ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 259/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 69 din 23

februarie 1010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.

9126/118/2009 s-a dispus:

În baza art. 522

1

C. proc. pen. s-a admis cererea de rejudecare a cauzei penale privind pe

condamnatul S.A., în care s-a pronunțat sentința penală nr. 363

din 18 septembrie 2007 a Tribunalului Constanța în Dosarul penal nr. 689/118/2007.

În baza art. 406 C.

proc. pen. s-a anulat în parte, în ceea ce privește soluția

pronunțată față de condamnatul S.A., sentința

penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul penal nr. 689/118/2007, definitivă prin

neapelare la 25 august 2008 pentru S.A. și, rejudecând, în fond a

hotărât:

A respins cererea de

schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în

judecată inculpatul S.A., din infracțiunile prev. de art. 182 alin. (2)

C. pen. și art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2)

1

lit.

a) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat

inculpatul S.A. (fiul lui A. și T.) sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de vătămare corporală gravă

prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., împotriva părții

vătămate A.I.

În baza art. 211 alin.

(2) lit. b), c) și alin. (2)

1

lit. a) C. pen., cu aplicarea art.

74 lit. a) și alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul S.A. la

pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie împotriva părții vătămate D.D.

În baza art. 71 C.

pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei,

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C.

pen., art. 18 din Legea nr. 302/2004 și art. 36 alin. (3) C. pen. a

scăzut din pedeapsa pronunțată perioada reținerii de 24 de

ore din ziua de 05 septembrie 2005, perioada arestării provizorii de

către autoritățile germane în baza mandatului european de

arestare nr. 4 din 26 martie 2009 al Tribunalului Constanța și

perioada executată din mandatul de executare a pedepsei nr. 772/2007 din

25 august 2008 emis de Tribunalul Constanța de la 27 iunie 2009 la zi.

A anulat mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 772/2007 din 25 august 2008 emis de

Tribunalul Constanța în baza sentinței penale nr. 363 din 18 august

2007 a Tribunalului Constanța și a dispus emiterea unui nou mandat de

executare a pedepsei închisorii, pentru pedeapsa aplicată prin

hotărâre, la rămânerea definitivă a acesteia.

A respins

acțiunea civilă formulată de partea civilă A.A. împotriva

inculpatului S.A.

A respins

acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic

Județean de Urgență Constanța împotriva inculpatului S.A.

A respins cererea

părții civile A.A. privind obligarea inculpatului S.A. la plata

cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă în proces.

A admis, în parte,

acțiunea civilă formulată de partea civilă D.D.

A obligat pe

inculpatul S.A., în solidar cu condamnatul S.A., la plata sumei de 10.000 lei

cu titlu de despăgubiri civile, din care 8.000 lei reprezintă daune

morale și 2.000 lei reprezintă daune materiale).

A constatat recuperat

telefonul mobil sustras părții civile D.D.

A respins, ca

nefondate, restul pretențiilor civile formulate de partea civilă D.D.

împotriva inculpatului S.A.

În baza art. 193 alin.

(1) și (4) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul S.A. să

plătească părții civile D.D. suma de 200 lei reprezentând

cheltuieli judiciare efectuate de acesta.

În baza art. 191 alin.

(2) C. proc. pen. a obligat pe inculpatul S.A. să plătească

statului suma de 470 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

În baza art. 406 C.

proc. pen. raportat la art. 373 C. proc. pen. a menținut în totalitate

sentința penală nr. 363 din 18 septembrie 2007 pronunțată

de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 689/118/2007, în ceea ce

privește soluția pronunțată împotriva condamnatului S.A.

În baza art. 190 C.

proc. pen. a dispus plata din fondurile M.J. a sumei de 100 lei către

traducătorul autorizat C.N., reprezentând onorariu traducere.

În baza art. 192 alin.

(3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta

cauză au rămas în sarcina statului.

Prima

instanță a reținut că prin sentința penală nr. 363

din 18 septembrie 2007 pronunțată în Dosarul penal nr. 689/118/2007,

Tribunalul Constanța a hotărât:

I.În baza art. 211 alin.

(2) lit. b), c) și alin. (2)

1

lit. a) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie (parte

vătămată D.D.) a condamnat pe inculpații S.A. și S.A.A.

, fiecare, la câte o pedeapsă de 7 (șapte) ani închisoare.

II. În baza art. 182

alin. (2) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de

vătămare corporală gravă (parte vătămată A.I.)

a condamnat pe inculpații S.A. și S.A.A., fiecare, la câte o

pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor

aplicate, inculpații S.A. - fiul lui A. și T., și S.A.A. - fiul

lui A. și L., executând fiecare pedeapsa cu închisoare cea mai grea de 7

(șapte) ani închisoare.

În baza art. 71 alin.

(1), (2) C. pen. a interzis fiecărui inculpat exercițiul drepturilor

prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 88 C.

pen. a dedus din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat perioada

reținerii de 24 ore, respectiv de la data de 05 septembrie 2005 până

la data de 06 septembrie 2005.

În baza art. 14 alin.

(3) lit. b) C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ.,

art. 1003 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă exercitată de

părțile civile A.A. și D.D.

A obligat

inculpații, în solidar, către partea civilă A.A. la plata sumei

de 14.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (din care suma de 10.000 lei

reprezentând daune morale și suma de 4.000 lei reprezentând

despăgubiri materiale).

A obligat

inculpații, în solidar, către partea civilă D.D. la plata sumei

de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (din care suma de 8.000 lei

reprezentând daune morale și suma de 2.000 lei reprezentând

despăgubiri materiale).

A constatat recuperat

telefonul mobil sustras părții vătămate D.D.

