ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2980/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2980/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată că, prin sentința penală nr. 160 din 22 noiembrie 2011,

Tribunalul Buzău, în temeiul art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului C.N. la

pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a

II-

a, lit. b) și c) C. pen., ca pedeapsă

complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă

continuată.

Conform art. 71 C. pen., s-a aplicat

inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a

II-

a, lit. b) și c) C. pen., pe durata

executării pedepsei principale.

În latură civilă, s-a dispus obligarea

inculpatului la plata sumei de 517.190 lei (74.723 lei TVA, 258.890 lei accize

și 183.577 lei taxa M.T.R.) către partea civilă D.G.F.P. Buzău.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în fapt, următoarele:

În luna noiembrie 1999, R.S. a preluat

SC V.C. SRL Râmnicu Sărat de la numiții P.Șt. și S.C., a schimbat sediul social

al acesteia, după care, prin încheierea nr. 575 din 03 aprilie 2000, l-a împuternicit

pe inculpatul C.N. ca director comercial, având dreptul să îl reprezinte și să

exercite toate prerogativele ce îi revin în calitate de asociat unic și

administrator al societății, pentru ca, în final, să-i cesioneze acestuia

părțile sociale ale SC V.C. SRL în această calitate, inculpatul C.N. s-a

prezentat la B.T. SA, sucursala Buzău, unde a depus specimenul de semnătură și

a ridicat o serie de documente, după care a comandat și ridicat, în numele

societății, facturi fiscale, avize de însoțire a mărfii, chitanțe etc. La

recomandarea lui S.N., inculpatul C.N., împreună cu R.S., a încheiat contractul

de prestări servicii nr. 313 din data de 20 mai 2000, ce avea ca obiect

prelucrarea de produse petroliere inferioare, în cuprinsul căruia se stabileau

condițiile de plată pentru serviciile efectuate, taxa de închiriere a spațiului

de depozitare pentru materiile prime și pentru produsele finite, chiria pentru folosirea

cisternelor societății etc.

În baza acestui contract, în perioada

iunie - septembrie 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziționat de la diverși

furnizori cantitatea de 513.203 tone produse petroliere inferioare pe care le-a

pus la dispoziția R.C. SA, din care 460 tone au fost introduse spre prelucrare

în vederea obținerii de benzină Premium

II,

52.068 tone au fost valorificate către beneficiari și

0,535 tone au fost ținute de R.C. SA Onești în stoc.

Potrivit documentelor, în perioada 26

iunie 2000 - 06 septembrie 2000, societatea administrată de inculpat a

achiziționat 251.187 tone benzină CT în valoare totală de 1.808.546.6478 lei de

la A. SA Bacău și de la SC L.A. SRL Bacău, Această aprovizionare nu a fost

înregistrată în contabilitatea societății și, ca atare, nu a fost raportată

organului fiscal teritorial. Din această cantitate, 50 tone au fost

comercializate către SC C. SA Onești cu un preț de 336.630.651 lei (decontarea

fiind făcută prin compensare cu tariful de procesare), 201,184 tone au fost

folosite pentru obținerea de benzină Premium

II,

iar diferența de 0,003 tone figurează scriptic în stocul SC

C. SA Onești.

În perioada iulie - septembrie 2000, SC

V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziționat 165.700 tone benzen brut în valoare de 1.174.169.275

lei, din care 94,5 tone au fost achiziționate de la SC P.G. SRL Galați, iar

pentru diferența de 70,2 tone nu s-a putut stabili cine este furnizorul. Din

cantitatea de benzen brut achiziționat, cantitatea de 163,504 tone s-a folosit

pentru obținerea de benzină Premium

II,

două

tone au fost livrate conform facturii nr. 4185565 către SC E.C. SRL Bârsănești,

județul Bacău, iar diferența de 0,196 tone figurează în sold scriptic la SC C.

SA Onești.

În perioada iulie - august 2000, SC V.C.

