ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3442/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3442/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 22
septembrie 2011,
Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu
minori,
pronunțată în dosarul nr.
270/89/2011, a dispus respingerea cererii
formulată de inculpatul P.V. privind înlocuirea măsurii arestării
preventive cu măsura preventivă a obligării de a
nu părăsi localitatea.
În baza art. 300
2
C. proc. pen.,
raportat la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat
legalitatea și
temeinicia arestării preventive a inculpatului P.V., măsură
care a fost menținută, urmând a fi
verificată
periodic, anterior expirării termenului de 60 de zile.
S-a reținut că
inculpatul P.V. a fost arestat preventiv prin încheierea penală din 18
decembrie 2010 emițându-se de către Tribunalul Vaslui mandatul de arestare
preventivă nr. 51/U din 18 decembrie 2010 pentru o perioadă de 29 zile în
temeiul dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. f) și art. 149
1
alin.
(10) și (11) C. proc. pen.
, măsura fiind
dispusă în cursul urmăririi penale și
a fost prelungită și menținută în
cursul judecății, în acord cu dispozițiile prevăzute de art. 136, art. 143, art.
148 lit. f), art. 149
1
și art. 151
C.
proc. pen., și în acord cu dispozițiile art. 300
1
și 2
și
art. 160
b
C. proc. pen.
Prin sentința
penală de condamnare, în baza art. 350 C. proc. pen.
, s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive
a inculpatului și s-a dedus durata arestării
preventive la zi, conform
art. 88 C. pen.
Astfel măsura
arestării preventive a inculpatului s-a apreciat că este legală și temeinică și
a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale prin care este reglementată.
S-a constatat
că baza factuală care a constituit premisa
arestării
preventive a inculpatului, nu s-a modificat pentru aceasta
existând
probe și indicii temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpatul a săvârșit
infracțiunea pentru care a fost judecat în prezenta cauză, în sensul
dispozițiilor art. 143 C. proc. pen.
Temeiul de
arestare inițial, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
s-a apreciat că subzistă și în prezent și
continuă să
fundamenteze măsura
arestării preventive a inculpatului , atât sub
aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege cât și sub aspectul
pericolului concret pentru ordinea publică pe care
lăsarea în libertate
a inculpatului o reprezintă pentru ordinea publică,
prezervarea
ordinii publice continuând să
fie prevalentă datelor ce țin de persoana
inculpatului.
Pericolul pentru ordinea publică se deduce din
modalitatea și
împrejurările
concrete în care se presupune că a săvârșit fapta, modalitatea și
circumstanțele reale ale comiterii lor, natura și gradul
de pericol social a acestora, limitele de
pedeapsă prevăzute de lege,
frecvența comiterii unor infracțiuni de
același gen.
Măsura arestării preventive nu încalcă prezumția
de nevinovăție
a inculpatului în comiterea infracțiunii, elementele de
fapt și de drept ce trebuie examinate și analizate în cazul măsurilor
preventive, nefiind aceleași cu cele care trebuie
examinate și care
fundamentează fapta
și vinovăția inculpatului în urma cercetării
judecătorești și care constituie obiect al judecății. în cazul măsurii
arestării
preventive se examinează indicii și probe care justifică
bănuiala rezonabilă de comitere a faptelor
prevăzute de legea penală precum și incidența cazurilor de arestare preventivă
prev. de art. 148
C. proc. pen. care
nu înfrâng prezumția de nevinovăție.
Raportat la durata arestării preventive a
inculpatului, Curtea a
reținut că
raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal cât
și la
complexitatea cauzei, ansamblul probatoriu administrat și
celeritatea desfășurării procedurilor, aceasta se
circumscrie duratei
rezonabile de arestare a inculpatului.
Cum temeiul inițial de arestare preventivă,
prevăzut de art. 148
lit. f) C.
proc. pen., subzistă și în prezent, nu s-a modificat și
nu s-a schimbat
așa încât să devină incidente dispozițiilor art. 139
C. proc. pen. privind înlocuirea sau revocarea măsurii
preventive, temeiul de arestare preventivă
impunând în continuare
privarea de libertate a inculpatului, pentru
considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă
datelor ce țin de persoana inculpatului, în desfășurarea procedurilor penale
intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al
legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condițiile
prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind
îndeplinite sub ambele aspecte, ca și dispozițiile art. 160
b
alin. (1) și (3)
C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs
inculpatul P.V., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea
în stare de libertate.
