ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2057/2011

Asupra recursului de față În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 42 din data de 21 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Vaslui a fost condamnat inculpatul C.J., la următoarele pedepse: - 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzute de art. 198 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.; - 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de pornografie infantilă, prevăzute de art. 18 pct. 1 din Legea nr. 678/2001; - 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de pornografie infantilă prin sisteme informatice, prevăzute de art. 51 din Legea nr. 161/2003; - 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii de corupție sexuală, prevăzute de art. 202 alin. (1) C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest preventiv luată față de inculpat și conform dispozițiilor art. 88 alin. (1) C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 22 august 2010 la zi. În fapt, s-a reținut că la data de 21 august 2010, aflat în România, și în mun.

Vaslui din data de 15 august 2010 inculpatul C.J., i-a determinat pe minorii P.R.I. în vârstă de 12 ani, B.M. în vârstă de 13 ani și C.V. în vârstă de 9 ani, în perioada 18-22 august 2010, să întrețină raporturi sexuale orale prin oferire de produse alimentare și sume de bani, oferindu-le acestora să vizioneze materiale pornografice cu persoane majore, iar față de acești minori, cât și față de minorul C.A.I. a comis acte cu caracter obscen. La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptelor, urmările produse asupra psihicului minorilor, împrejurările săvârșirii faptelor, antecedența penală dar și conduita inculpatului pe tot parcursul procesului penal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul C.J. și partea civilă SC C.T.R.L. cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, sub nr. 4630/89/2010. Prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 4630/89/2010. în temeiul art. 160/b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a fost menținută măsura arestării preventive față de inculpatul C.J. Astfel, Curtea de Apel, a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și că nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Temeiurile pentru care a fost luată măsura arestării preventive a inculpatului s-a reținut că subzistă pentru aceleași motive prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., condiții care între timp nu s-au schimbat, infracțiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul fiind aceleași ca și pentru care s-a luat măsura arestării preventive, neschimbându-se elementele constitutive ale acestora pe parcursul judecății pentru a fi în prezența unei alte infracțiuni, iar pericolul acestor infracțiuni este același. Față de natura și gravitatea concretă a faptelor presupuse a fi comise de către inculpat, precum și de complexitatea cauzei, față de pericolul social concret al infracțiunilor, tribunalul a apreciat că se impune în continuare judecarea inculpatului în stare de arest preventiv. De asemenea, în raport cu probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracțiune", măsura menținerii arestării preventive este justificată și prin prisma aceleiași jurisprudență.

Instanța de control judiciar a constatat astfel că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive față de inculpat - respectiv cele prevăzute de dispozițiile art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. - subzistă, nu s-au schimbat cu nimic și impun, în continuare, privarea de libertate a acestuia în acord și cu scopul anume inserat în art. 136 C. proc. pen. pentru buna desfășurare a procesului penal. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul C.J., fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29 aprilie 2011, sub numărul 3632/1/2011.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul ales al recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest. Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului Inculpatul C.J. a fost luată măsura arestării preventive prin încheierea nr.25 din Camera de Consiliu din data de 23 august 2010 pronunțată de Tribunalul Vaslui, instanța apreciind că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 143 art. 148 lit. f) C. proc.

pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 198 C. pen., art. 18 pct. l din Legea 678/2001, art. 51 din Legea 161/2003 și art. 202 alin. (1) C. pen. Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței], prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit], iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. In jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei], riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei], riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E R espinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii din 21 martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 325 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 mai 2011.