ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 677/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 677/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursurilor penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin Sentința penală nr. 198 din 22 iunie

2011 a Tribunalului Brașov, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. și art. 74 lit. a),

c) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatului S.D.N. la

pedeapsa închisorii de 2 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală.

În baza art. 81, 82

C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata

unui termen de încercare de 2 ani și 2 luni.

S-a atras atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 C. pen.

Au fost interzise

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

b) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, conform

art. 71 C. pen.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei s-a

suspendat și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 14 și

346 C. proc. pen. raportat la art. 998, 999 C. civ. a fost admisă acțiunea

civilă promovată în procesul penal împotriva inculpatului de partea civilă

Statul Român prin ANAF - DGFP Brașov și, în consecință, a fost obligat

inculpatul să achite părții civile suma de 27.066 RON și au fost respinse

restul pretențiilor formulate de parte civilă.

S-a constatat că nu

au fost identificate în proprietatea inculpatului și a părții responsabile

civilmente SC S.D.M. SRL bunuri asupra cărora să poată fi dispusă măsura

sechestrului asigurător potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 191 C.

proc. pen. a fost obligată inculpatul să plătească suma de 1.000 RON cheltuieli

judiciare.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut că, inculpatul S.D.N. este asociat unic și

administrator al SC S.D.M. SRL din anul 2008, ce are ca obiect de activitate

construcții civile. De la înființare și până în anul 2010, potrivit

declarațiilor inculpatului, firma SC S.D.M. SRL a efectuat cinci lucrări de

construcții, pentru două dintre acestea nefiind emise documente financiar

contabile, pentru numitul T.I. de la care a primit suma de 9.000 RON și numitul

M.I. de la care a primit suma de 82.337 RON.

Potrivit declarației

numitului M.I., inculpatul nu a eliberat niciun document financiar contabil

pentru lucrarea efectuată, deși martorul cunoștea faptul că inculpatul este

administrator al SC S.D.M. SRL. De asemenea, potrivit declarației martorului

T.I., echipa de muncitori ce a efectuat reparații la imobilul ce îi aparține,

lucra pentru SC S.D.M. SRL, al cărei administrator este inculpatul S.D.N. și a

plătit inculpatului suma de bani necesară efectuării reparației, pentru care

inculpatul nu i-a eliberat nici un document financiar justificativ.

Ministerul Finanțelor

Publice prin Garda Financiară Brașov a efectuat un control la sediul societății

SC S.D.M. SRL constatând că pentru sumele încasate de inculpat de la numiții

T.I. și M.I. nu s-au eliberat documente financiar-contabile, statul fiind

prejudiciat cu suma de 27.066 RON, din care 12.359 RON reprezintă impozit pe

profit, iar suma de 14.707 RON reprezintă TVA.

Fiind audiat,

inculpatul a recunoscut comiterea faptei, învederând că SC S.D.M. SRL a fost

înființată în anul 2008, că societatea a efectuat din acel moment 5 lucrări și

doar pentru 3 dintre acestea a emis facturi fiscale. A mai precizat că, în anul

2011 - data audierii sale la organul de cercetare penală -, societatea pe care

o administra nu mai efectua niciun fel de lucrări și nu a depus bilanțul fiscal

pentru anul 2008 la Registrul Comerțului. Inculpatul nu a avut nicio explicație

pentru modul în care a acționat, învederând că va face tot posibilul pentru a

achita datoriile către bugetul de stat.

S-a reținut că

materialul probatoriu administrat în ceea ce privește infracțiunea de evaziune

fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului respectă

dispozițiile legale, iar inculpatul nu a avut obiecțiuni de ridicat sub acest

aspect.