Examinând
recursul declarat de inculpatul P.V., sub toate aspectele, conform art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea
lucrărilor dosarului, se constată că prin sentința penală nr. 136 din 06 iulie 2011
pronunțată de Tribunalul Vaslui, inculpatul P.V. a fost condamnat la pedeapsa
de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor
prev.
de
art. 64 lit. a)
teza a II-a
și lit. b) C. pen., inculpatul fiind arestat preventiv în prezenta cauză,
măsura de arest fiind verificată și menținută prin
încheierea de ședință
din data de 2 august 2011.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește
pe inculpatul
P.V.,
subzistă temeiurile avute în vedere la luarea
măsurii
arestării preventive,
temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
, respectiv pedepsele prevăzute pentru
infracțiunile
reținute în sarcina
inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe
certe că lăsarea lui
în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel,
potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la
cazurile de
excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate,
inculpatul P.V. a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața
autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au
săvârșit o infracțiune [lit. c)].
Așadar, Înalta
Curte, consideră că menținerea arestării
preventive
a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile
avute în vedere
la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri
prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum
a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,
respectiv pedeapsa pentru
infracțiunile
reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și
există probe că lăsarea în libertate prezintă un
pericol concret pentru
ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare
îndeplinite
cerințele art. 136 alin.
(1) C. proc. pen., potrivit cărora,
în
cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață
sau cu închisoare, pentru a se asigura buna
desfășurare a procesului
penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la
executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri
preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea
de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc
atingere
libertății individuale,
consfințită ca un drept fundamental al persoanei,
legiuitorul a
instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice
orice abuz în luarea și menținerea măsurilor
preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă
instituirea unui grad
diferențiat de
constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi
și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în
funcție de fiecare cauză
concretă,
măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin
cea mai redusă
constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată
întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul
judecății, pentru
a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara
sau localitatea
este suficientă sau se
impune luarea, respectiv menținerea față de
inculpat a măsurii arestării
preventive.
Detenția
provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența
măsurii obligării de a nu părăsi țara sau
localitatea,
cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității
între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv
a făptuitorului.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor
Omului, în
art. 5 paragraful 3 se
arată că orice persoană arestată sau deținută, în
condițiile prevăzute
de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are
dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții
care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere.
Pentru a
înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul
ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este
esențial
ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva
căreia se
desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul
scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele
rezonabile, adică cele ale
sacrificiului
care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod
rezonabil unei
persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că
termenul final al
detenției
provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când
hotărârea
de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului
cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte
poate justifica
menținerea stării de
arest în condițiile în care durata acestuia nu a
depășit o limită rezonabilă.
Raportând
datele speței dedusă judecății la dispozițiile
cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3
din CEDO. Înalta Curte, apreciază că, în acest
moment, inculpatul
nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar,
pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin.
(1) C. pen.
, impunându-se menținerea măsurii
arestării preventive, fiind
respectat în acest fel și principiul
proporționalității între măsura
preventivă
și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne
la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la
împrejurarea
că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare
chiar și nedefinitivă, că urmează să fie
soluționat apelul declarat de
inculpat - Înalta Curte, apreciază că în
acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă
măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că
detenția provizorie
este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui
interes general al societății care primează în raport de interesul privat al
inculpatului
- și nici nu a depășit un
termen rezonabil în accepțiunea legislației
naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor
Omului,
iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea
scopului procesului penal.
Față de aceste considerente, în conformitate cu
dispozițiile art.
385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează
a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva
încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția
penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 270/89/2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
inculpatul P.V.
împotriva încheierii de ședință din data de 22
septembrie 2011
a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu
minori, pronunțată în dosarul nr. 270/89/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200
lei cu titlu de
cheltuieli judiciare
către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând
onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va
avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 05 octombrie
2011.