SRL Râmnicu Sărat a achiziționat 45.570 tone M.T.B.E. în valoare totală de

605.292 lei, respectiv 10 tone au fost cumpărate de la SC P.I.E. SA București,

5,75 tone de la SC R. SRL Râmnicu Sărat (aviz semnat de R.S.), iar pentru 30

tone nu s-a putut stabili cine este furnizorul (avize semnate și de R.S.). Din

această cantitate, 45.738 tone au fost prelucrate pentru obținerea benzinei

Premium

II,

iar diferența de 0,012 tone figurează

scriptic în stoc la SC C. SA Onești.

În luna iulie 2000, SC V.C. SRL

Râmnicu Sărat a achiziționat cantitatea de 566 kg Tetraetil de plumb în valoare

totală de 129.581.200 lei din care 200 kg provine de la SC B.I.E. SRL (aviz

semnat de inculpatul C.N.) și 366 kg de la SC P.I.E. SA București. Din această

cantitate, 498 kg TE Pb a fost folosită pentru obținerea benzinei Premium

II,

iar 68 kg TE Pb au fost comercializate

către SC D. SRL Bârlad, conform facturii fiscale seria BZACA 4185602 din 09

octombrie 2000, în valoare de 17.802.400 lei.

În data de 18 august 2000, SC V.C. SRL

Râmnicu Sărat a achiziționat 50 tone „fracție stabilizată de la SC Ț.I. SRL

Bacău”, în valoare de 285.600.000 lei, din care cantitatea de 49.676 tone a

fost introdusă în procesul de fabricație al benzinei Premium

II,

diferența de 0,324 tone figurând

scriptic pe stoc.

Urmare prelucrării produselor

petroliere enumerate mai sus, s-a obținut cantitatea de 491,13 tone benzină

Premium

II,

pentru care prestatorul SC C. SA

Onești a întocmit către SC V.C. SRL Râmnicu Sărat 30 avize de însoțire a mărfii

și 10 facturi fiscale, reprezentând „tarif de procesare” în valoare totală de

1.205.722.416 lei, care au fost achitate integral, fie la ordinul agentului

economic din Râmnicu Sărat de către agenții economici beneficiari ai benzinei

Premium

II,

fie prin compensare sau direct de

către SC V.C. SRL Râmnicu Sărat, la care s-a adăugat taxa pentru staționarea

cisternelor în interiorul rafinăriei, de 5.100.386 lei.

A arătat instanța că, în condițiile O.G.

nr. 27/2000 privind regimul produselor accizabile și ale Legii nr. 118/1996 privind

constituirea și utilizarea fondului special al drumurilor publice, SC V.C. SRL

Râmnicu Sărat, în calitate de producător - beneficiar al cantității de 491,13 tone

benzină Premium

II,

avea obligația calculării

și înregistrării în contabilitate a următoarelor obligații fiscale: accize în

cuantum de 250 Euro/tonă; taxă M.T.R. cuvenită Ministerului Transporturilor în

cotă de 45 % asupra prețului unitar de livrare/tonă fără taxe. Totodată,

potrivit actului de control al Gărzii Financiare, a rezultat că cheltuielile

pentru obținerea celor 491,13 tone benzină Premium

II,

conform contractului de prestări servicii încheiat cu SC

C. SA Onești și care nu au fost evidențiate în contabilitate, se cifrează la

suma totală de 4.079.479.790 lei fără TVA, rezultând un cost mediu unitar de

producție fără taxe (TVA, accize, M.T.R.) în sumă totală de 8.306.314 lei tona de

benzină Premium

II.

Cu toate acestea, pentru că

nicio operațiune nu a fost înregistrată în contabilitate, R.S. și inculpatul C.N.

au practicat la vânzare un preț unitar de livrare de 4.800.000 lei/tonă, mai mic

decât costul real mediu unitar, de 8.306.314 lei/tonă, și au vândut și produse

inferioare achiziționate.