A respins, ca

nefondate, restul pretențiilor civile formulate de părțile

civile A.A.și D.D.

În baza art. 14 alin.

(3) lit. b) C. proc. pen., art. 346 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 1003

C. civ.

A obligat

inculpații, în solidar, către partea civilă Spitalul Clinic

Județean de Urgență Constanța la plata sumei de 2.288 lei

cu titlu de despăgubiri civile (cheltuieli de spitalizare ocazionate de

internarea părții vătămate A.A. în perioada 04 septembrie 2005

- 14 septembrie 2005).

În baza art. 193 alin.

(1) și (4) C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat către fiecare

parte civilă la plata a câte unei sume de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare efectuate de acestea reprezentând onorariu avocat ales (chitanța

din 31 octombrie 2006).

În urma

rămânerii definitive a acestei sentințe penale, prin neapelare, s-a

emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 772/2007 din 25 august

2008 al Tribunalului Constanța, pentru condamnatul S.A., iar ulterior a

fost emis mandatul european de arestare nr. 4 din 26 martie 2009, condamnatul

fiind arestat în baza acestuia în Germania, la data de 27 iunie 2009, în

vederea predării către România și fiind predat

autorităților din România la data de 18 august 2009.

La data de 03

septembrie 2009 condamnatul S.A. a formulat cerere de rejudecare a dosarului,

motivând faptul că a fost judecat în lipsă, este cetățean

ucrainean și marinar, astfel încât nu a fost înștiințat despre

proces.

Cu privire la

admisibilitatea cererii de rejudecare, tribunalul a reținut

următoarele:

Potrivit art. 522

1

C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate

și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de

către instanța care a judecat în primă instanță, la

cererea condamnatului.

Aceste

dispoziții se interpretează în consens cu cele ale art. 77 și

art. 87 lit. a) din Legea nr. 302/2004 modificată, din care rezultă

că mandatul european de arestare reprezintă o procedură

simplificată a extrădării, în relația dintre statele membre

ale uniunii europene, iar în cazul în care mandatul european de arestare a fost

emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre

pronunțată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a

fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de

judecată care a condus la hotărârea pronunțată în

lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată

suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului

de arestare european că va avea posibilitatea să obțină

rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa.

Examinând procedura

de judecată din cadrul Dosarului penal nr. 689/118/2007, Tribunalul a

constatat că judecarea cauzei a avut loc în lipsa condamnatului S.A., care

a lipsit la toate termenele de judecată.

Condamnatul a fost

adus în România pentru executarea pedepsei închisorii prin intermediul punerii

în executare a unui mandat european de arestare, și a formulat cerere de

rejudecare, situație în care sunt întrunite toate condițiile de

admisibilitate ale rejudecării cauzei în prezența condamnatului.

Cu privire la cadrul

procesual, tribunalul a reținut următoarele:

Instanța a fost

investită cu cererea condamnatului S.A. pentru rejudecarea cauzei în care

instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Constanța, nr. 1717/P/2005 din data de 27 martie

2006.

Prin repunerea în

discuție a soluției pronunțate în această cauză, la

cererea condamnatului S.A., tribunalul a reținut că, în afara acestui

condamnat, părțile interesate, cu privire la care soluția s-ar

putea modifica în defavoarea lor, sunt părțile civile A.I., D.D.

și Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța.

Art. 522

1

alin.

(2) C. proc. pen. face trimitere, în ceea ce privește procedura

rejudecării după extrădare, la dispozițiile art. 405 - 408 C.

proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.

Ori, art. 406 alin. (2)

C. proc. pen. indică faptul că, în cadrul revizuirii (și prin

extindere, și a rejudecării după extrădare) sunt aplicabile

dispozițiile art. 373 C. proc. pen., acestea prevăzând că

instanța examinează cauza prin extindere și cu privire la

părțile care nu au declarat apel (sau, corespunzător, cerere de

rejudecare după extrădare) sau la care acesta nu se referă,

putând hotărî și în privința lor, fără să

poată crea acestor părți o situație mai grea.

În

consecință, în ceea ce îl privește pe condamnatul S.A., care nu

a formulat cerere de rejudecare după extrădare, (și care, de

altfel, nu întrunește în momentul de față toate condițiile

pentru a se putea efectua rejudecarea cauzei sale, câtă vreme nu s-a

executat un mandat european de arestare sau o procedură de extrădare

împotriva sa) acesta nu este parte în prezenta procedură, întrucât cererea

condamnatului S.A. nu se referă la S.A., eventuala modificare a

soluției în ceea ce îl privește pe S.A. nu îl poate afecta negativ pe

S.A., iar prin textul art. 373 C. proc. pen. coroborat cu cel al art. 371 C.

proc. pen., rezultă că persoanele care nu au declarat apel sau la

care acesta nu se referă, nu sunt părți în cadrul

judecății apelului, efectul extensiv în favoarea lor putând opera

fără citarea lor, câtă vreme li se creează o situație

mai bună decât cea cu care persoanele respective au fost mulțumite,

nedeclarând cale de atac.

Corespunzător,

același raționament se aplică și cererilor de rejudecare

după extrădare.

În

consecință, condamnatul S.A. nu are calitatea de parte în prezentul proces,

pentru a fi necesară citarea sa, ci eventual poate avea calitatea de

martor, pentru lămurirea situației de fapt. Față de lipsa

datelor privind locul unde se află, și de nepunerea în executare

chiar a mandatului european de arestare emis pe numele său, nu s-a impus

citarea sa în această ultimă calitate, acest demers fiind inutil.

