub influența alcoolului. În același timp, pe strada respectivă se deplasau și condamnatul S.A., împreună cu numitul S.A., ambii de cetățenie ucrainiană, aceștia fiind, de asemenea, sub influența alcoolului aspect ce rezultă din declarația martorei C.C., dată în cursul judecății în fond: „pot spune că cetățenii ucraineni erau băuți”.

În această conjunctură, și întrucât partea vătămată A.A. a sesizat că S.A. și S.A.A. vorbesc o limbă cu caracteristici slave, cum este și limba cehă, acesta a considerat că cei doi sunt suporteri cehi, strigând către ei cuvintele ”Hai România, Victorie!”, pentru a sublinia că în seara respectivă echipa de fotbal a României repurtase o victorie împotriva echipei Cehiei. Tribunalul a reținut că în acest moment, și ca urmare a manifestării părții vătămate, unul dintre ucraineni, și anume S.A., s-a apropiat de A.A. și l-a întrebat în limba română, cu un ton agresiv „Ce-i cu chestia asta?” A.A. i-a spus lui S.A. să-i lase în pace și l-a împins cu mâna, moment în care a fost lovit cu pumnul în față de acesta, căzând la pământ și lovindu-se de bordura trotuarului, cu consecința pierderii cunoștinței și a celorlalte leziuni constatate în raportul de constatare medico - legală”.

Raportul de constatare medico - legală nr. 394/ LR din 16 septembrie 2005 al S.M.L. Constanța a concluzionat că numitul A.A. a prezentat leziuni de violență ce au putut fi produse prin lovire cu și de corp dur. Leziunile pot data din 04 septembrie 2005 și au necesitat pentru vindecare 25-30 zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu intervin complicații. Leziunile i-au pus victimei viața în primejdie prin contuzie meningo - cerebrală. Derularea evenimentului astfel cum este reținut rezultă din declarațiile coroborate ale părților vătămate A.A. și D.D., date în cursul urmăririi penale, judecății fondului și respectiv în prezenta procedură de rejudecare, dar și din declarațiile condamnatului S.A.

și ale condamnatului S.A. (coinculpat), din faza de urmărire penală. Astfel, acesta din urmă admite că el este persoana care a provocat căderea la pământ a lui A.I., chiar dacă susține o altă conjunctură și diminuează modul în care a aplicat lovitura asupra părții vătămate. De asemenea, S.A. îl indică pe S.A. ca fiind persoana care a lovit una din părțile vătămate, provocând căderea la pământ a acesteia. Întrucât această susținere se coroborează cu celelalte probe administrate, tribunalul o va reține în contextul probator. Mai mult, martorul C.Ș.M. arată în declarația dată în prezenta procedură de rejudecare: „Dintre cei doi opriți, doar unul vorbea stricat românește. Mi-l amintesc pe inculpatul S.A.

(prezent în sala de judecată) ca fiind cea de-a doua persoană străină, care nu vorbea deloc românește”. Ori, din moment ce părțile vătămate au indicat faptul că cel care l-a lovit pe A.A. este cel care vorbea românește, se ajunge la aceeași concluzie, și anume că acest agresor este S.A. Este de reținut că niciunul din martorii audiați în cauză nu a asistat personal la această primă parte a incidentului, neputând oferi informații în acest sens. Analizând probele administrate, Tribunalul a reținut că acestea nu confirmă ipoteza potrivit căreia cetățenii ucraineni au luat hotărârea, mai înainte de inițierea conflictului, să tâlhărească sau să agreseze părțile vătămate. Astfel, în primul rând nici o probă obiectivă nu vine în sprijinul acestei ipoteze.

Martorii nu au putut cunoaște și relata o astfel de situație, inculpații nu au dat declarații în acest sens, ca de altfel nici partea vătămată D.D. În ce privește declarațiile părții vătămate A.I., pe de o parte acestea se bazează doar pe propriile presupuneri, și nu pe fapte obiective, și pe de altă parte, aceste declarații se contrazic între ele precum și prin alte probe, chiar și în privința temeiului supozițiilor.

