ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2057/2011

Asupra recursului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 42 din data de 21 februarie

2011 pronunțată de Tribunalul Vaslui

a

fost condamnat inculpatul C.J., la următoarele pedepse:

- 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzute de art. 198 alin. (1) și (3)

C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de pornografie infantilă, prevăzute de art. 18 pct. 1

din Legea nr. 678/2001;

- 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de pornografie infantilă prin sisteme informatice,

prevăzute de art. 51 din Legea nr. 161/2003;

- 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunii de corupție sexuală, prevăzute de art. 202 alin. (1) C.

pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35

alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului acesta

urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și 4 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C.

pen.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost

menținută starea de arest preventiv luată față de inculpat și conform

dispozițiilor art. 88 alin. (1) C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată

durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 22 august 2010 la

zi.

În fapt, s-a reținut că la data de 21 august 2010,

aflat în România, și în mun. Vaslui din data de 15 august 2010 inculpatul C.J.,

i-a determinat pe minorii P.R.I. în vârstă de 12 ani, B.M. în vârstă de 13 ani

și C.V. în vârstă de 9 ani, în perioada 18-22 august 2010, să întrețină

raporturi sexuale orale prin oferire de produse alimentare și sume de bani,

oferindu-le acestora să vizioneze materiale pornografice cu persoane majore,

iar față de acești minori, cât și față de minorul C.A.I. a comis acte cu

caracter obscen.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului,

au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptelor, urmările

produse asupra psihicului minorilor, împrejurările săvârșirii faptelor,

antecedența penală dar și conduita inculpatului pe tot parcursul procesului

penal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel

inculpatul C.J. și partea civilă SC C.T.R.L. cauza fiind înregistrată pe rolul

Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, sub nr.

4630/89/2010.

Prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie

2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu

minori, în dosarul nr. 4630/89/2010. în temeiul art. 160/b alin. (1) și (3) C.

proc. pen. a fost menținută măsura arestării preventive față de inculpatul C.J.

Astfel, Curtea de Apel, a constat că subzistă

temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și că nu au intervenit

elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Temeiurile pentru care a

fost luată măsura arestării preventive a inculpatului s-a reținut că subzistă

pentru aceleași motive prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

condiții care între timp nu s-au schimbat, infracțiunile pentru care este

trimis în judecată inculpatul fiind aceleași ca și pentru care s-a luat măsura

arestării preventive, neschimbându-se elementele constitutive ale acestora pe

parcursul judecății pentru a fi în prezența unei alte infracțiuni, iar

pericolul acestor infracțiuni este același.

Față de natura și gravitatea concretă a faptelor

presupuse a fi comise de către inculpat, precum și de complexitatea cauzei,

față de pericolul social concret al infracțiunilor, tribunalul a apreciat că se

impune în continuare judecarea inculpatului în stare de arest preventiv. De

asemenea, în raport cu probele aflate la dosar, existând „suspiciunea

rezonabilă că s-a comis o infracțiune", măsura menținerii arestării

preventive este justificată și prin prisma aceleiași jurisprudență. Instanța de

control judiciar a constatat astfel că temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive față de inculpat - respectiv cele prevăzute de

dispozițiile art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. - subzistă, nu s-au

schimbat cu nimic și impun, în continuare, privarea de libertate a acestuia în

acord și cu scopul anume inserat în art. 136 C. proc. pen. pentru buna

desfășurare a procesului penal.

Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în

termen legal, recurs inculpatul C.J., fără a arăta în scris motivele de casare

a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 29 aprilie 2011, sub numărul

3632/1/2011.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului,

apărătorul ales al recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării

măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale

reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului

au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpate, prin

prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta

Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu

dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul

este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății

legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată

menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că,

împotriva inculpatului Inculpatul C.J. a fost luată măsura arestării preventive

prin încheierea nr.25 din Camera de Consiliu din data de 23 august 2010

pronunțată de Tribunalul Vaslui, instanța apreciind că în cauză sunt

îndeplinite cerințele art. 143 art. 148 lit. f) C. proc. pen., sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 198 C. pen., art. 18 pct. l din

Legea 678/2001, art. 51 din Legea 161/2003 și art. 202 alin. (1) C. pen.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în

raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin

săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea

în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică,

prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare

a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în

libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a

recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele

prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate

a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea

publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la

regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO

(Letellier c Franței], prin care a statuat că în măsura în care dreptul

național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a

opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a

societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură

gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri,

mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind

insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit],

iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție,

prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

In jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur,

menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul

ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei], riscul ca acuzatul, odată

pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva

Germaniei], riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau

să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită

una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure

ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului

inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar

fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de

protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism

care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare

în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei

încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat și soluția

pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei

măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu

dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând

gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și

condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că

a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin

punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de

libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate

prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru

ordinea publică.

Față de considerentele arătate, constatând nefondate

criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

R

espinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii din 21

martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 325 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti

din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 mai 2011.