S-a putut stabili prin verificare

încrucișată că, în perioada iulie - septembrie 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat

a valorificat cantitatea de 491,13 tone benzină Premium

II,

astfel: a) 58,36 tone benzină Premium

II

în valoare de 2.204.014.055 lei (din

care 819.234.873 lei - accize, 334.173.150 lei - taxă M.T.R. ) către SC S.C. SRL

Brăila, SC M.O. SRL Bihor, SC E.O. SRL Timișoara și SC H. SRL Galați. Pentru

această cantitate, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat s-a sustras de la plata accizelor

- 819.234.879 lei, TVA - 262.686.924 lei și taxă M.T.R. - 591.924.502 lei, în

total - 1.673.846.300 lei; b) pentru diferența de 332,72 tone benzină Premium

II

comercializată de SC V.C. SRL Râmnicu

Sărat cu auto și delegații societății, nu s-au putut identifica beneficiarii,

ca atare, organul de control a procedat la calcul potrivit art. 14 din Legea nr.

87/1994, prin estimare, și s-a apreciat că societatea datorează pentru aceste

cantități accize neînregistrate - 1.769.666.360 lei, TVA -559.088.390 lei, taxă

MTR - 1.243.841.349 lei, în total 3.572.596.099 lei; c) prin vânzarea directă a

cantității de 52.068 tone produse petroliere inferioare (50 tone benzină CT, 2 tone

benzen brut și 0,068 tone TE Pb) achiziționate de la diverși furnizori în

valoare de 371.832.331 lei, s-a concluzionat că SC V.C. SRL Râmnicu Sărat s-a

sustras de la plata următoarelor obligații fiscale: accize - 2.588.901.239 lei,

TVA - 821.775.314 lei, taxă M.T.R.- 1.835.765.851 lei, în total 5.246.442.404

lei.

Inspectorii fiscali ai D.G.F.P. Buzău,

persoane îndreptățite să stabilească datoriile societății către bugetul de

stat, au concluzionat că SC V.C. SRL Râmnicu Sărat s-a sustras de la plata: TVA

-747.229.624 lei, accize - 2.588.901.239 lei, taxă MTR - 1.835.765.851 lei, în

total 5.171.896.714 lei.

Pentru a reține această situație de

fapt, instanța de fond a avut în vedere sesizarea și nota de constatare a

Gărzii Financiare Buzău, procesul verbal de control financiar întocmit de

inspecția fiscală din cadrul D.G.F.P. Buzău, procura specială a inculpatului,

documentele bancare, declarațiile inculpatului și ale numitului R.S. și alte

documente (facturi, avize, chitanțe).

În drept, instanța a apreciat că

faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de

evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 [(fost art.

11 lit. b) și c) din Legea nr. 87/1994)], cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 13 C. pen. La individualizarea pedepsei, Tribunalul a avut în

vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de

pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei, precum și

persoana inculpatului, care nu este recidivist și a recunoscut parțial, în faza

de urmărire penală, faptele comise, iar în faza cercetării judecătorești nu s-a

prezentat în instanță.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel inculpatul C.N., pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în

principal, achitarea sa pentru comiterea infracțiunii de care este acuzat, iar,

în subsidiar, încetarea procesului întrucât a intervenit prescripția

răspunderii penale, dat fiind faptul că infracțiunea dedusă judecății datează

din anul 2000, iar trimiterea sa în judecată a avut loc în anul 2010.

Prin decizia penală nr. 64 din 18

aprilie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat și a dispus

obligarea acestuia la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat.

Analizând cu prioritate criticile

referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale,

instanța de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate, nefiind epuizat

nici termenul prevăzut de art. 122 C. pen. și nici cel reglementat de art. 124 C.

pen.