Astfel, în cursul judecății fondului, partea vătămată arată că „Nu pot preciza dacă am fost urmăriți, dar aflându-se în spatele nostru, inculpaților probabil că le-a înflorit ideea de a ne tâlhări.” Întrebat fiind în prezenta procedură de rejudecare de ce a presupus că inculpații au luat hotărârea să-i tâlhărească, partea vătămată a arătat că „Eu am declarat că cei doi străini urmăreau să ne tâlhărească, pentru că i-am observat că erau însoțiți de cel puțin două fete, printre care și cele care au venit la mine la spital și m-am gândit că au nevoie urgentă de bani, și de aceea vor să ne tâlhărească”.

Se constată, astfel lipsa oricărui element obiectiv observat de partea vătămată, care să-i justifice presupunerea (cum ar fi observarea faptului că inculpații au discutat anterior între ei, că i-au urmărit evident o porțiune de drum, că i-au abordat fără nici un motiv, etc.) și se constată falsitatea motivației oferite, din moment ce nici o altă persoană audiată în toate fazele procesului (nici chiar partea vătămată A.I.) nu a confirmat faptul că cei doi ucraineni ar mai fi fost însoțiți de niște fete; chiar astfel fiind, nu există nici un element care să justifice presupunerea că agresorii „au nevoie urgentă de bani”. În al doilea rând, elementele obiective ale incidentului nu indică o intenție anterioară a cetățenilor ucraineni de a tâlhări părțile vătămate.

Astfel, partea vătămată D.D. indică în declarațiile sale că „Telefonul era în buzunar și inculpații nu cunoșteau de existența lui”, și că „În timp ce eram bătut, din buzunarul de la cămașă mi-a căzut pe jos telefonul mobil, iar unul din cei doi indivizi l-a luat” situație care indică faptul că aceștia nu observaseră în prealabil existența telefonului, pentru a se presupune că urmăreau să-l sustragă prin violență. De asemenea, chiar partea vătămată A.A. arată că „La un moment dat am fost lovit de unul din acei cetățeni străini, și când am căzut jos am ajuns în stare de inconștiență. Mie personal nu mi s-a sustras nimic. Deși eu aveam asupra mea portofelul cu o sumă de bani și telefonul mobil, aceste bunuri nu mi-au fost sustrase.” Ori, dacă inculpații ar fi luat hotărârea de a deposeda prin violență părțile vătămate de bunuri, și în condițiile în care A.A.

a fost primul lovit, iar telefonul lui D.D. nu era încă la vedere, acțiunea cea mai firească a inculpaților ar fi fost de a-l căuta de bunuri pe A.I., lucru ce nu s-a întâmplat. Tribunalul a reținut că toate aceste elemente indicate, coroborate și cu starea de ebrietate a părților precum și cu inițiativa părții vătămate A.A.de a le adresa cuvinte inculpaților, conduc la concluzia că S.A. l-a lovit intempestiv, fără o înțelegere prealabilă cu S.A., pe A.I., ca urmare a „provocării” verbale legată de scorul meciului de fotbal, și abia apoi, în momentul în care lui D.D. i-a căzut telefonul mobil din buzunar, inculpaților li s-a creat rezoluția infracțională de a-și însuși acest telefon, văzând oportunitatea creată în acest sens.

Această stare de fapt, cel puțin la fel de plauzibilă ca și cea potrivit căreia inculpații ar fi hotărât anterior să agreseze părțile vătămate (indiferent pentru care motiv), este favorabilă condamnatului S.A., și a fost reținută, fiind un caz real de aplicare a principiului „in dubio pro reo”, în condițiile în care nu se preconizează existența altor probe care să conducă la o concluzie certă într-un sens sau în altul. Astfel fiind, tribunalul a apreciat că condamnatul S.A.A. nu a avut nici o contribuție – materială sau morală – la acțiunea lui S.A. de lovire a părții vătămate A.I., și ca atare nu se poate reține vinovăția sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă, mai ales în calitate de coautor, în condițiile în care toate persoanele audiate indică faptul că părții vătămate A.A.

i s-a aplicat o singură lovitură (de către S.A.). Pentru considerentele expuse, cererea de rejudecare a fost admisă în privința infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., iar în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., după anularea sentinței penale de condamnare, inculpatul S.A.A. a fost achitat cu privire la această infracțiune. În continuarea desfășurării situației de fapt, tribunalul a reținut că partea vătămată D.D. a intervenit în sprijinul prietenului său, aplecându-se spre el, moment în care a fost lovit cu picioarele și cu pumnii în mai multe zone ale corpului, suferind leziunile corporale constatate în raportul de constatare medico-legală. Raportul de constatare medico-legală nr. 393/ LR din 06 septembrie 2005 al S.M.L.