Fapta inculpatului

S.D.N., care în calitate de asociat și administrator al SC S.D.M. SRL, nu a

înregistrat în actele contabile venituri totale în cuantum de 91.920 RON,

sustrăgându-se de la plata obligațiilor fiscale către stat în anul 2009 în

cuantum de 27.066 RON, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de

evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

La individualizarea

judiciară a pedepsei instanța a avut în vedere gradul de pericol social generic

și concret al faptei comise, limitele de pedeapsă ce se pot aplica inculpatului

urmare reținerii dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., modalitatea

în care inculpatul a acționat, că nu a avut o explicație a faptei sale, precum

și suma pe care inculpatul o datora bugetului de stat. În aceleași timp, a fost

avută în vedere atitudinea procesuală corectă adoptată de inculpat, precum și

faptul că este la primul contact cu legea penală, sens în care s-a apreciat că

se impune reținere circumstanțelor atenuante judiciare, prevăzute de

dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen.

Prin urmare,

Tribunalul a condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru

comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., art. 74

lit. a), c) C. pen. și art. 76 lit. d) C. pen. Având în vedere fapta comisă,

instanța a constatat că inculpatul este nedemn de a exercita drepturile

electorale pasive, sens în care a procedat la interzicerea acestora pe durata

executării pedepsei principale.

Prin raportare la

considerentele de ordin personal ale inculpatului, văzând și infracțiunea care

formează obiectul cercetării, instanța a constatat că scopul pedepsei poate fi

atins și fără executare efectivă a acesteia, că este și în interesul părții

civile recuperarea prejudiciului, sens în care a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 81 C. pen. și a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata

unui termen de încercare de 2 ani și 2 luni. În același timp, s-a dispus

potrivit art. 71 alin. (5) C. pen. suspendarea executării pedepselor accesorii.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, s-a constatat că partea civilă ANAF - DGFP Brașov s-a constituit

parte civilă cu suma de 156.990 RON reprezentând TVA și impozit pe profit,

precum și majorări de întârziere la suma pe care societatea administrată de

inculpat o datorează statului.

Examinând decizia de

impunere, raportul de inspecție fiscală, Tribunalul a solicitat părții civile

lămuriri suplimentare cu privire la prejudiciul suferit de statul român prin

fapta penală comisă de inculpat.

S-a reținut că,

inculpatul a fost trimis în judecată pentru faptul că, în anul 2009, nu a

înregistrat în actele contabile ale societății pe care o administra venituri în

cuantum de 91.920 RON. Nu a format însă obiectul verificărilor penale în

prezenta cauză împrejurarea că inculpatul nu a achitat impozitele către stat

potrivit sumelor care se regăsesc în contabilitatea societății. Față de

pretențiile formulate, părții civile i s-a solicitat, în mod expres, să

precizeze cuantumul prejudiciului, inclusiv penalitățile de întârziere la suma

de 27.066 RON și s-a învederat totodată părții civile că inculpatul este trimis

în judecată pentru faptul că a omis a înregistra în contabilitatea SC S.D.M.

SRL suma de 91.920 RON. S-a constatat că deși, societatea SC S.D.M. SRL,

administrată de inculpat, datorează statului o sumă mai mare reprezentând

venituri la bugetul de stat, cauza pendinte privește doar fapta de evaziune

fiscală și, pe cale de consecință, prejudiciul creat prin comiterea acestei

fapte.

Pentru considerentele

arătate, Tribunalul a constatat că în cauză se pot reține dispozițiile art.

998, 999, 1000 C. civ., că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii

de evaziune fiscală prin care s-a cauzat statului un prejudiciu în cuantum de

27.066 RON, sens în care, în temeiul art. 346 C. proc. pen., a dispus obligarea

inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata

pretențiilor formulate de ANAF - DGFP Brașov în măsura dovedirii acestora,

respectiv pentru suma de 27.066 RON. Restul sumei solicitate de partea civilă

cu titlu de pretenții s-au respins ca nefiind fondate.

Totodată, s-a

constatat că nu s-au identificat în cursul urmăririi penale bunuri aparținând

inculpatului sau părții responsabile civilmente asupra cărora să se poată

institui măsura sechestrului asigurător, astfel încât, deși, s-a dispus o

astfel de măsură în cursul urmăririi penale, ea nu a putut fi pusă în

executare.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și parte

civilă Ministerul Finanțelor Publice, ANAF - DGFP Brașov.