S-a arătat, astfel, că termenul de

prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, iar, conform art. 122 alin. (2)

teza ultimă C. pen., acesta începe să curgă de la data săvârșirii ultimei

acțiuni sau inacțiuni, prin urmare, de la 30 septembrie 2000. De asemenea, s-a

făcut referire la art. 123 alin. (1) și (3) C. pen., care stipulează că

termenul de prescripție prevăzut în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea

oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau

inculpatului în desfășurarea procesului penal, iar întreruperea cursului

prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune chiar

dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

Raportând aceste considerații

teoretice la speța de față, Curtea a arătat că, prin rezoluția din 29 mai 2006,

confirmată de procuror la aceeași dată, s-a dispus începerea urmăririi penale

față de R.S. și C.N. pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9

lit. a), b) și f) din Legea nr. 241/2005, comisă în perioada iunie-septembrie

2000, iar, prin Ordonanța din 16 martie 2010, a Parchetului de pe lângă

Judecătoria Râmnicu Sărat s-a dispus schimbarea încadrării juridice în

infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) și f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., acest din urmă act fiind comunicat

învinuitului R.S., așa cum rezultă din mențiunea făcută la finalul său. Ca

urmare, a constatat instanța că termenul de prescripție prevăzut de art. 122 alin.

(1) lit. c) C. pen., a fost întrerupt la data de 29 mai 2006, respectiv 16

martie 2010 și, prin urmare, de la aceste date au început să curgă noi termene

de prescripție de câte 8 ani.

Totodată, procedând la verificarea

împlinirii termenului de prescripție din perspectiva art. 124 C. pen., care

prevede că prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar

interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu

încă jumătate, Curtea a constatat că termenul de 12 ani, ce a început să curgă

de la 30 septembrie 2000, nu s-a împlinit până la data judecării cauzei, așa

încât și sub acest aspect, criticile invocate de apelantul inculpat nu se

justifică.

În ceea ce privește fondul cauzei,

instanța de apel, făcând propria evaluare a probelor administrate în cauză, a

apreciat că situația de fapt, împrejurările comiterii infracțiunii și vinovăția

inculpatului C.N. în săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art.

9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen., au fost corect reținute de Tribunal, printr-o interpretare și evaluare

corespunzătoare a acestora.

Referitor la apărarea inculpatului în

sensul că principalul autor al infracțiunii ar fi numitul S.N., care, prin

manopere dolozive, l-ar fi determinat să semneze anumite înscrisuri și să

efectueze operațiuni fictive în numele său, instanța de control judiciar a

apreciat-o ca fiind nefondată, întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile

aflate la dosarul cauzei, coinculpatul R.S. l-a împuternicit pe apelant cu

drepturi depline în calitate de director al SC V.C. SRL Râmnicu Sărat și după

ce, la un interval de numai o lună, același inculpat i-a cesionat părțile

sociale deținute în această societate inculpatului C.N., acesta din urmă s-a

prezentat la sediul B.T., unde a oferit specimenul de semnătură, după care a

achiziționat acte în numele societății. Ulterior, împreună cu inculpatul R.S.,

a început activitatea infracțională, achiziționând sute de tone de produse

petroliere, delegați la ridicarea mărfurilor fiind ambii inculpați, iar

contravaloarea procesului de prelucrare achitându-se în contul societății sub

semnătura apelantului.