Constanța a concluzionat că numitul D.D. a prezentat leziuni de violență ce au putut fi produse prin lovire cu și de corp dur, și pot data din 04 septembrie 2005, necesitând pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale de la data producerii. Leziunile nu i-au pus viața în primejdie. Deși declarațiile părții vătămate nu lămuresc întru totul contribuția fiecăruia dintre cei doi condamnați la lovirea sa, esențial este faptul că condamnatul S.A. a participat activ – material și intențional – la lovire, cât și la deposedarea părții vătămate de telefon. Astfel, în cursul urmăririi penale, partea vătămată arată că „Am fost și eu lovit cu pumnii și picioarele de cei doi tineri. Unul dintre ei luându-mi telefonul …în timp ce eram căzut.

Am fost lovit cu piciorul în față de unul din cei doi indivizi, fără să văd care din ei. În timp ce eram bătut, din buzunarul de la cămașă mi-a căzut pe jos telefonul mobil, iar unul din cei doi indivizi l-a luat”. Aceleași susțineri au fost menținute, în esență, de partea vătămată, și în cursul judecății în fond. Totodată, în declarația dată în prezenta procedură, partea vătămată arată că „Eu am fost lovit, dar nu știu dacă de unul sau de amândoi, pentru că am căzut și am fost lovit cu picioarele”. Dacă partea vătămată nu a putut indica cert care dintre cei doi agresori l-a lovit, dacă în mod cert l-a lovit și S.A.A., și care din cei doi a luat telefonul mobil, aceste aspecte sunt suplinite de martorii audiați, care au observat personal diferitele aspecte ale acestei a doua etape a altercației.

În acest sens, martora C.C. arată în declarația de la UP: „Uitându-mă pe geam, am observat chiar în fața scării blocului în care stau cum doi tineri îl băteau pe un cetățean mai în vârstă, iar acesta încerca să se apere de loviturile lor”. Această martoră confirmă situația observată și în fața instanței, inclusiv în rejudecare, când arată că „Afirm că numai unul dintre inculpați aplica lovituri părții vătămate, dar despre celălalt, cred că-l ținea pe partea vătămată”. Declarațiile martorei nu se contrazic, ci ele se interpretează în sensul că în cursul urmăririi penale martora a făcut o afirmație mai generală, văzând acțiunea a două persoane îndreptată împotriva celei de-a treia, nedând importanță (sau nefiind întrebată expres) actelor concrete ale fiecăruia dintre cei doi, ci contextului general al acțiunilor (îl băteau), afirmație care este adevărată chiar și în situația în care unul din agresori aplică loviturile, iar celălalt imobilizează victima.

Esențial pentru stabilirea situației de fapt este aspectul că martora a observat pe ambii cetățeni ucraineni în imediata apropiere a părții vătămate D.D., ambii fiind în conflict fizic cu acesta, ambii exercitând acte agresive împotriva părții vătămate. Astfel fiind, tribunalul a reținut că condamnatul S.A. a exercitat acte de violență asupra părții vătămate D.D., rezultând că acestea au legătură cu păstrarea bunului sustras, astfel cum se va reține în continuare. Martora P.M.G. arată în declarațiile sale: „Am văzut doi tineri care alergau dinspre scara blocului către b-dul T. … am observat un individ mai în vârstă care fugea în spatele celor doi tineri și striga că i s-a furat telefonul. În timpul discuțiilor purtate de către cei doi tineri cu agentul de circulație am observat că unul dintre ei, cel mai chel, s-a apropiat de gardul viu din fața blocului vecin cu al nostru, și a aruncat în spațiul verde un telefon mobil.

”Ulterior, martora mai precizează că: „La data prezentei declarații (06 septembrie 2005) mi-au fost prezentate pașapoartele celor doi tineri și, după fotografie l-am recunoscut pe cel care a aruncat telefonul și care am aflat de la organele de poliție că se numește S.A.A.”. Din aceste declarații tribunalul a reținut că martora a avut timpul necesar pentru a-i observa și diferenția pe cei doi cetățeni ucraineni („unul dintre ei, cel mai chel”), astfel încât, la două zile după incident, să poată recunoaște din fotografii pe cel care a aruncat telefonul în spațiul verde. De altfel, din examinarea fizionomiilor celor doi condamnați, tribunalul reține că într-adevăr condamnatul S.A. are caracteristica unui păr mai puțin bogat.