În ce privește

calitatea procesuală a lui S.A., tribunalul a reținut că acesta

are calitatea de condamnat definitiv pe durata administrării probelor,

până la operațiunea efectivă de rejudecare în fond a cauzei, iar

în această ultimă etapă, după admiterea cererii și

anularea sentinței de condamnare, aceeași persoană primește

calitatea de inculpat, întrucât numai un inculpat poate fi condamnat de

instanță pentru săvârșirea de infracțiuni. Acest

aspect trebuie însă coroborat cu cel potrivit căruia prezenta

sentință nu produce nici un efect juridic până la rămânerea

ei definitivă.

Cu privire la fondul

cauzei, din examinarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul

urmăririi penale, a judecății în fond și

judecății în prezenta procedură, tribunalul a reține o

altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanța

de condamnare, după cum urmează:

În noaptea de 03/04

septembrie 2005, după terminarea meciului de fotbal România - Cehia, în

jurul orelor 0,25, părțile vătămate D.D. și A.I., s-au

întâlnit și s-au deplasat împreună pe str. P. din mun.

Constanța. Din declarațiile părții vătămate A.I.,

coroborate cu constatările medicale și medico - legale aflate la

dosar, rezultă că acesta se afla sub influența alcoolului.

În același timp,

pe strada respectivă se deplasau și condamnatul S.A., împreună

cu numitul S.A., ambii de cetățenie ucrainiană, aceștia

fiind, de asemenea, sub influența alcoolului aspect ce rezultă din

declarația martorei C.C., dată în cursul judecății în fond:

„pot spune că cetățenii ucraineni erau băuți”.

În această

conjunctură, și întrucât partea vătămată A.A. a

sesizat că S.A. și S.A.A. vorbesc o limbă cu caracteristici

slave, cum este și limba cehă, acesta a considerat că cei doi

sunt suporteri cehi, strigând către ei cuvintele ”Hai România, Victorie!”,

pentru a sublinia că în seara respectivă echipa de fotbal a României

repurtase o victorie împotriva echipei Cehiei.

Tribunalul a

reținut că în acest moment, și ca urmare a manifestării

părții vătămate, unul dintre ucraineni, și anume S.A.,

s-a apropiat de A.A. și l-a întrebat în limba română, cu un ton

agresiv „Ce-i cu chestia asta?” A.A. i-a spus lui S.A. să-i lase în pace

și l-a împins cu mâna, moment în care a fost lovit cu pumnul în

față de acesta, căzând la pământ și lovindu-se de

bordura trotuarului, cu consecința pierderii cunoștinței și

a celorlalte leziuni constatate în raportul de constatare medico - legală”.

Raportul de

constatare medico - legală nr. 394/ LR din 16 septembrie 2005 al S.M.L. Constanța

a concluzionat că numitul A.A. a prezentat leziuni de violență

ce au putut fi produse prin lovire cu și de corp dur. Leziunile pot data

din 04 septembrie 2005 și au necesitat pentru vindecare 25-30 zile de îngrijiri

medicale de la data producerii, dacă nu intervin complicații.

Leziunile i-au pus victimei viața în primejdie prin contuzie meningo - cerebrală.

Derularea

evenimentului astfel cum este reținut rezultă din declarațiile

coroborate ale părților vătămate A.A. și D.D., date în

cursul urmăririi penale, judecății fondului și respectiv în

prezenta procedură de rejudecare, dar și din declarațiile

condamnatului S.A. și ale condamnatului S.A. (coinculpat), din faza de

urmărire penală. Astfel, acesta din urmă admite că el este

persoana care a provocat căderea la pământ a lui A.I., chiar

dacă susține o altă conjunctură și diminuează

modul în care a aplicat lovitura asupra părții vătămate. De

asemenea, S.A. îl indică pe S.A. ca fiind persoana care a lovit una din părțile

vătămate, provocând căderea la pământ a acesteia. Întrucât

această susținere se coroborează cu celelalte probe

administrate, tribunalul o va reține în contextul probator.

Mai mult, martorul C.Ș.M.

arată în declarația dată în prezenta procedură de rejudecare:

„Dintre cei doi opriți, doar unul vorbea stricat românește. Mi-l

amintesc pe inculpatul S.A. (prezent în sala de judecată) ca fiind cea

de-a doua persoană străină, care nu vorbea deloc

românește”.

Ori, din moment ce

părțile vătămate au indicat faptul că cel care l-a

lovit pe A.A. este cel care vorbea românește, se ajunge la aceeași

concluzie, și anume că acest agresor este S.A.

Este de reținut

că niciunul din martorii audiați în cauză nu a asistat personal

la această primă parte a incidentului, neputând oferi informații

în acest sens.

Analizând probele

administrate, Tribunalul a reținut că acestea nu confirmă

ipoteza potrivit căreia cetățenii ucraineni au luat

hotărârea, mai înainte de inițierea conflictului, să

tâlhărească sau să agreseze părțile

vătămate.

Astfel, în primul

rând nici o probă obiectivă nu vine în sprijinul acestei ipoteze.

Martorii nu au putut cunoaște și relata o astfel de situație,

inculpații nu au dat declarații în acest sens, ca de altfel nici

partea vătămată D.D.

În ce privește

declarațiile părții vătămate A.I., pe de o parte

acestea se bazează doar pe propriile presupuneri, și nu pe fapte

obiective, și pe de altă parte, aceste declarații se contrazic

între ele precum și prin alte probe, chiar și în privința

temeiului supozițiilor.

Astfel, în cursul

judecății fondului, partea vătămată arată că

„Nu pot preciza dacă am fost urmăriți, dar aflându-se în spatele

nostru, inculpaților probabil că le-a înflorit ideea de a ne

tâlhări.” Întrebat fiind în prezenta procedură de rejudecare de ce a

presupus că inculpații au luat hotărârea să-i

tâlhărească, partea vătămată a arătat că „Eu

am declarat că cei doi străini urmăreau să ne

tâlhărească, pentru că i-am observat că erau

însoțiți de cel puțin două fete, printre care și cele

care au venit la mine la spital și m-am gândit că au nevoie

urgentă de bani, și de aceea vor să ne tâlhărească”.