S-a arătat, în același sens, de către instanța

de apel că înscrisurile ce probează activitatea infracțională a inculpatului se

coroborează cu declarația dată de inculpatul R.S., judecat separat și condamnat

definitiv pentru infracțiunea de evaziune fiscală, care a relatat că se deplasa

împreună cu inculpatul C.N. la diverse societăți unde achitau produsele

petroliere, așa încât, susținerea celui din urmă, în sensul că nu cunoaște o

persoană cu acest nume, a fost apreciată ca necorespunzătoare realității

faptelor. în plus, cu ocazia audierii sale din data de 03 martie 2011, în

calitate de învinuit, declarație necontestată de către inculpat, acesta a

recunoscut atât scrisul și semnătura aplicată pe anumite documente, dar și

împrejurarea, că cel puțin în privința declarației olografe, faptele descrise

corespund adevărului. în egală măsură, s-a constatat că inculpatul este o

persoană matură, care știe să scrie și să citească, așa încât apărările sale

vizând așa zisele manopere dolozive comise de numitul S.N. au fost considerate,

ca neîntemeiate, nefiind susținute probator iar, pe de altă parte, fiind greu

de crezut că ele ar fi avut loc în condițiile în care inculpatul nu a semnat un

singur act, ci mai multe, iar activitatea sa infracțională este confirmată de

coinculpatul R.S.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată

inculpatului, s-a arătat că aceasta corespunde criteriilor prevăzute de art. 72

C. pen., fiind situată în apropierea limitei minime, în condițiile în care

prejudiciul cauzat prin infracțiune este foarte ridicat, respectiv 517.190 lei

RON și nu a fost recuperat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, inculpatul C.N., reiterând criticile formulate în

apel.

Astfel, făcând o prezentare a

materialului probator administrat în cauză, recurentul a susținut că acesta nu

poate fundamenta soluția de condamnare pronunțată de prima instanță și confirmată

de Curtea de apel, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c), lit. d) sau lit. e) C. proc. pen., iar, în

subsidiar, încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b)

raportat art. 10 lit. g) C. proc. pen., apreciind că, în anul 2008, s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În plus, inculpatul recurent a

susținut că faptei de care este acuzat i s-a dat o greșită calificare în drept,

solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 9 lit.

b) din Legea nr. 241/2005 în cea reglementată de art. 11 lit. b) și c) din

Legea nr. 87/1994.

În drept, au fost invocate cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 și 17

2

C.

proc. pen.

Examinând hotărârile atacate prin

prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul C.N. ca

fiind fondat, însă în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele

considerente:

În primul rând, este de menționat că,

potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.,

hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea

s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale

se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către

instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată,

aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită

a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare,

recurentul inculpat a susținut că hotărârea de condamnare pronunțată împotriva

sa de Tribunal și confirmată de Curtea de apel contravine probelor administrate

în cauză, că, în mod greșit, instanțele inferioare nu au constatat împlinirea

termenului de prescripție a răspunderii penale și nu au făcut aplicarea

dispozițiilor art. 10 lit. g) C. proc. pen. și că faptei i s-a dat o greșită

încadrare juridică, solicitând schimbarea acesteia în infracțiunea prevăzută de

art. 11 lit. b) și c) din Legea nr. 87/1994.

Deși inculpatul a circumscris aceste

critici motivului de recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte arată că discordanta invocată de recurent între

situația de fapt reținută de instanțele inferioare și conținutul probelor

administrate caracterizează eroare gravă de fapt, caz de casare reglementat de art.

385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., iar intervenirea prescripției,

ca și cauză care înlătură răspunderea penală, precum și greșita încadrare juridică

a faptei, sunt supuse cenzurii instanței de recurs prin prisma cazurilor de

casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 15 și 17 C. proc. pen.,

motiv pentru care respectivele critici vor fi analizate prin raportare la

dispozițiile legale menționate, iar nu la prevederile art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

2

C. proc. pen., invocate de recurent.

fapt, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că

situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de instanța de apel

este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două

atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie

evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară

probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență

bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare,

nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a

arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt

reținută și conținutul real al probelor.

În speță, însă, Înalta Curte nu a

identificat în cadrul situației de fapt reținute, niciun aspect esențial stabilit

de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și

necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau a

reface raționamentele instanțelor de fond și de apel realizate în interpretarea

probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo

contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor

atacate cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpatul C.N., situația

de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu dovezile administrate,

respectiv nota de constatare nr. 201044/ BZ din 26 aprilie 2005 a Gărzii

Financiare - C.R. Prahova, Secția Județeană Buzău, procesul verbal de control

financiar întocmit la data de 6 iulie 2005 de inspectorii fiscali din cadrul

D.G.F.P. Buzău - D.C.F., actele constitutive ale SC V.C. SRL Râmnicu Sărat,

actul adițional al societății și procura specială dată inculpatului C.N.,

documentele bancare, facturi, avize, delegații pentru ridicare de mărfuri

semnate de acesta, declarația coinculpatului R.S., trimis în judecată și

condamnat într-un dosar penal separat, precum și declarațiile inculpatului,

care, audiat fiind pe parcursul urmăririi penale, și-a recunoscut semnătura pe

o serie de documente aparținând SC V.C. SRL Râmnicu Sărat (facturi, avize de

însoțire a mărfii, delegații pentru ridicare de mărfuri).