Partea vătămată D.D., precum și martorul C.Ș.M., confirmă faptul că, la momentul incidentului, o martoră a sesizat faptul aruncării telefonului de către unul din agresori. Acest aspect este confirmat de martori și prin indicarea distanței dintre locul altercației și locul găsirii telefonului –distanță aproximată între 5-10 metri, sau ca distanță dintre cele două scări de bloc, situație ce exclude ca partea vătămată să-și fi pierdut, pur și simplu, telefonul, la locul incidentului. De altfel, și fotografiile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale relevă locații diferite pentru locul lovirii lui A.A. – și apoi și a lui D.D. – și locul găsirii telefonului, acest din urmă loc fiind situat, de altfel, în spatele gardului viu ce delimitează aleea pe care s-a petrecut incidentul.

Nici ipoteza ca însuși partea vătămată să fi pierdut sau aruncat telefonul în acel loc nu este verosimilă, câtă vreme partea vătămată a strigat public că cei doi i-au sustras telefonul, încă din primul moment, iar apoi a făcut demersuri pentru a-l recupera, crezând că este la aceștia. În raport și de declarația martorei oculare P.M.G., care a observat pe unul din cei doi tineri aruncând ceva în spațiul verde, și de faptul că în acel loc s-a găsit telefonul mobil, situația este pe deplin stabilită. Împrejurarea că partea vătămată D.D. relatează despre existența unui șnur al telefonului pe care l-ar fi observat în buzunarul unuia dintre ucrainieni, aspect neconfirmat de nici unul dintre martori, nu este de natură a modifica concluziile de mai sus.

În consecință, tribunalul a reținut că condamnatul S.A. a avut asupra lui telefonul mobil al părții vătămate, că nu putea intra în posesia lui decât în momentul lovirii părții vătămate, și că l-a abandonat în încercarea de a nu fi surprins cu bunul asupra sa. Față de constatările de mai sus, tribunalul a reținut că se confirmă existența infracțiunii de tâlhărie pentru care S.A.A. a fost condamnat.

Tribunalul a reținut că, spre deosebire de procedura revizuirii, în care admiterea cererii nu poate fi făcută decât în cazul în care, urmare a rejudecării, se pronunță o soluție contrară celei inițiale, în procedura rejudecării după extrădare, admiterea cererii și modificarea soluției instanței de condamnare poate fi făcută chiar dacă se menține condamnarea, dar în alte limite ale pedepsei, în considerarea faptului că această procedură este menită să asigure dreptul la apărare al condamnatului judecat în lipsă, care nu a avut posibilitatea de a-și expune apărările, inclusiv cele care conduc la circumstanțiere și la diminuarea răspunderii penale. Astfel fiind, și cum condamnatul a solicitat și obținut administrarea de probe în circumstanțiere, tribunalul a admis cererea de rejudecare și în ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, urmând a se pronunța și în privința acesteia.

În raport de situația de fapt reținută, din care rezultă existența infracțiunii de tâlhărie, precum și achitarea pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor a fost respinsă ca nefondată. În acest sens, la stabilirea și aplicarea pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpatul S.A.A. Parchetul a criticat omisiunea primei instanțe de a pune în discuția părților admiterea în principiu a cererii de rejudecare, greșita achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., necitarea în vederea audierii a inculpatului S.A.

și greșita individualizare a pedepsei. Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, lipsind intenția de a sustrage vreun bun, iar în ipoteza menținerii condamnării, aplicarea art. 81 C. pen. Instanța de apel a reținut că este fondată doar critica parchetului privind individualizarea pedepsei, celelalte critici, formulate atât de parchet, cât și de inculpat, fiind neîntemeiate. S-a reținut că prima instanță a verificat condițiile de admisibilitate, aspect rezultând din cuprinsul hotărârii, iar prevederile art. 522 1 C. proc.