Ministerul Public a

criticat sentința pentru netemeinicie în ce privește pedeapsa aplicată

inculpatului, arătând că se impune majorarea acesteia prin înlăturarea

circumstanței atenuante reținute de prima instanță, în raport de împrejurarea

că și în condițiile aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.,

pedeapsa aplicată nu reflectă gradul de pericol social al faptei și nu este în

măsură să satisfacă scopul pedepsei, respectiv acela de a preveni săvârșirea

altor fapte de natură penală. În cauză nu se justifică reținerea de

circumstanțele atenuante în favoare inculpatului, iar lipsa antecedentelor

penale nu se constituie circumstanțe atenuante.

Partea civilă ANAF a

criticat soluția pentru netemeinicie referitor la împrejurarea că instanța a

admis greșit acțiunea civilă numai pentru suma de 27.066 RON și a respins

restul pretențiilor, fără a se pronunța asupra majorărilor de întârziere și

penalităților aferente de la data comiterii faptei până la achitarea integrală.

Al doilea motiv de

apel a vizat faptul că, în mod greșit, instanța nu s-a pronunțat asupra

măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului în

temeiul art. 163 C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005, pe

considerentul că nu au fost identificate bunuri în patrimoniul acestuia sau al

părții responsabile civilmente.

În plus, s-a mai

susținut că această măsură trebuie privită ca o măsură coercitivă asupra

inculpatului în vederea recuperării prejudiciului adus statului și are ca scop

asigurarea reală a părții civile de a-și recupera total sau în parte

prejudiciul. Obligația de identificare a bunurilor revine unui executor

judecătoresc sau unor organe proprii de executare a părții păgubite. S-a

precizat că partea civilă are în structura sa organe specializate de executare

potrivit O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, acestea fiind în

măsură să procedeze la executare, dar numai în baza unui titlu susceptibil de

executare.

Prin Decizia penală

nr. 107/Ap din 2 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția

Penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1777/62/2011, a fost admis

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței

penale nr. 198 din 22 iunie 2011 Tribunalului Brașov, a fost desființată în

parte sentința, numai în ce privește individualizarea judiciară a pedepsei și,

în rejudecare, a fost majorată pedeapsa aplicată inculpatului S.D.N., pentru

săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., art.

74 lit. a) și c) C. pen. și art. 76 lit. d) C. pen., de la 2 luni închisoare la

pedeapsa de 10 luni închisoare.

A fost menținută

modalitatea de executare prin aplicarea art. 81 C. pen. și a fost majorat în

mod corespunzător termenul de încercare de la 2 ani și 2 luni la 2 ani și 10

luni.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de parte civilă Ministerul Finanțelor Publice prin ANAF - DGFP Brașov.

Onorariul pentru

apărătorul din oficiu în sumă de 200 RON s-a stabilit a fi suportat din

fondurile Ministerului Justiției, fiind incluse în cheltuielile judiciare.

A fost obligată

partea civilă să plătească statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Curtea a reținut că,

prima instanță, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, a

reținut o situație de fapt corectă și a dat faptei o încadrare juridică

corespunzătoare.

Probele administrate

în faza de urmărire penală dovedesc cu evidență că inculpatul, de la

înființarea firmei SC S.D.M. SRL și până în anul 2010, a efectuat cinci

lucrări, pentru două dintre aceste nefiind emise documente financiar contabile,

respectiv pentru lucrările efectuate numiților T.I. și M.I., de la care a

primit sumele de 9.000 RON și 82.337 RON.

Ministerul Finanțelor

Publice prin Garda Financiară Brașov a efectuat un control la sediul societății

SC S.D.M. SRL constatând că pentru sumele încasate de inculpat de la numiții

T.I. și M.I. nu s-au eliberat documente financiar contabile, statul fiind

prejudiciat cu suma de 27.066 RON, din care 12.359 RON reprezintă impozit pe

profit, iar suma de 14.707 RON reprezintă TVA.

Inculpatul a

recunoscut în totalitate comiterea faptei și s-a prevalat de dispozițiile art.