Toate aceste probe confirmă pe deplin

situația de fapt reținută de instanțele inferioare atât în legătură cu

participarea, în calitate de coautor, a inculpatului la comiterea activității

ilicite de care este acuzat, cât și cu privire la cunoașterea de către acesta a

tuturor împrejurărilor de care depindea caracterul penal al faptei săvârșite,

nefiind întemeiată susținerea recurentului în sensul că nu a săvârșit

infracțiunea care i s-a reținut în sarcină sau că s-a aflat în eroare de fapt și,

pe cale de consecință, nici solicitarea lui de achitare în temeiul art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) sau art. 10 lit. e) C. proc. pen., cu

referire la art. 51 C. pen.

De altfel, în cuprinsul motivelor de

recurs, nici inculpatul nu a invocat aspecte esențiale, necontroversate și

evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de

condamnare dispusă, făcând doar o interpretare personală a probelor

administrate și prezentând anumite raționamente din care, în opinia acestuia,

ar rezulta nevinovăția lui sub aspectul comiterii infracțiunii de evaziune

fiscală, fără, însă, a indica vreo dovadă din care să reiasă o altă situație de

fapt decât cea reținută de instanțele de fond și de apel.

Ca urmare, constatând că, în cauză,

există o concordanță deplină între cele reținute de Tribunal și Curtea de apel

și dovezile administrate, nefiind indicată de către inculpat și nici

identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență

să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al cărei

conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate

de controversă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., neputând fi

reținute criticile formulate de recurent sub acest aspect.

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte

arată că, potrivit art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie

infracțiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a

evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor

comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la

îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Sub aspectul laturii subiective,

infracțiunea se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției directe, în sensul

că făptuitorul prevede că, prin neînregistrarea în documentele contabile a

operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, se sustrage de

la îndeplinirea obligațiilor fiscale, urmărind producerea acestui rezultat prin

comiterea faptei.

În cauză, din probele administrate,

rezultă, în esență, că, în perioada iunie - septembrie 2000, în baza

contractului de prestări servicii nr. 313 din 20 mai 2000, inculpatul C.N., în

calitate de director al SC V.C.C. SRL Râmnicu Sărat, împreună cu coinculpatul R.S.,

administratorul aceleiași societăți, au efectuat mai multe operațiuni

comerciale având ca obiect achiziționarea și prelucrarea de produse petroliere

inferioare, operațiuni pe care nu le-au înregistrat în actele contabile ale SC

V.C.C. SRL, în scopul sustragerii de la plata TVA-ului în valoare de 747.229.624

lei, a accizelor în valoare de 2.588.901.239 lei și a taxei M.T.R. în valoare

de 1.835.765.851 lei, în total, suma sustrasă de la obligațiile fiscale ale

societății către stat fiind de 5.171.896.714 lei (ROL).

Așa cum, în mod corect, a reținut

instanța de apel, nu poate fi valorificată susținerea inculpatului în sensul că

ar fi fost determinat, prin manopere dolosive, de numitul S.N. să semneze anumite

înscrisuri și să efectueze operațiuni fictive în numele acestuia, dovezile

administrate în cauză demonstrând că a cunoscut toate detaliile activității

ilicite, participând, în mod activ, la achiziționarea produselor petroliere, la

ridicarea mărfurilor și la achitarea contravalorii procesului de prelucrare în

contul societății. Activitatea infracțională a inculpatului este probată de

înscrisurile depuse la dosar, care se coroborează cu declarația dată de

coinculpatul R.S., judecat și condamnat definitiv într-un dosar penal separat

pentru aceeași infracțiune, care a relatat că a fost însoțit de inculpatul C.N.

la diverse societăți unde achitau produsele petroliere, precum și cu declarația

acestuia din urmă, dată în fața organelor de anchetă pe 3 martie 2011, în

cuprinsul căreia a recunoscut că a scris și semnat o serie de documente

aparținând SC V.C. SRL Râmnicu Sărat (facturi, avize de însoțire a mărfii, delegații

pentru ridicare de mărfuri).