pen. nu fac trimitere la dispozițiile art. 403 C. proc. pen., ci la dispozițiile art. 405-408 C. proc. pen. Inculpatul S.A. nu a formulat cerere de rejudecare în caz de extrădare, nefiind vizat de actuala procedură, astfel că citarea sa nu era necesară. S-a mai constatat că inculpatul a fost acuzat de două fapte distincte, respectiv agresarea fizică a părții vătămate D.I., urmată de însușirea unui telefon mobil, precum și agresarea fizică a părții vătămate A.I., cu punerea în primejdie a vieții acesteia, astfel că încadrarea juridică este corectă, respectiv infracțiunile prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., precum și art. 182 alin. (2) C. pen. S-a apreciat că soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.

este întemeiată, dat fiind că din probele administrate nu rezultă că acesta a fost implicat în agresarea părții vătămate A.I. De asemenea, fapta de tâlhărie comisă asupra victimei D.I. a fost corect reținută, probele administrate arătând că, deși cei doi inculpați nu au urmărit de la început tâlhărirea părții vătămate, aceștia au luat hotărârea de a-i sustrage telefonul mobil în momentul în care a căzut din buzunarul de la cămașă, relevante fiind depozițiile martorei P.M.G., care a auzit-o și a văzut-o pe partea vătămată strigând că cei doi tineri pe care-i urmărea i-au furat telefonul mobil. Sub aspectul individualizării pedepsei s-a reținut că doar criticile parchetului sunt întemeiate, gradul ridicat de pericol social al faptei și atitudinea inculpatului, de nerecunoaștere și părăsire a teritoriului României impunând o sancțiune mai aspră a acestuia.

În consecință, prin Decizia penală nr. 98/ P din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, a desființat în parte sentința și, rejudecând, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., de la 3 ani închisoare la 4 ani închisoare. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței și s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpatul S.A.

Parchetul a invocat aceleași critici ca în apel, structurate în următoarele cazuri de casare: 1. Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., constând în aceea că instanța nu s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii de rejudecare în caz de extrădare; 2. Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 21 C. proc. pen. referitor la faptul că judecata în fond și în apel a avut loc fără legala citare a unei părți, respectiv a condamnatului S.A.; 3. Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., constând în greșita achitare a inculpatului S.A.A. pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.; 4. Cazul de casare prev.de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., considerându-se că instanța de apel a redozat insuficient pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), e) și alin. (2) 1 lit. e) C. pen. Inculpatul S.A.A. a invocat cazul de casare prev.de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev.de art. 211 C. pen. în infracțiunea prev.de art. 182 alin. (2) C. pen., întrucât nu a avut intenția de a tâlhări, iar în subsidiar, în baza cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat reducerea pedepsei și suspendarea acesteia în condițiile art. 81 sau art. 86 C. pen. Recursurile sunt neîntemeiate. Înalta Curte, analizând decizia penală recurată atât prin prisma cazurilor de casare formulate de recurenți, cât și în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică. Cu referire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică formulată vizează cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., constând în aceea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii de rejudecare în caz de extrădare, în condițiile în care, se apreciază de către parchet, etapa prealabilă a admiterii în principiu, specifică revizuirii, se aplică și în această procedură a rejudecării. Critica nu este fondată. Potrivit art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen., în cazul extrădării sau predării în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza poate fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Originea procedurii de rejudecare după extrădare se află în al doilea Protocol adițional (Strassbourg, 17 martie 1978) al Convenției europene de extrădare, încheiat la Paris în 13 decembrie 1957, conform căruia dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o condiție pentru acordarea extrădării. Prevederile Protocolului nu fac distincție după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat. În mod evident, procedura rejudecării cauzei după extrădare presupune o examinare prealabilă a cererii, întrucât, conform art. 522 1 C. proc. pen. „cauza va putea fi rejudecată”, ceea ce înseamnă că rejudecarea nu este obligatorie, ci poate avea loc doar atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Prin urmare, pentru a putea proceda la rejudecare, instanța este datoare să verifice, în prealabil, dacă aceste condiții sunt îndeplinite, respectiv dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a efectuat în lipsa condamnatului, prilej cu care va fixa și limitele în care se va efectua rejudecarea, părțile ce urmează a fi citate. La data judecării cauzei atât în fond, cât și în apel, art. 2 al art. 522 1 C. proc. pen. avea următorul conținut: „Dispozițiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător”. În aceste condiții, o fază de admitere în principiu a cererii de rejudecare nu era prevăzută „in terminis”, în mod expres, în textul art. 522 1 C. proc. pen., căci trimiterea la procedura revizuirii avea în vedere textele de la art. 405 și următoarele, admiterea în principiu fiind prevăzută de art. 403 C. proc.