Se constată,

astfel lipsa oricărui element obiectiv observat de partea

vătămată, care să-i justifice presupunerea (cum ar fi

observarea faptului că inculpații au discutat anterior între ei,

că i-au urmărit evident o porțiune de drum, că i-au abordat

fără nici un motiv, etc.) și se constată falsitatea

motivației oferite, din moment ce nici o altă persoană

audiată în toate fazele procesului (nici chiar partea vătămată

A.I.) nu a confirmat faptul că cei doi ucraineni ar mai fi fost

însoțiți de niște fete; chiar astfel fiind, nu există nici

un element care să justifice presupunerea că agresorii „au nevoie

urgentă de bani”.

În al doilea rând,

elementele obiective ale incidentului nu indică o intenție

anterioară a cetățenilor ucraineni de a tâlhări

părțile vătămate.

Astfel, partea

vătămată D.D. indică în declarațiile sale că „Telefonul

era în buzunar și inculpații nu cunoșteau de existența

lui”, și că „În timp ce eram bătut, din buzunarul de la

cămașă mi-a căzut pe jos telefonul mobil, iar unul din cei

doi indivizi l-a luat” situație care indică faptul că

aceștia nu observaseră în prealabil existența telefonului,

pentru a se presupune că urmăreau să-l sustragă prin violență.

De asemenea, chiar

partea vătămată A.A. arată că „La un moment dat am

fost lovit de unul din acei cetățeni străini, și când am

căzut jos am ajuns în stare de inconștiență. Mie personal

nu mi s-a sustras nimic. Deși eu aveam asupra mea portofelul cu o

sumă de bani și telefonul mobil, aceste bunuri nu mi-au fost

sustrase.” Ori, dacă inculpații ar fi luat hotărârea de a

deposeda prin violență părțile vătămate de

bunuri, și în condițiile în care A.A. a fost primul lovit, iar

telefonul lui D.D. nu era încă la vedere, acțiunea cea mai

firească a inculpaților ar fi fost de a-l căuta de bunuri pe A.I.,

lucru ce nu s-a întâmplat.

Tribunalul a

reținut că toate aceste elemente indicate, coroborate și cu

starea de ebrietate a părților precum și cu inițiativa

părții vătămate A.A.de a le adresa cuvinte

inculpaților, conduc la concluzia că S.A. l-a lovit intempestiv,

fără o înțelegere prealabilă cu S.A., pe A.I., ca urmare a

„provocării” verbale legată de scorul meciului de fotbal, și

abia apoi, în momentul în care lui D.D. i-a căzut telefonul mobil din

buzunar, inculpaților li s-a creat rezoluția infracțională

de a-și însuși acest telefon, văzând oportunitatea creată

în acest sens.

Această stare de

fapt, cel puțin la fel de plauzibilă ca și cea potrivit

căreia inculpații ar fi hotărât anterior să agreseze

părțile vătămate (indiferent pentru care motiv), este

favorabilă condamnatului S.A., și a fost reținută, fiind un

caz real de aplicare a principiului „in dubio pro reo”, în condițiile în

care nu se preconizează existența altor probe care să

conducă la o concluzie certă într-un sens sau în altul.

Astfel fiind,

tribunalul a apreciat că condamnatul S.A.A. nu a avut nici o

contribuție – materială sau morală – la acțiunea lui S.A. de

lovire a părții vătămate A.I., și ca atare nu se poate

reține vinovăția sa sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de vătămare corporală gravă, mai ales în

calitate de coautor, în condițiile în care toate persoanele audiate

indică faptul că părții vătămate A.A. i s-a

aplicat o singură lovitură (de către S.A.).

Pentru considerentele

expuse, cererea de rejudecare a fost admisă în privința

infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., iar în temeiul art.

10 lit. c) C. proc. pen., după anularea sentinței penale de

condamnare, inculpatul S.A.A. a fost achitat cu privire la această

infracțiune.

În continuarea

desfășurării situației de fapt, tribunalul a reținut

că partea vătămată D.D. a intervenit în sprijinul

prietenului său, aplecându-se spre el, moment în care a fost lovit cu

picioarele și cu pumnii în mai multe zone ale corpului, suferind leziunile

corporale constatate în raportul de constatare medico-legală.

Raportul de

constatare medico-legală nr. 393/ LR din 06 septembrie 2005 al S.M.L. Constanța

a concluzionat că numitul D.D. a prezentat leziuni de violență

ce au putut fi produse prin lovire cu și de corp dur, și pot data din

04 septembrie 2005, necesitând pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri

medicale de la data producerii. Leziunile nu i-au pus viața în primejdie.

Deși

declarațiile părții vătămate nu lămuresc întru

totul contribuția fiecăruia dintre cei doi condamnați la lovirea

sa, esențial este faptul că condamnatul S.A. a participat activ – material

și intențional – la lovire, cât și la deposedarea

părții vătămate de telefon.

Astfel, în cursul

urmăririi penale, partea vătămată arată că „Am

fost și eu lovit cu pumnii și picioarele de cei doi tineri. Unul

dintre ei luându-mi telefonul …în timp ce eram căzut. Am fost lovit cu

piciorul în față de unul din cei doi indivizi, fără să

văd care din ei. În timp ce eram bătut, din buzunarul de la

cămașă mi-a căzut pe jos telefonul mobil, iar unul din cei

doi indivizi l-a luat”.

Aceleași

susțineri au fost menținute, în esență, de partea

vătămată, și în cursul judecății în fond.