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta

Curte constată că inculpatul C.N. a săvârșit faptele ce formează obiectul

actului de inculpare și pentru care a fost condamnat de instanțele inferioare,

cu vinovăție sub forma intenției directe, astfel încât, fiind întrunite, atât

sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b)

din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., nu

se impune achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. d) C. proc. pen., așa cum s-a solicitat în cuprinsul motivelor de

recurs, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 12 C. proc. pen.

nefondată și critica formulată de recurentul inculpat prin prisma motivului de

recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., apreciind

că faptele comise de acesta au fost corespunzător încadrate în prevederile art.

9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen.

Chiar dacă la data săvârșirii

acțiunilor infracționale, respectiv în perioada iunie - septembrie 2000, era în

vigoare Legea nr. 87/1994, iar faptele comise de recurent întruneau elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. b) și c) din acest

act normativ, ulterior, pe parcursul soluționării cauzei, a intervenit o altă

lege, respectiv Legea nr. 241/2005, care, deși în art. 9 lit. b) încriminează

aceeași infracțiune, pentru care prevede aceeași pedeapsă, respectiv

închisoarea de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi, constituie legea

penală mai favorabilă, față de dispozițiile cuprinse în art. 10 din acest din

urmă act normativ, care instituie anumite cauze de nepedepsire și de reducere a

pedepselor.

referitoare la stingerea acțiunii penale prin intervenirea prescripției

răspunderii penale, critică analizată în cadrul cazului de casare reglementat

de art. 385

9

alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., Înalta Curte constată,

în deplin acord cu instanța de prim control judiciar, că aceasta este neîntemeiată,

negăsindu-și suport în actele și lucrările dosarului.

Prescripția răspunderii penale constă

în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârșirea unei

infracțiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.

Față de limitele de pedeapsă stabilite

de legiuitor în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit.

b) din Legea nr. 241/2005, termenul de prescripție a răspunderii penale este de

8 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., și se calculează, potrivit art.

122 alin. (2) din același cod, de la data săvârșirii ultimei acțiuni ce intră

în unitatea infracțională, respectiv de la 30 septembrie 2000.

Cursul termenului de prescripție se

întrerupe, așa cum se prevede în art. 123 alin. (1) și (2) C. pen., prin

îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului

sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, după fiecare întrerupere

începând să curgă un nou termen de prescripție. în ipoteza în care infracțiunea

în privința căreia curge termenul general de prescripție a fost săvârșită de

mai multe persoane, actul procedural care a fost efectuat față de una sau unele

dintre acestea întrerupe cursul prescripției față de toți participanții,

situație în care începe să curgă un nou termen de prescripție, care își extinde

efectul față de toți participanții. Explicația constă în aceea că prescripția

este o cauză de înlăturare a răspunderii penale care privește, în principal,

fapta și, deci, din moment ce fapta se găsește în atenția organelor și

instanțelor penale, această situație trebuie în mod firesc să producă efecte in

rem, extinderea efectelor întreruperii cursului prescripției fiind prevăzută în

art. 123 alin. (3) C. pen.

Așa fiind, se constată, cum în mod

corect a reținut și Curtea de apel, că, în cauză, termenul de prescripție a

răspunderii penale a fost întrerupt la data de 29 mai 2006, când, prin

rezoluție confirmată de procuror, s-a început urmărirea penală față de numiții R.S.

și C.N. pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a), b)

și f) din Legea nr. 241/2005, și, respectiv la data de 16 martie 2010, când,

prin ordonanța procurorului s-a dispus schimbarea încadrării juridice față de

cei doi învinuiți în infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) și f) din Legea nr.