pen. Neexistând o prevedere expresă în acest sens, procedeul primei instanțe, de a verifica condițiile de admisibilitate a cererii condamnatului prin aceiași hotărâre prin care a soluționat cererea, și nu printr-o încheiere separată de admitere în principiu, nu poate atrage sancțiunea cerută de parchet, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, ulterior, deci, judecării prezentei cauze la fond, conținutul art. 522 1 alin. (1) este ușor modificat, în sensul că se face trimitere la dispozițiile art. 404 – 408, care se aplică în mod corespunzător.

Nici prin aceste modificări trimiterea la procedura revizuirii nu are în vedere și art. 403. Deși, art. 404 face referiri la admiterea în principiu, în raport de conținutul special al art. 403 în actuala reglementare avem rezerve față de susținerea parchetului din recurs că acesta poate fi aplicat prin analogie (care nu este permisă în procedură) și în situația reglementată de art. 522 1 C. proc. pen. În consecință, prima instanță a verificat îndeplinirea condițiilor rejudecării în caz de extrădare, o încheiere separată de admitere în principiu nu este prevăzută de lege, astfel încât constatările cuprinse în hotărârea de fond sunt suficiente pentru a se putea aprecia că, în speță, verificările de admisibilitate a cererii au avut loc, iar instanța, în mod corect, a trecut la rejudecarea propriu-zisă a cauzei.

Nici critica ce are în vedere necitarea coinculpatului S.A.A. nu este fondată (caz de casare prev.de art. 385 9 pct. 21 C. proc. pen.). Înalta Curte reține, în primul rând, că necitarea părților este sancționată cu nulitatea relativă, astfel că nu parchetul era îndrituit să o invoce, ci însăși partea al cărui drept a fost lezat. Pe de altă parte, S.A. nu a formulat cerere de rejudecare, pentru acesta există o hotărâre definitivă de condamnare, nu se află în situația de a fi rejudecat conform procedurii prevăzută de art. 522 1 C. proc. pen., astfel încât nu era necesară citarea lui în proces. Așa cum a constatat și instanța de apel, acesta putea fi citat, eventual, doar în situația în care declarația sa ar fi avut valoare probatorie, însă judecătorul fondului nu a apreciat ca fiind necesară depoziția sa în contextul materialului probator readministrat.

Critica parchetului privind greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunea prev.de art. 182 alin. (2) C. pen. (caz de casare prev.de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.) este, de asemenea, nefondată. Prima instanță, ca și cea de apel, au analizat și evaluat corect probele administrate, atât cele din primul ciclu procesual, cât și cu prilejul rejudecării și, au apreciat, corect, că inculpatul nu a fost implicat în agresarea părții vătămate A.I. Întâlnirea dintre părțile vătămate D.I. și A.I., pe de o parte și inculpatul S.A. și numitul S.A.A., pe de altă parte, a avut loc după meciul de fotbal dintre echipele naționale ale României și Cehiei, fiind cu totul întâmplătoare. Pe fondul consumul de băuturi alcoolice și a faptului că partea vătămată A.A.

le-a strigat inculpaților „Hai România”, crezând că sunt suporteri cehi, inculpații au abordat părțile vătămate, însă A.A. l-a împins cu mâna pe S.A., care a ripostat și i-a aplicat o lovitură cu pumnul părții vătămate A.I., în urma căreia a căzut la sol. Din niciun mijloc de probă nu rezultă că partea vătămată A.A. ar fi fost lovită și de inculpatul S.A., a cărui prezență nu poate fi interpretată ca o complicitate morală, în condițiile în care conflictul dintre partea vătămată A.A. și S.A. a fost spontan, fără a se premedita agresarea acestuia, rezoluția infracțională a numitului S.A.A. fiind, de asemenea, spontană. Din raportul de constatare medico - legală nr. 394/ LR din 16 septembrie 2005 emis de S.M.l.