320

1

C. proc. pen.

La individualizarea

judiciară a pedepsei instanța de fond a reținut circumstanțe atenuante în mod

corect, având în vedere că inculpatul este o persoană în vârstă de 38 de ani,

se află la primul conflict cu legea penală, manifestă disponibilitate pentru

acoperirea integrală a prejudiciului, s-a prezentat în fața organelor de

cercetare penală și a instanței, manifestând interes pentru situația sa

juridică, adoptând totodată, și o atitudine procesuală pozitivă, împrejurări

față de care instanța a conchis că acesta posedă perspective favorabile de

reintegrare socială.

De asemenea, s-a

constatat că, în mod justificat, s-a apreciat de către instanța de fond că

circumstanțele reale ale faptei, profilul socio-moral, conduita anterioară bună

a inculpatului până la vârsta pe care o are și atitudinea sa de prezentare în

fața autorității ulterioară comiterii faptei, au valoare de circumstanțe

atenuante judiciare, înscrise în art. 74 lit. a), c) C. pen.

În opinia Curții,

prima instanță nu a valorificat eficient criteriul modalității concrete de

comitere a faptei, astfel că din cele 5 lucrări efectuate de firma sa, a

eliberat facturi doar pentru 3 dintre ele, ceea ce demonstrează că, deși

corect, au fost reținute circumstanțele atenuante, se impunea o majorare a

pedepsei, ținând seama evident, de dispozițiile art. 320

1

alin. (7)

C. proc. pen.

În acest context,

instanța de apel a apreciat că o pedeapsă de 10 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din

Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., art. 74

lit. a), c) și art. 76 lit. d) C. pen., este suficientă și de natură să conducă

la reeducarea inculpatului și la realizarea scopului de prevenție generală pe

care îl are sancțiunea penală, cu menținerea ca modalitate de executare

suspendarea condiționată a executării pedepsei, dar majorarea corespunzătoare a

termenului de încercare.

Referitor la apelul

promovat de partea civilă Statul Român prin ANAF - DGFP Brașov, instanța de

prim control judiciar a constat că se impune a fi clarificată problema

determinării prejudiciului produs prin infracțiunea de evaziune fiscală,

deoarece numai acest prejudiciu poate forma acțiunii civile subsecvente acțiuni

penale.

În acest sens,

pornind de la analizarea textului nomei de incriminare, art. 9 alin. (1) lit.

b) din lege specială „omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele

contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate

sau a veniturilor realizate", s-a reținut că, numai prejudiciul produs

exclusiv prin această infracțiune poate face obiectul acțiunii civile,

independent de împrejurarea că societatea inculpatului ar mai datora către

bugetul de stat și alte sume, cu alt titlu.

Din conținutul

deciziei de impunere s-a constatat că prejudiciul efectiv produs este în sumă

de 27.066 RON, deoarece estimarea efectuată de parte civilă nu poate da naștere

la obligații fiscale.

De altfel, sumele

obținute de societatea inculpatului cu titlu de venituri impozabile se situează

la nivelul sumei de 91.920 RON, astfel că, este imposibil a se stabili

obligații fiscale principale (cele datorate, fără majorări și penalități) mai

mari decât suma impozabilă obținută, respectiv de 110.187 RON așa cum a

solicitat partea civilă, cu majorări de 46.803 RON, reprezentând TVA și impozit

pe profit, majorat în motivele de apel la suma de 178.058 RON, la care urmează

a se adăuga majorări de întârziere și penalități.

Așa cum corect a

constatat și prima instanță, nu a format obiectul verificărilor penale în

prezenta cauză împrejurarea că inculpatul nu a achitat impozitele către stat potrivit

sumelor care se regăsesc în contabilitatea societății, obiectul verificării

fiind reprezentat de anul 2009 și actele de evaziune fiscală comise în acest an

fac obiectul acțiunii penale.

Părții civile i s-a

solicitat în mod expres să precizeze cuantumul prejudiciului, inclusiv

penalitățile de întârziere la suma de 27.066 RON și s-a învederat acesteia că

inculpatul este trimis în judecată pentru faptul că a omis a înregistra în

contabilitatea SC S.D.M. SRL suma de 91.920 RON. Chiar dacă societatea SC S.D.M.