Totodată, în

declarația dată în prezenta procedură, partea

vătămată arată că „Eu am fost lovit, dar nu știu

dacă de unul sau de amândoi, pentru că am căzut și am fost

lovit cu picioarele”.

Dacă partea

vătămată nu a putut indica cert care dintre cei doi agresori l-a

lovit, dacă în mod cert l-a lovit și S.A.A., și care din cei doi

a luat telefonul mobil, aceste aspecte sunt suplinite de martorii audiați,

care au observat personal diferitele aspecte ale acestei a doua etape a

altercației.

În acest sens,

martora C.C. arată în declarația de la UP: „Uitându-mă pe geam,

am observat chiar în fața scării blocului în care stau cum doi tineri

îl băteau pe un cetățean mai în vârstă, iar acesta încerca

să se apere de loviturile lor”. Această martoră confirmă

situația observată și în fața instanței, inclusiv în

rejudecare, când arată că „Afirm că numai unul dintre

inculpați aplica lovituri părții vătămate, dar despre

celălalt, cred că-l ținea pe partea vătămată”.

Declarațiile

martorei nu se contrazic, ci ele se interpretează în sensul că în

cursul urmăririi penale martora a făcut o afirmație mai

generală, văzând acțiunea a două persoane îndreptată

împotriva celei de-a treia, nedând importanță (sau nefiind

întrebată expres) actelor concrete ale fiecăruia dintre cei doi, ci

contextului general al acțiunilor (îl băteau), afirmație care

este adevărată chiar și în situația în care unul din

agresori aplică loviturile, iar celălalt imobilizează victima.

Esențial pentru

stabilirea situației de fapt este aspectul că martora a observat pe

ambii cetățeni ucraineni în imediata apropiere a părții

vătămate D.D., ambii fiind în conflict fizic cu acesta, ambii

exercitând acte agresive împotriva părții vătămate. Astfel

fiind, tribunalul a reținut că condamnatul S.A. a exercitat acte de

violență asupra părții vătămate D.D., rezultând

că acestea au legătură cu păstrarea bunului sustras, astfel

cum se va reține în continuare.

Martora P.M.G. arată

în declarațiile sale: „Am văzut doi tineri care alergau dinspre scara

blocului către b-dul T. … am observat un individ mai în vârstă care

fugea în spatele celor doi tineri și striga că i s-a furat telefonul.

În timpul discuțiilor purtate de către cei doi tineri cu agentul de

circulație am observat că unul dintre ei, cel mai chel, s-a apropiat

de gardul viu din fața blocului vecin cu al nostru, și a aruncat în

spațiul verde un telefon mobil. ”Ulterior, martora mai precizează

că: „La data prezentei declarații (06 septembrie 2005) mi-au fost

prezentate pașapoartele celor doi tineri și, după fotografie

l-am recunoscut pe cel care a aruncat telefonul și care am aflat de la

organele de poliție că se numește S.A.A.”.

Din aceste

declarații tribunalul a reținut că martora a avut timpul necesar

pentru a-i observa și diferenția pe cei doi cetățeni

ucraineni („unul dintre ei, cel mai chel”), astfel încât, la două zile

după incident, să poată recunoaște din fotografii pe cel

care a aruncat telefonul în spațiul verde. De altfel, din examinarea

fizionomiilor celor doi condamnați, tribunalul reține că

într-adevăr condamnatul S.A. are caracteristica unui păr mai

puțin bogat.

Partea

vătămată D.D., precum și martorul C.Ș.M.,

confirmă faptul că, la momentul incidentului, o martoră a

sesizat faptul aruncării telefonului de către unul din agresori.

Acest aspect este

confirmat de martori și prin indicarea distanței dintre locul

altercației și locul găsirii telefonului –distanță

aproximată între 5-10 metri, sau ca distanță dintre cele

două scări de bloc, situație ce exclude ca partea

vătămată să-și fi pierdut, pur și simplu, telefonul,

la locul incidentului. De altfel, și fotografiile judiciare efectuate în

cursul urmăririi penale relevă locații diferite pentru locul

lovirii lui A.A. – și apoi și a lui D.D. – și locul găsirii

telefonului, acest din urmă loc fiind situat, de altfel, în spatele

gardului viu ce delimitează aleea pe care s-a petrecut incidentul.

Nici ipoteza ca

însuși partea vătămată să fi pierdut sau aruncat

telefonul în acel loc nu este verosimilă, câtă vreme partea

vătămată a strigat public că cei doi i-au sustras

telefonul, încă din primul moment, iar apoi a făcut demersuri pentru

a-l recupera, crezând că este la aceștia. În raport și de

declarația martorei oculare P.M.G., care a observat pe unul din cei doi

tineri aruncând ceva în spațiul verde, și de faptul că în acel

loc s-a găsit telefonul mobil, situația este pe deplin stabilită.

Împrejurarea că

partea vătămată D.D. relatează despre existența unui

șnur al telefonului pe care l-ar fi observat în buzunarul unuia dintre

ucrainieni, aspect neconfirmat de nici unul dintre martori, nu este de

natură a modifica concluziile de mai sus.

În

consecință, tribunalul a reținut că condamnatul S.A. a avut

asupra lui telefonul mobil al părții vătămate, că nu

putea intra în posesia lui decât în momentul lovirii părții

vătămate, și că l-a abandonat în încercarea de a nu fi

surprins cu bunul asupra sa.

Față de

constatările de mai sus, tribunalul a reținut că se

confirmă existența infracțiunii de tâlhărie pentru care S.A.A.

a fost condamnat.