Constanța rezultă că partea vătămată a prezentat o plagă contuză parieto-occipitală și o tumefacție obraz drept cu o plagă punctiformă, prima fiind produsă la impactul cu trotuarul, iar ultima în urma loviturii aplicate de S.A., confirmându-se lovirea o singură dată a părții vătămate A.I. De altfel, partea vătămată A.A.era sub influența băuturilor alcoolice, la internare acesta prezentând etilism acut, explicându-se căderea sa în urma unei singure lovituri. Niciunul din martori nu a observat această etapă a incidentului pentru a putea oferi date suplimentare, iar partea vătămată A.A. și-a pierdut cunoștința la impactul cu trotuarul, neputând relata identitatea autorilor. Partea vătămată D.I.

a declarat că doar unul dintre inculpați a lovit pe A.I., referirile la implicarea ambilor inculpați în agresiunea fizică vizând persoana sa. Ca atare, în mod corect s-a pronunțat o soluție de achitare în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. Ultima critică formulată de parchet vizează cazul de casare prev.de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se majorarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea de tâlhărie. Înalta Curte reține că în apel s-a admis critica parchetului sub același aspect și s-a majorat pedeapsa aplicată inculpatului, tocmai avându-se în vedere gradul de pericol social al faptei, consecințele asupra integrității corporale a părții vătămate și atitudinea inculpatului de a părăsi țara în cursul urmăririi penale.

O nouă majorare, însă, nu se justifică, întrucât corect s-au reținut și circumstanțele atenuante în favoarea inculpatului, care era integrat în societate, avea un loc de muncă, iar fapta a fost comisă intempestiv, pe fondul consumului de alcool. Prin urmare, și această critică a parchetului va fi respinsă. Referitor la recursul inculpatului, Înalta Curte reține că și acesta este nefondat, sub ambele critici formulate. Prima critică vizează cazul de casare prev.de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., solicitându-se schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2) 1 lit. a) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte reține, în primul rând, că partea vătămată D.I. a necesitat pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale, care nu i-au pus viața în pericol și, nici nu au avut alte consecințe, astfel că, dacă nu ar fi existat sustragerea telefonului mobil, fapta ar fi putut fi încadrată în art. 182 alin. (1) C. pen. Din probele administrate rezultă însă, că, deși inculpatul, într-adevăr, poate nu a urmărit de la început sustragerea telefonului, această intenție a survenit în timpul exercitării violențelor asupra părții vătămate. Inclusiv în declarația dată în fața instanței de recurs, inculpatul recunoaște că a luat de jos un telefon mobil, pe care l-ar fi aruncat când și-a dat seama că avea asupra lui două telefoane.

Coroborând această recunoaștere cu declarația părții vătămate, precum și cu a martorei oculare P.M.G., care, l-a văzut pe inculpat luând telefonul și a auzit-o pe partea vătămată strigând că i s-a furat telefonul, în mod corect în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea infracțiunii de tâlhărie. Cea de-a doua critică a inculpatului se referă la greșita individualizare a pedepsei (caz de casare prev.de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.). Așa cum s-a reținut în analiza motivului de recurs formulat de parchet în cadrul aceluiași caz de casare, Înalta Curte a apreciat că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului a fost corect dozată în apel, pentru argumentele deja expuse și care nu vor mai fi reluate.

Solicitarea de suspendare sub supraveghere a pedepsei nu poate fi primită (pentru suspendarea condiționată nu sunt îndeplinite condițiile art. 81 alin. (1) lit. a), având în vedere că, deși prejudiciul material rezultat din faptă este redus, consecințele asupra integrității corporale au fost severe, aceasta fiind internată cu traumatism cranio-cerebral și facial, comoție cerebrală, contuzie cerebrală, ceea ce denotă intensitatea violențelor exercitate de inculpat. La atitudinea extrem de violentă a acestuia se adaugă și părăsirea teritoriului României, deși știa că este supus unei proceduri judiciare penale, aspecte ce justifică aprecierea că scopul educativ și preventiv al pedepsei nu poate fi atins decât prin privare de libertate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de parchet și de inculpat. Conform art. 385 16 , art. 381 C. proc. pen. și art. 88 C. pen., se va deduce prevenția la zi pentru inculpat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatului din oficiu urmând a se avansa din fondul M.J. Onorariul translatorului de limbă rusă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de recurentul S.A. împotriva Deciziei penale nr. 98/ P din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii de la 5 septembrie 2009 și arestarea de la 27 iunie 2009 la 26 ianuarie 2011. Obligă recurentul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Onorariul interpretului de limbă rusă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2011.