SRL, administrată de inculpat datorează statului o sumă mai mare reprezentând

venituri la bugetul de stat, cauza pendinte privește doar fapta de evaziune

fiscală și prin urmare prejudiciul creat prin comiterea acestei fapte.

În consecință,

instanța de prim control judiciar a apreciat nu poate lăsa la latitudinea

părții civile, oricare ar fi aceasta, stabilirea prejudiciului, ci, potrivit

dispozițiilor legale, acțiunea civilă se soluționează pe baza probelor,

inculpatul urmând a fi obligat numai la plata sumelor dovedite, ce trebuie să

reprezinte o creanță certă, lichidă și exigibilă, chiar dacă decizia de

impunere nu a fost contestată de inculpat.

Cum partea civilă nu

și-a îndeplinit obligația impusă nu numai de instanță, dar și de lege, de

calculare a obligațiilor accesorii de la data scadenței obligației principale

la zi, instanța neavând posibilitatea de a verifica modul de efectuare a

acestor calcule și de a cenzura, conform art. 14, 346 C. proc. pen. și art. 998

și următoarele C. civ., a admis, în parte, pretențiile solicitate de partea

civilă.

S-a reținut că,

sumele datorate cu titlu de taxe și impozite către bugetul consolidat al

statului sunt cele derivate din suma obținută cu titlu de venit impozabil de

91.920 RON, respectiv TVA de 19% (la nivelul anului 2009) și impozit pe profit,

din această sumă. Chiar dacă societatea SC S.D.M. SRL, administrată de inculpat

datorează statului o sumă mai mare reprezentând venituri la bugetul de stat,

cauza pendinte privește doar fapta de evaziune fiscală și, pe cale de

consecință, prejudiciul creat prin comiterea acestei fapte și în cadrul

prezentului proces penal, instanța nu poate dispune obligarea inculpatului la

plata altor sume, cu excepția celor derivate din comiterea infracțiunii de

evaziune fiscală potrivit anului fiscal 2009.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de apel, măsura asiguratorie, instanța a reținut că potrivit

art. 11 din Legea nr. 241/2005 măsurile asigurătorii pot fi dispuse din oficiu,

dispoziții care se completează cu cele ale art. 163 și următoarele C. proc.

pen.

În consecință, pentru

a se putea dispune o asemenea măsură, chiar din oficiu, este necesar să se

constate că existența temerii că bunurile personale care ar putea garanta

recuperarea pagubei să fie înstrăinate sau ascunse în scopul sustragerii de la

răspunderea civilă.

În plus, aplicarea

măsurii asigurătorii se realizează prin instituirea unui sechestru, sens în

care se identifică bunurile aparținând persoanei împotriva căreia s-a luat

măsura asiguratorie și se inventariază într-un proces-verbal în care se înscriu

caracteristicile pe care le au, starea de uzură, cantitatea și evaluarea lor în

bani. Pentru bunurile imobile se mai cere luarea unei inscripții ipotecare care

împiedică orice înstrăinare a acestora.

Cum partea civilă nu a

indicat ce bunuri imobile sau mobile are inculpatul în proprietate, instanța

s-a aflat în imposibilitate de a lua o asemenea măsură, deoarece nu s-au putut

identifica bunurile ca fac obiectul măsurii asigurătorii.

Mai mult, partea

civilă are chiar calitatea de organ fiscal al statului, este singura în măsură

să cunoască dacă inculpatul deține bunuri imobile sau mobile pentru care este

plătitor de impozite și avea obligația să indice instanței aceste aspecte,

pentru a se putea pune în discuție luarea măsurilor.

În opinia instanței,

a dispune luarea unei măsuri asigurătorii fără a se identifica bunurile asupra

cărora se dispune măsura, contravine dispozițiilor legale anterior menționate.

Soluția instanței de

apel a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Brașov și partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Brașov prin Agenția Națională de Administrare Fiscală pe care au criticat-o sub

aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând în drept, dispozițiile art.