Tribunalul a

reținut că, spre deosebire de procedura revizuirii, în care admiterea

cererii nu poate fi făcută decât în cazul în care, urmare a

rejudecării, se pronunță o soluție contrară celei

inițiale, în procedura rejudecării după extrădare,

admiterea cererii și modificarea soluției instanței de

condamnare poate fi făcută chiar dacă se menține

condamnarea, dar în alte limite ale pedepsei, în considerarea faptului că

această procedură este menită să asigure dreptul la

apărare al condamnatului judecat în lipsă, care nu a avut

posibilitatea de a-și expune apărările, inclusiv cele care

conduc la circumstanțiere și la diminuarea răspunderii penale.

Astfel fiind, și

cum condamnatul a solicitat și obținut administrarea de probe în

circumstanțiere, tribunalul a admis cererea de rejudecare și în ceea

ce privește infracțiunea de tâlhărie, urmând a se pronunța

și în privința acesteia.

În raport de

situația de fapt reținută, din care rezultă existența

infracțiunii de tâlhărie, precum și achitarea pentru

infracțiunea de vătămare corporală gravă, cererea de

schimbare a încadrării juridice a faptelor a fost respinsă ca

nefondată.

În acest sens, la

stabilirea și aplicarea pedepsei pentru infracțiunea

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2)

1

lit. a) C. pen., tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța și inculpatul S.A.A.

Parchetul a criticat

omisiunea primei instanțe de a pune în discuția părților

admiterea în principiu a cererii de rejudecare, greșita achitare a

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 182 alin.

(2) C. pen., necitarea în vederea audierii a inculpatului S.A. și

greșita individualizare a pedepsei.

Inculpatul a

solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea

prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen. achitarea pentru săvârșirea infracțiunii

de tâlhărie, lipsind intenția de a sustrage vreun bun, iar în ipoteza

menținerii condamnării, aplicarea art. 81 C. pen.

Instanța de apel

a reținut că este fondată doar critica parchetului privind individualizarea

pedepsei, celelalte critici, formulate atât de parchet, cât și de

inculpat, fiind neîntemeiate.

S-a reținut

că prima instanță a verificat condițiile de admisibilitate,

aspect rezultând din cuprinsul hotărârii, iar prevederile art. 522

1

C. proc. pen. nu fac trimitere la dispozițiile art. 403 C. proc. pen., ci

la dispozițiile art. 405-408 C. proc. pen.

Inculpatul S.A. nu a

formulat cerere de rejudecare în caz de extrădare, nefiind vizat de

actuala procedură, astfel că citarea sa nu era necesară.

S-a mai constatat

că inculpatul a fost acuzat de două fapte distincte, respectiv

agresarea fizică a părții vătămate D.I., urmată

de însușirea unui telefon mobil, precum și agresarea fizică a

părții vătămate A.I., cu punerea în primejdie a vieții

acesteia, astfel că încadrarea juridică este corectă, respectiv

infracțiunile prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2)

1

lit. a) C. pen., precum și art. 182 alin. (2) C. pen.

S-a apreciat că

soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea prev.de art. 182

alin. (2) C. pen. este întemeiată, dat fiind că din probele

administrate nu rezultă că acesta a fost implicat în agresarea

părții vătămate A.I.

De asemenea, fapta de

tâlhărie comisă asupra victimei D.I. a fost corect

reținută, probele administrate arătând că, deși cei

doi inculpați nu au urmărit de la început tâlhărirea

părții vătămate, aceștia au luat hotărârea de a-i

sustrage telefonul mobil în momentul în care a căzut din buzunarul de la

cămașă, relevante fiind depozițiile martorei P.M.G., care a

auzit-o și a văzut-o pe partea vătămată strigând

că cei doi tineri pe care-i urmărea i-au furat telefonul mobil.

Sub aspectul

individualizării pedepsei s-a reținut că doar criticile parchetului

sunt întemeiate, gradul ridicat de pericol social al faptei și atitudinea

inculpatului, de nerecunoaștere și părăsire a teritoriului

României impunând o sancțiune mai aspră a acestuia.

În

consecință, prin Decizia penală nr. 98/ P din 13 octombrie 2010,

Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale

cu minori și de familie, a admis apelul formulat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Constanța, a desființat în parte sentința

și, rejudecând, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), c) și

alin. (2)

1

lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a)

și alin. (2) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., de la 3 ani

închisoare la 4 ani închisoare.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței și s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanța și inculpatul S.A.

Parchetul a invocat

aceleași critici ca în apel, structurate în următoarele cazuri de

casare:

prev. de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., constând în aceea că

instanța nu s-a pronunțat asupra admisibilității în

principiu a cererii de rejudecare în caz de extrădare;

prev. de art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen. referitor la faptul că

judecata în fond și în apel a avut loc fără legala citare a unei

părți, respectiv a condamnatului S.A.;

prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., constând în greșita

achitare a inculpatului S.A.A. pentru săvârșirea infracțiunii

prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.;

prev.de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., considerându-se că

instanța de apel a redozat insuficient pedeapsa aplicată inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 211 alin. (2) lit.

b), e) și alin. (2)

1

lit. e) C. pen.

Inculpatul S.A.A. a

invocat cazul de casare prev.de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.,

solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea

prev.de art. 211 C. pen. în infracțiunea prev.de art. 182 alin. (2) C.

pen., întrucât nu a avut intenția de a tâlhări, iar în subsidiar, în

baza cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., a

solicitat reducerea pedepsei și suspendarea acesteia în condițiile art.

81 sau art. 86 C. pen.

Recursurile sunt

neîntemeiate.

Înalta Curte,

analizând decizia penală recurată atât prin prisma cazurilor de

casare formulate de recurenți, cât și în conformitate cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., apreciază

că aceasta este legală și temeinică.

