ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1250/2011

Asupra recursurilor de față;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 17 martie 2011, Curtea de Apel Iași, ca instanță de apel, în baza disp. art. 300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului inculpaților U.A., și V.A.L., deținuți în penitenciarul Iași, măsură preventivă pe care a menținut-o. Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele: Cauza se află în faza procesuală a apelului declarat de inculpații V.A.L. și U.A. împotriva sentinței penale nr. 31 din 11 februarie 2011a Tribunalului Vaslui prin care aceștia au fost condamnați la pedepse cu închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori în formă continuată, cu reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.

Inculpații au fost arestați preventiv prin încheierea nr. 22 din 11 august 2010 a Tribunalului Vaslui, în temeiul art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura fiind dispusă în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în acord cu dispozițiile art. 136, art. 143, art. 148 lit. f), art. 149 1 , art. 151 C. proc. pen., și în acord cu dispozițiile art. 300 1 și 2 și art. 160 b C. proc. pen. Prin sentința penală de condamnare, în baza art. 350 C. proc. pen. s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților și s-a dedus durata arestării preventive la zi, conform art. 88 C. pen. Astfel, s-a constatat de instanța de apel că măsura arestării preventive a inculpaților este legală și temeinică, dispusă cu respectarea dispozițiilor legale prin care este reglementată.

Baza factuală care constituie premisa arestării preventive a inculpaților nu s-a modificat, pentru aceasta existând probe și indicii temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care sunt judecați în prezenta cauză, în sensul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen.. Temeiul de arestare inițial, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent și continuă să fundamenteze măsura arestării preventive a inculpaților, atât sub aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege cât și sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaților o reprezintă pentru ordinea publică, prezervarea ordinii publice continuând să fie prevalentă datelor ce țin de persoana inculpaților.

În opinia instanței de apel, pericolul pentru ordinea publică se deduce din modalitatea și împrejurările concrete în care se presupune că s-au săvârșit a faptele, modalitatea și circumstanțele reale ale comiterii lor, natura și gradul de pericol social a acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, frecvența comiterii unor infracțiuni de același gen. Măsura arestării preventive nu încalcă prezumția de nevinovăție a inculpaților în comiterea infracțiunilor, elementele de fapt și de drept ce trebuie examinate și analizate în cazul măsurilor preventive, nefiind aceleași cu cele care trebuie examinate și care fundamentează faptele și vinovăția inculpaților, în urma cercetării judecătorești și care constituie obiect al judecății.

în cazul măsurii arestării preventive se examinează indicii și probe care justifică bănuiala rezonabilă de comitere a faptelor prevăzute de legea penală precum și incidența cazurilor de arestare preventivă prev. de art. 148 C. proc. pen. care nu înfrâng prezumția de nevinovăție. Cu privire la durata arestării preventive a inculpaților, curtea de apel a apreciat că raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal, cât și la complexitatea cauzei, ansamblul probator administrat și celeritatea desfășurării procedurilor, aceasta se circumscrie duratei rezonabile de arestare a inculpaților. În opinia instanței de apel, cum temeiul inițial de arestare preventivă, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., subzistă și în prezent, nu s-a modificat și nu s-a schimbat așa încât să devină incidente dispozițiilor art. 139 C. proc. pen. privind înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, temeiul de arestare preventivă impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților, pentru considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce țin de persoana inculpaților, în desfășurarea procedurilor penale intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite sub ambele aspecte, ca și dispozițiile art.160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen. Împotriva încheierii, inculpații au declarat prezentele recursuri motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursurile inculpaților vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele motive: Inculpații au fost condamnați, în primă instanță, la pedepse rezultante de 5 ani închisoare pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001. Împotriva sentinței, inculpații au declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, având deja stabilit termen pentru judecarea pe fond a apelurilor. Înalta Curte își însușește argumentele expuse de instanța de apel pentru menținerea stării de arest, apreciind că nu se impune reluarea acestora, argumente pe care le completează după cum urmează: Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b și art. 160/h C. proc.

pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpaților deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut [art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen.] și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 5 ani, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpați, este de natură să justifice continuarea privării de libertate in condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului in cauza Wemhoff contra Germaniei. În raport de gravitatea faptei pentru care inculpații au fost trimiși in judecată, și condamnați în primă instanță, dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentința instanței de fond, corect instanța de apel a reținut că se impune continuarea privării de libertate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanța de prim control judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru menținerea stării de arest [art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.). Argumentele apărării pentru punerea în libertate a inculpaților (vârsta, garantarea prezentării la termenele de judecată, durata arestării) sunt neîntemeiate deoarece: - elementele personale favorabile inculpaților au produs efecte juridice prin aplicarea unei pedepse rezultante reduse; - în condițiile condamnării în primă instanță la pedeapsa de 5 ani închisoare, chiar dacă sentința nu este definitivă, durata totală a arestării nu a depășit o durată care să poată fi apreciată ca nerezonabilă.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabile trimiterii în Judecată (arestare provizorie în înțelesul jurisprudenței CEDO) care are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un judecător în cursul urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca temei sentința primei instanțe de judecată prin care s~a dispus condamnarea inculpaților la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare. Aceste delimitări se impun a fi observate prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei: Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a. dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;„ Or, în prezent, așa cum s-a menționat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa rezultantă a închisorii de 5 ani, hotărâre pronunțată de către „un tribunal competent" care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpați, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții-inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații U.A. și V.A.L. împotriva încheierii din 17 martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 2720/89/2010. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de cate 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 29 martie 2011.