385

9

pct. 14 și 18 C. proc. pen.

În susținerea

recursului Parchetul a solicitat înlăturarea circumstanțelor atenuate reținute

în favoarea inculpatului, majorarea cuantumului pedepsei, păstrarea modalității

de executare și stabilirea unui termen de încercare mai mare.

În dezvoltarea

motivelor scrise de recurs, partea civilă a solicitat să se constate că, în mod

greșit, cele două instanțe au admis, în parte, acțiunea civilă și au obligat

inculpatul la plata sumei de 27.066 RON fără a dispune și cu privire la

majorările de întârziere și penalitățile aferente până la acoperirea

prejudiciului, astfel cum sunt prevăzute în art. 120 din O.G. nr. 92/2003.

O altă critică a

recurentei părți civile a vizat greșita respingere de către cele două instanțe

a cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, întemeiată pe dispozițiile

art. 163 C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005, care trebuie privită

ca o măsură coercitivă împotriva inculpatului indiferent dacă acesta are sau nu

bunuri în proprietate sa, obligația identificării existenței bunurilor revenind

executorului judecătoresc sau organelor specializate de executare.

Verificând cauza atât

sub aspectul motivelor de recurs invocate, care se circumscriu art. 385

9

pct. 14 și 18 C. proc. pen., cât și din oficiu - potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de

apel este legală și temeinică, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Craiova și partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Județului Brașov prin Agenția Națională de Administrare Fiscală ca nefondate,

pentru considerentele ce vor fi expuse:

critica Parchetului privind greșita individualizare a pedepsei aplicate

inculpatului S.D.N. de către instanța de apel, Înalta Curte constată că,

potrivit art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse

casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu

prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile

art. 72 din C. pen., care prevăd criteriile generale de individualizare, la

stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții

generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă stabilite în partea specială

a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală.

Or, din examinarea

acestor criterii, se constată că cel referitor la gradul de pericol social al

faptei săvârșite este unul prioritar celui referitor la persoana infractorului,

ambele instanțe apreciind în mod corect că fapta săvârșită de inculpat - astfel

cum a fost reținută în actul de sesizare prezintă, în concret, un grad de

pericol social ridicat.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că elementele legate de faptă și de persoana inculpatului

au fost corect valorificate de instanța de apel în procesul de individualizare

a sancțiunii penale, existența acestora justificând aplicarea unei pedepse

orientate sub minimum limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru

infracțiunea săvârșită - evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 241/2005, reduse cu o treime, în condițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. și reținerii circumstanțelor atenuate judiciare, prev.

de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

Contrar celor

susținute de parchet, se constată că cele două instanțe, în mod întemeiat, au

apreciat că datele personale ale inculpatului și împrejurările comiterii faptei

(vârsta de 38 ani, lipsa antecedentelor penale, sinceritatea în fața organelor

judiciare, conduita anterioară a inculpatului, în aceeași perioadă a mai

efectuat alte 3 trei lucrări pentru care a întocmit documentația necesară și

le-a înregistrat în contabilitate, valoarea lucrărilor efectuate și pentru care

nu s-au întocmit documente pentru veniturile realizate - 91,920 RON), sunt

elemente care au relevanță juridică chiar și prin comparare cu fapta

inculpatului - sustragerea de la plata obligațiilor datorate statului - și modalitate

de comitere a acesteia.

Prin urmare, Înalta

Curte, ținând seama de natura infracțiunii săvârșite (evaziune fiscală), ce

prezintă un grad de pericol social ridicat, circumstanțele reale ale comiterii

faptei, atitudinea sinceră a inculpatului imediat după comiterea faptei și pe

parcursul procesului penal, circumstanțele personale ale inculpatului (care nu

este cunoscut cu antecedente penale, are un loc de muncă, este o persoană

respectată în comunitate astfel cum rezultă din caracterizările și înscrisurile

depuse la dosarul cauzei), valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, de

27.066 RON, constată că, a fost aplicată o pedeapsă corect individualizată de

către instanța de control judiciar, de 10 luni închisoare, care corespunde

scopului pedepsei astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 52 C. pen.