Cu referire la

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța,

Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică

formulată vizează cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 10

C. proc. pen., constând în aceea că instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererii de rejudecare

în caz de extrădare, în condițiile în care, se apreciază de

către parchet, etapa prealabilă a admiterii în principiu,

specifică revizuirii, se aplică și în această

procedură a rejudecării.

Critica nu este

fondată.

Potrivit art. 522

1

alin. (1) C. proc. pen., în cazul extrădării sau predării în

baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și

condamnate în lipsă, cauza poate fi rejudecată de către instanța

care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Originea procedurii

de rejudecare după extrădare se află în al doilea Protocol

adițional (Strassbourg, 17 martie 1978) al Convenției europene de

extrădare, încheiat la Paris în 13 decembrie 1957, conform căruia

dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o

condiție pentru acordarea extrădării. Prevederile Protocolului

nu fac distincție după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la

judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul

a ajuns pe teritoriul statului solicitat.

În mod evident,

procedura rejudecării cauzei după extrădare presupune o

examinare prealabilă a cererii, întrucât, conform art. 522

1

C.

proc. pen. „cauza va putea fi rejudecată”, ceea ce înseamnă că

rejudecarea nu este obligatorie, ci poate avea loc doar atunci când sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Prin urmare, pentru a

putea proceda la rejudecare, instanța este datoare să verifice, în

prealabil, dacă aceste condiții sunt îndeplinite, respectiv dacă

hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a

efectuat în lipsa condamnatului, prilej cu care va fixa și limitele în care

se va efectua rejudecarea, părțile ce urmează a fi citate.

La data

judecării cauzei atât în fond, cât și în apel, art. 2 al art. 522

1

C. proc. pen. avea următorul conținut:

„Dispozițiile art.

405 - 408 se aplică în mod corespunzător”.

În aceste

condiții, o fază de admitere în principiu a cererii de rejudecare nu

era prevăzută „in terminis”, în mod expres, în textul art. 522

1

C. proc. pen., căci trimiterea la procedura revizuirii avea în vedere

textele de la art. 405 și următoarele, admiterea în principiu fiind prevăzută

de art. 403 C. proc. pen.

Neexistând o

prevedere expresă în acest sens, procedeul primei instanțe, de a

verifica condițiile de admisibilitate a cererii condamnatului prin

aceiași hotărâre prin care a soluționat cererea, și nu

printr-o încheiere separată de admitere în principiu, nu poate atrage

sancțiunea cerută de parchet, respectiv trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Prin

modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010,

intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, ulterior, deci, judecării

prezentei cauze la fond, conținutul art. 522

1

alin. (1) este

ușor modificat, în sensul că se face trimitere la dispozițiile art.

404 – 408, care se aplică în mod corespunzător.

Nici prin aceste

modificări trimiterea la procedura revizuirii nu are în vedere și art.

403. Deși, art. 404 face referiri la admiterea în principiu, în raport de

conținutul special al art. 403 în actuala reglementare avem rezerve

față de susținerea parchetului din recurs că acesta poate

fi aplicat prin analogie (care nu este permisă în procedură) și

în situația reglementată de art. 522

1

C. proc. pen.

În

consecință, prima instanță a verificat îndeplinirea

condițiilor rejudecării în caz de extrădare, o încheiere

separată de admitere în principiu nu este prevăzută de lege,

astfel încât constatările cuprinse în hotărârea de fond sunt

suficiente pentru a se putea aprecia că, în speță, verificările

de admisibilitate a cererii au avut loc, iar instanța, în mod corect, a

trecut la rejudecarea propriu-zisă a cauzei.

Nici critica ce are

în vedere necitarea coinculpatului S.A.A. nu este fondată (caz de casare

prev.de art. 385

9

pct. 21 C. proc. pen.).

Înalta Curte

reține, în primul rând, că necitarea părților este

sancționată cu nulitatea relativă, astfel că nu parchetul

era îndrituit să o invoce, ci însăși partea al cărui drept

a fost lezat.

Pe de altă

parte, S.A. nu a formulat cerere de rejudecare, pentru acesta există o

hotărâre definitivă de condamnare, nu se află în situația

de a fi rejudecat conform procedurii prevăzută de art. 522

1

C. proc. pen., astfel încât nu era necesară citarea lui în proces.

Așa cum a constatat și instanța de apel, acesta putea fi citat,

eventual, doar în situația în care declarația sa ar fi avut valoare

probatorie, însă judecătorul fondului nu a apreciat ca fiind

necesară depoziția sa în contextul materialului probator

readministrat.

Critica parchetului

privind greșita achitare a inculpatului pentru infracțiunea prev.de art.

182 alin. (2) C. pen. (caz de casare prev.de art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen.) este, de asemenea, nefondată.

Prima

instanță, ca și cea de apel, au analizat și evaluat corect

probele administrate, atât cele din primul ciclu procesual, cât și cu

prilejul rejudecării și, au apreciat, corect, că inculpatul nu a

fost implicat în agresarea părții vătămate A.I.

Întâlnirea dintre

părțile vătămate D.I. și A.I., pe de o parte și

inculpatul S.A. și numitul S.A.A., pe de altă parte, a avut loc

după meciul de fotbal dintre echipele naționale ale României și

Cehiei, fiind cu totul întâmplătoare. Pe fondul consumul de băuturi

alcoolice și a faptului că partea vătămată A.A. le-a

strigat inculpaților „Hai România”, crezând că sunt suporteri cehi,

inculpații au abordat părțile vătămate, însă A.A.

l-a împins cu mâna pe S.A., care a ripostat și i-a aplicat o lovitură

cu pumnul părții vătămate A.I., în urma căreia a

căzut la sol.