241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., act de procedură

comunicat învinuitului R.S., de la aceste date începând să curgă noi termene de

prescripție, de câte 8 ani, pentru flecare inculpat, conform art. 123 alin. (1)

și (2) C. pen. De asemenea, se constată că nu este împlinit, în cauză, nici

termenul de prescripție specială a răspunderii penale, de 12 ani, prevăzut de art.

124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., care a început să curgă,

așa cum s-a arătat anterior, la data de 30 septembrie 2000, când s-a săvârșit ultima

acțiune ce intră în unitatea infracțională, urmând să își producă efectele abia

pe 30 septembrie 2012.

Ca urmare, se constată, contrar

susținerilor recurentului, că nu este incidență, în speță, cauza de înlăturare

a răspunderii penale prevăzută de art. 122 și urm. C. pen., nefiind justificată

solicitarea de încetare de procesului penal formulată de acesta în temeiul art.

11 pct. 2 lit. b) raportat art. 10 lit. g) C. proc. pen.

însă, incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14

C. proc. pen., apreciind că atât instanța de fond, cât și cea de prim control

judiciar au realizat o greșită individualizare a pedepsei aplicate inculpatului

sub aspectul modalității de executare a acesteia.

Astfel, având în vedere faptul că,

până la săvârșirea infracțiunii ce face obiectul prezentei cauze, inculpatul

și-a conformat atitudinea exigențelor legii penale și a manifestat un

comportament corespunzător în cadrul relațiilor sociale, coroborat cu

contribuția sa concretă la comiterea faptelor și cu împrejurarea că a trecut un

interval de timp de aproximativ 12 ani din momentul epuizării activității

ilicite, Înalta Curte apreciază că se justifică modificarea tratamentului

sancționator aplicat de instanța de fond și menținut de Curtea de apel, în

sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de

încercare de 6 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 86

l

și art.

86

2

C. pen., cu consecința obligării recurentului de a respecta

măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) C. pen.,

considerând că, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor și de

periculozitate a inculpatului, scopul pedepsei poate fi atins și fără

executarea acesteia, iar pronunțarea condamnării constituie un avertisment

pentru recurent, astfel încât, chiar fără executarea, în regim privativ de

libertate, a sancțiunii penale, nu va mai săvârși alte infracțiuni în viitor.

În consecință, față de toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C.

proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul C.N., va casa decizia

penală atacată și, în parte, sentința Tribunalului Buzău, numai în ceea ce

privește modalitatea de executare a pedepsei principale aplicate inculpatului

și, în rejudecare, în baza art. 86

1

alin. (1) și (2) C. pen., va

dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani și 6 luni

închisoare aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9

lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen., pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în condițiile art. 86

2

C. pen.

Totodată, va dispune obligarea

inculpatului de a se supune, pe durata termenului de încercare, măsurilor de

supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) lit. a) – d) C. pen. și

va face aplicarea art. 359 C. proc. pen., raportat la art. 86

4

C.

pen., precum și a art. 71 alin. (5) C. pen., menținând celelalte dispoziții ale

sentinței.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul

C.N. împotriva deciziei penale nr. 64 din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia penală atacată și, în

parte, sentința penală nr. 160 din 22 noiembrie 2011 a Tribunalului Buzău,

numai în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei principale

aplicate inculpatului și, în rejudecare, în baza dispozițiilor art. 86

1

alin. (1) și (2) C. pen., dispune suspendarea sub supraveghere a executării

pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art.

41 alin. (2) și art. 13 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6 ani,

stabilit în condițiile art. 86

2

C. pen.

În baza art. 86

3

C. pen.,

pe durata termenului de încercare inculpatul urmează să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere:

- să se prezinte trimestrial la

Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, desemnat cu

supravegherea sa;

- să anunțe în prealabil orice

schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care

depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice

schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a

putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 359 C. proc. pen., atrage

atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen.,

dispune suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-

a,

lit. b) și c) C. pen., pe durata termenului de încercare.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24

septembrie 2012.