Referitor la

modalitatea de executare și termenul de încercare stabilit de către instanța de

apel, de 2 ani și 10 luni, Înalta Curte reține că pedeapsa este deopotrivă un

mijloc de constrângere dar și de reeducare a celui condamnat, având un rol

preventiv-educativ. Ca măsură de constrângere, pe lângă scopul represiv,

pedeapsa trebuie să reflecte dezaprobarea legală și judiciară, atât cu privire

la faptele penale, cât și în ceea ce privește comportamentul inculpatului.

Or, natura și

gravitatea faptei, modalitatea de comiterii a infracțiunii și conduita

inculpatului, înainte și după comiterea faptei, sunt elemente obiective și

subiective care au contribuit la convingerea instanțelor că prin acordarea

suspendării executării pedepsei și stabilirea unui termen de încercare de 2 ani

și 10 luni, conduita inculpatului în viitor față de valorile sociale ocrotite

de lege se va schimba.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse într-un cuantum

sau pe un termen de încercarea mai mare față cel stabilit de instanța de prim

control judiciar, nu ar fi nejustificată în raport cu particularitățile cauzei

expuse anterior, motiv pentru care urmează să respingă recursul parchetului, ca

nefondat.

părții civile Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov prin

Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiate pe cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., în sensul că ambele

instanțe au comis grave erori de fapt având drept consecință pronunțarea unei

hotărâri greșite în ceea ce privește acțiunea civilă, nu sunt fondate.

Pentru a fi reținută

eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influențat

hotărâtor soluția dată în cauză, adică greșita stabilire a situației de fapt să

fi determinat o esențială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea

inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecințele care decurg

din aceasta pentru inculpat și pentru celelalte părți din proces, inclusiv, cu

privire la soluționarea laturii civile.

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză nu a fost comisă o

gravă eroare de fapt, situația de fapt a fost bine stabilită de instanțele de fond

și apel în urma unei analize coroborate a întregului material probator

administrat în cauză, încadrarea juridică dată faptei este justă și corespunde

situației de fapt reținute, în mod corect, apreciind cele două instanțe că sunt

îndeplinite în cauză condițiile tragerii la răspundere penală a inculpatului

sub aspectul infracțiunii ce i s-au reținut în sarcină, de evaziune fiscală,

faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza probatoriului

administrat în faza de urmărire penală s-a reținut că, în cursul anului 2009,

inculpatul S.D.N., în calitate de administrator al SC S.D.M. SRL, a omis să

înregistreze în actele contabile venituri totale în sumă de 91.920 RON,

sustrăgându-se astfel, de la plata obligațiilor fiscale către stat în sumă de

27.066 RON.

În ceea ce privește

latura civilă, Înalta Curte constată că instanța de fond și de prim control

judiciar au reținut, în mod corect, întrunirea în cauză a condițiilor generale

ale răspunderii civile delictuale, prev. de art. 998 și urm. C. civ., respectiv,

existența prejudiciului suferit de partea civilă, ANAF - Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Brașov, a faptei ilicite comise de către

inculpatul S.D.N., legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum

și a vinovăției inculpatului în săvârșirea ei.

La stabilirea

cuantumului prejudiciului, cele două instanțe au avut în vedere raportul de

inspecție fiscală întocmit de către Garda Financiară urmare verificărilor

efectuate la sediul societății SC S.D.M. SRL, care nu a fost contestat de către

niciuna dintre părți, natura infracțiunii pentru care inculpatul S.D.N. a fost

trimis în judecată - evaziune fiscală, constând în omisiunea de a înregistra în

contabilitatea societății pe care o administra, suma de 91.920 RON, provenind

din activitățile de construcții realizate pentru numiții T.I. și M.I.

Înalta Curte, în

acord cu cele două instanțe reține că potrivit dispozițiilor art. 346 alin. (1)

C. proc. pen. în caz de condamnare instanța se pronunță prin aceeași sentință

și asupra acțiunii civile, iar conform dispozițiile art. 14 alin. (3) C. proc.

pen., repararea pagubei se face potrivit legii civile, text care trebuie

coroborat cu dispozițiile art. 1169 C. civ., în sensul că, cel care formulează

o pretenție în fața instanței trebuie să o dovedească.

