ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1250/2011

Asupra

recursurilor de față;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea

din 17 martie 2011, Curtea de Apel Iași, ca instanță de apel, în baza disp. art.

300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului inculpaților U.A., și V.A.L., deținuți

în penitenciarul Iași, măsură preventivă pe care a menținut-o.

Pentru a dispune

în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele:

Cauza se află în

faza procesuală a apelului declarat de inculpații V.A.L. și U.A. împotriva

sentinței penale nr. 31 din 11 februarie 2011a Tribunalului Vaslui prin care

aceștia au fost condamnați la pedepse cu închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori în formă continuată,

cu reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.

Inculpații au fost

arestați preventiv prin încheierea nr. 22 din 11 august 2010 a Tribunalului

Vaslui, în temeiul art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura fiind

dispusă în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în acord

cu dispozițiile art. 136, art. 143, art. 148 lit. f), art. 149

1

, art.

151 C. proc. pen., și în acord cu dispozițiile art. 300

1

și 2

și art. 160

b

C. proc. pen. Prin sentința penală de condamnare, în

baza art. 350 C. proc. pen. s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive

a inculpaților și s-a dedus durata arestării preventive la zi, conform art. 88 C.

pen.

Astfel, s-a

constatat de instanța de apel că măsura arestării preventive a inculpaților

este legală și temeinică, dispusă cu respectarea dispozițiilor legale prin care

este reglementată. Baza factuală care constituie premisa arestării preventive a

inculpaților nu s-a modificat, pentru aceasta existând probe și indicii

temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpații au săvârșit

infracțiunile pentru care sunt judecați în prezenta cauză, în sensul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen.. Temeiul de arestare inițial, prevăzut de

art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent și continuă să

fundamenteze măsura arestării preventive a inculpaților, atât sub aspectul duratei

pedepsei prevăzută de lege cât și sub aspectul pericolului concret pentru

ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaților o reprezintă pentru

ordinea publică, prezervarea ordinii publice continuând să fie prevalentă

datelor ce țin de persoana inculpaților.

În opinia

instanței de apel, pericolul pentru ordinea publică se deduce din modalitatea

și împrejurările concrete în care se presupune că s-au săvârșit a faptele,

modalitatea și circumstanțele reale ale comiterii lor, natura și gradul de

pericol social a acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, frecvența

comiterii unor infracțiuni de același gen. Măsura arestării preventive nu

încalcă prezumția de nevinovăție a inculpaților în comiterea infracțiunilor,

elementele de fapt și de drept ce trebuie examinate și analizate în cazul

măsurilor preventive, nefiind aceleași cu cele care trebuie examinate și care

fundamentează faptele și vinovăția inculpaților, în urma cercetării

judecătorești și care constituie obiect al judecății. în cazul măsurii arestării

preventive se examinează indicii și probe care justifică bănuiala rezonabilă de

comitere a faptelor prevăzute de legea penală precum și incidența cazurilor de

arestare preventivă prev. de art. 148 C. proc. pen. care nu înfrâng prezumția de

nevinovăție.

Cu privire la

durata arestării preventive a inculpaților, curtea de apel a apreciat că

raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal, cât și la

complexitatea cauzei, ansamblul probator administrat și celeritatea

desfășurării procedurilor, aceasta se circumscrie duratei rezonabile de

arestare a inculpaților.

În opinia

instanței de apel, cum temeiul inițial de arestare preventivă, prevăzut de art.

148 lit. f) C. proc. pen., subzistă și în prezent, nu s-a modificat și nu s-a

schimbat așa încât să devină incidente dispozițiilor art. 139 C. proc. pen.

privind înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, temeiul de arestare

preventivă impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților, pentru

considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă

datelor ce țin de persoana inculpaților, în desfășurarea procedurilor penale

intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al

legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condițiile

prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite sub ambele aspecte,

ca și dispozițiile art.160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Împotriva

încheierii, inculpații au declarat prezentele recursuri motivele fiind

menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursurile

inculpaților vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele motive:

Inculpații au

fost condamnați, în primă instanță, la pedepse rezultante de 5 ani închisoare

pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001.

Împotriva

sentinței, inculpații au declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul

Curții de Apel Iași, având deja stabilit termen pentru judecarea pe fond a

apelurilor.

Înalta Curte își

însușește argumentele expuse de instanța de apel pentru menținerea stării de arest,

apreciind că nu se impune reluarea acestora, argumente pe care le completează

după cum urmează:

Potrivit art. 300/2

cu referire la art. 160/b și art. 160/h C. proc. pen., în cursul judecății,

instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel,

motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpaților

deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat

arestarea nu a dispărut [art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.] și acestea

impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a

intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 5 ani, hotărâre

care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpați, este de

natură să justifice continuarea privării de libertate in condițiile art. 5

paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum

acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului in cauza

Wemhoff contra Germaniei.

În raport de

gravitatea faptei pentru care inculpații au fost trimiși in judecată, și

condamnați în primă instanță, dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise

în sentința instanței de fond, corect instanța de apel a reținut că se impune

continuarea privării de libertate.

Înalta Curte

constată, de asemenea, că instanța de prim control judiciar a motivat

convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru menținerea stării

de arest [art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.).

Argumentele

apărării pentru punerea în libertate a inculpaților (vârsta, garantarea

prezentării la termenele de judecată, durata arestării) sunt neîntemeiate

deoarece:

- elementele

personale favorabile inculpaților au produs efecte juridice prin aplicarea unei

pedepse rezultante reduse;

- în condițiile

condamnării în primă instanță la pedeapsa de 5 ani închisoare, chiar dacă

sentința nu este definitivă, durata totală a arestării nu a depășit o durată

care să poată fi apreciată ca nerezonabilă.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabile

trimiterii în Judecată (arestare provizorie în înțelesul jurisprudenței CEDO) care

are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un judecător în cursul

urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având

ca temei sentința primei instanțe de judecată prin care s~a dispus condamnarea

inculpaților la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare. Aceste delimitări se

impun a fi observate prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în

Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale

privării de libertate a persoanei:

Potrivit art. 5

„Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor

legale:

a.

dacă este deținut legal pe baza

condamnării pronunțate de un tribunal competent;

b.

dacă a făcut obiectul unei arestări sau

dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal,

conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de

lege;

c.

dacă a fost arestat sau reținut în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când

există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când

există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune

sau să fugă după săvârșirea acesteia;„

Or, în prezent,

așa cum s-a menționat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa

rezultantă a închisorii de 5 ani, hotărâre pronunțată de către „un tribunal

competent" care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către

inculpați, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în

condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții-inculpați vor fi obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații U.A. și V.A.L. împotriva

încheierii din 17 martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze

cu minori, pronunțată în dosarul nr. 2720/89/2010.

Obligă

recurenții inculpați la plata sumei de cate 500 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 29 martie 2011.