Din niciun mijloc de

probă nu rezultă că partea vătămată A.A. ar fi

fost lovită și de inculpatul S.A., a cărui prezență nu

poate fi interpretată ca o complicitate morală, în condițiile în

care conflictul dintre partea vătămată A.A. și S.A. a fost

spontan, fără a se premedita agresarea acestuia, rezoluția

infracțională a numitului S.A.A. fiind, de asemenea, spontană.

Din raportul de constatare medico - legală nr. 394/ LR din 16 septembrie 2005

emis de S.M.l. Constanța rezultă că partea

vătămată a prezentat o plagă contuză

parieto-occipitală și o tumefacție obraz drept cu o plagă

punctiformă, prima fiind produsă la impactul cu trotuarul, iar ultima

în urma loviturii aplicate de S.A., confirmându-se lovirea o singură

dată a părții vătămate A.I. De altfel, partea

vătămată A.A.era sub influența băuturilor alcoolice,

la internare acesta prezentând etilism acut, explicându-se căderea sa în

urma unei singure lovituri.

Niciunul din martori

nu a observat această etapă a incidentului pentru a putea oferi date

suplimentare, iar partea vătămată A.A. și-a pierdut cunoștința

la impactul cu trotuarul, neputând relata identitatea autorilor.

Partea

vătămată D.I. a declarat că doar unul dintre inculpați

a lovit pe A.I., referirile la implicarea ambilor inculpați în agresiunea

fizică vizând persoana sa.

Ca atare, în mod corect

s-a pronunțat o soluție de achitare în baza art. 10 lit. c) C. proc.

pen.

Ultima critică

formulată de parchet vizează cazul de casare prev.de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se majorarea pedepsei aplicate inculpatului

pentru infracțiunea de tâlhărie.

Înalta Curte

reține că în apel s-a admis critica parchetului sub același

aspect și s-a majorat pedeapsa aplicată inculpatului, tocmai

avându-se în vedere gradul de pericol social al faptei, consecințele

asupra integrității corporale a părții vătămate

și atitudinea inculpatului de a părăsi țara în cursul

urmăririi penale.

O nouă majorare,

însă, nu se justifică, întrucât corect s-au reținut și

circumstanțele atenuante în favoarea inculpatului, care era integrat în

societate, avea un loc de muncă, iar fapta a fost comisă intempestiv,

pe fondul consumului de alcool.

Prin urmare, și

această critică a parchetului va fi respinsă.

Referitor la recursul

inculpatului, Înalta Curte reține că și acesta este nefondat,

sub ambele critici formulate.

Prima critică

vizează cazul de casare prev.de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.,

solicitându-se schimbarea încadrării juridice a faptei din

infracțiunea de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c)

și alin. (2)

1

lit. a) C. pen. în infracțiunea de

vătămare corporală gravă prev.de art. 182 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte

reține, în primul rând, că partea vătămată D.I. a

necesitat pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale, care nu i-au pus

viața în pericol și, nici nu au avut alte consecințe, astfel

că, dacă nu ar fi existat sustragerea telefonului mobil, fapta ar fi

putut fi încadrată în art. 182 alin. (1) C. pen.

Din probele

administrate rezultă însă, că, deși inculpatul,

într-adevăr, poate nu a urmărit de la început sustragerea

telefonului, această intenție a survenit în timpul exercitării

violențelor asupra părții vătămate.

Inclusiv în

declarația dată în fața instanței de recurs, inculpatul recunoaște

că a luat de jos un telefon mobil, pe care l-ar fi aruncat când și-a

dat seama că avea asupra lui două telefoane.

Coroborând

această recunoaștere cu declarația părții

vătămate, precum și cu a martorei oculare P.M.G., care, l-a

văzut pe inculpat luând telefonul și a auzit-o pe partea

vătămată strigând că i s-a furat telefonul, în mod corect

în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea infracțiunii de

tâlhărie.

Cea de-a doua

critică a inculpatului se referă la greșita individualizare a pedepsei

(caz de casare prev.de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

Așa cum s-a

reținut în analiza motivului de recurs formulat de parchet în cadrul

aceluiași caz de casare, Înalta Curte a apreciat că pedeapsa de 4 ani

închisoare aplicată inculpatului a fost corect dozată în apel, pentru

argumentele deja expuse și care nu vor mai fi reluate.

Solicitarea de

suspendare sub supraveghere a pedepsei nu poate fi primită (pentru

suspendarea condiționată nu sunt îndeplinite condițiile art. 81 alin.

(1) lit. a), având în vedere că, deși prejudiciul material rezultat

din faptă este redus, consecințele asupra integrității

corporale au fost severe, aceasta fiind internată cu traumatism

cranio-cerebral și facial, comoție cerebrală, contuzie

cerebrală, ceea ce denotă intensitatea violențelor exercitate de

inculpat.

La atitudinea extrem

de violentă a acestuia se adaugă și părăsirea

teritoriului României, deși știa că este supus unei proceduri

judiciare penale, aspecte ce justifică aprecierea că scopul educativ

și preventiv al pedepsei nu poate fi atins decât prin privare de

libertate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de

parchet și de inculpat.

Conform art. 385

16

,

art. 381 C. proc. pen. și art. 88 C. pen., se va deduce prevenția la

zi pentru inculpat.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către

stat, onorariul avocatului din oficiu urmând a se avansa din fondul M.J.

Onorariul

translatorului de limbă rusă se va plăti din fondul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanța și de recurentul S.A. împotriva Deciziei penale nr. 98/ P

din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată durata reținerii de la 5 septembrie 2009 și arestarea

de la 27 iunie 2009 la 26 ianuarie 2011.

Obligă

recurentul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Onorariul

interpretului de limbă rusă se va plăti din fondul Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 26 ianuarie 2011.