Or, partea civilă

ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov nu a putut

face dovada cu niciun mijloc de probă a existenței unui prejudiciu cert, în

sumă de 110.187 RON, astfel cum a precizat în fața primei instanțe, al cărui

cuantum a fost majorat, în fața instanței de apel, la suma de 178.058 RON.

Faptul că societatea S.D.M. SRL, administrată de inculpat, are și alte creanțe

către bugetul satului, acestea nu pot fi valorificate pe calea acțiunii civile

în prezenta cauză, întrucât, instanța este obligată să se limiteze la fapta și

persoana menționate în actul de sesizare și, pe cale de consecință, la

soluționarea acțiunii civile alăturate acțiuni penale pentru care a fost

învestită.

Mai mult,

împrejurarea că decizia de impunere emisă de organul fiscal competent nu a fost

contestată de către inculpat, nu are relevanță juridică sub aspectul

soluționării laturii civile și nici nu poate constitui o dovadă a existenței

prejudiciului pentru care s-a făcut constituirea de parte civilă întrucât,

privește creanțe pe care inculpatul le are la bugetul statului dar care provin

din alte fapte și nu cea de evaziune în modalitate descrisă în prezenta cauză.

Înalta Curte reține

că, deși cele două instanțe nu au obligat inculpatul în solidar cu partea

responsabilă civilmente și la plata dobânzii legale și a penalităților de

întârziere aferente prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, nu

reprezintă o eroare gravă de fapt ce a dus la soluționarea greșită a laturii

civile a cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 371

2

C. proc. civ. care

se completează cu dispozițiile art. 119 și urm. din C. proc. fisc., dacă titlul

executoriu conține suficiente elemente în funcție de care organul de executare

poate actualiza valoarea obligațiilor fiscale, stabilită în bani, indiferent de

izvorul ei, se va proceda de către organul de executare la actualizarea sumei

la momentul plății, la solicitarea creditorului. Prin urmare, partea civilă cu

ocazia punerii în executare a hotărârii judecătorești, ce constituie titlu

executoriu, va putea solicita actualizare sumei la data plății efective.

Cu privire la critica

părții civile privind greșita respingere de către cele două instanțe a cererii

de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte, constată că potrivit

dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005 în cazul comiterii infracțiunilor

de evaziune fiscală, măsurile asigurătorii se pot dispune din oficiu.

Pentru a putea lua

măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (1) a art. 163 alin. (1) C. proc.

pen., respectiv, sechestru asigurător asupra bunurilor mobile sau imobile ale

inculpatei și cea prevăzută la art. 167 C. proc. pen., poprirea asupra sumelor

de bani ale inculpatei, instanța trebuie să constate mai întâi existența

acestora (mai mult, ele identificate și menționate într-un proces-verbal cu

toate elementele ce le individualizează și starea în care se află).

În cauză, această

împrejurare a inexistenței unor bunuri mobile sau imobile, respectiv, a unor

sume de bani care să aparțină inculpatului S.D.N., a fost constată inclusiv de

către procuror în actul de sesizare, prin urmare, în mod justificat, prima

instanță a respins cererea părții civile de instituire a măsurilor asigurătorii

întrucât inculpatul nu deține niciun bun.

Constatând că nu sunt

incidente, pentru motivele anterior arătate, cazurile de casare invocate de

parchet și partea civilă, circumscrise art. 385

9

alin. (1) pct. 14

și 18 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta

Curte în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Brașov și de partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Brașov prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, apreciind

hotărârea pronunțată de instanța de apel ca fiind legală și temeinică.

Având în vedere că

recurenta parte civilă este cea care se află în culpă procesuală, Înalta Curte,

în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., o va obliga pe aceasta la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov

și de partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov

prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr.

107/Ap din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Obligă recurenta

parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 martie 2012.

Procesat de GGC - LM