ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3442/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2011, Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 270/89/2011, a dispus respingerea cererii formulată de inculpatul P.V. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea. În baza art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului P.V., măsură care a fost menținută, urmând a fi verificată periodic, anterior expirării termenului de 60 de zile. S-a reținut că inculpatul P.V.

a fost arestat preventiv prin încheierea penală din 18 decembrie 2010 emițându-se de către Tribunalul Vaslui mandatul de arestare preventivă nr. 51/U din 18 decembrie 2010 pentru o perioadă de 29 zile în temeiul dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit. f) și art. 149 1 alin. (10) și (11) C. proc. pen. , măsura fiind dispusă în cursul urmăririi penale și a fost prelungită și menținută în cursul judecății, în acord cu dispozițiile prevăzute de art. 136, art. 143, art. 148 lit. f), art. 149 1 și art. 151 C. proc. pen., și în acord cu dispozițiile art. 300 1 și 2 și art. 160 b C. proc. pen. Prin sentința penală de condamnare, în baza art. 350 C. proc. pen. , s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului și s-a dedus durata arestării preventive la zi, conform art. 88 C. pen.

Astfel măsura arestării preventive a inculpatului s-a apreciat că este legală și temeinică și a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale prin care este reglementată. S-a constatat că baza factuală care a constituit premisa arestării preventive a inculpatului, nu s-a modificat pentru aceasta existând probe și indicii temeinice care justifică bănuiala rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost judecat în prezenta cauză, în sensul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. Temeiul de arestare inițial, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. s-a apreciat că subzistă și în prezent și continuă să fundamenteze măsura arestării preventive a inculpatului , atât sub aspectul duratei pedepsei prevăzută de lege cât și sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului o reprezintă pentru ordinea publică, prezervarea ordinii publice continuând să fie prevalentă datelor ce țin de persoana inculpatului.

Pericolul pentru ordinea publică se deduce din modalitatea și împrejurările concrete în care se presupune că a săvârșit fapta, modalitatea și circumstanțele reale ale comiterii lor, natura și gradul de pericol social a acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, frecvența comiterii unor infracțiuni de același gen. Măsura arestării preventive nu încalcă prezumția de nevinovăție a inculpatului în comiterea infracțiunii, elementele de fapt și de drept ce trebuie examinate și analizate în cazul măsurilor preventive, nefiind aceleași cu cele care trebuie examinate și care fundamentează fapta și vinovăția inculpatului în urma cercetării judecătorești și care constituie obiect al judecății. în cazul măsurii arestării preventive se examinează indicii și probe care justifică bănuiala rezonabilă de comitere a faptelor prevăzute de legea penală precum și incidența cazurilor de arestare preventivă prev. de art. 148 C. proc.

pen. care nu înfrâng prezumția de nevinovăție. Raportat la durata arestării preventive a inculpatului, Curtea a reținut că raportat la fazele procesuale parcurse în dosarul penal cât și la complexitatea cauzei, ansamblul probatoriu administrat și celeritatea desfășurării procedurilor, aceasta se circumscrie duratei rezonabile de arestare a inculpatului. Cum temeiul inițial de arestare preventivă, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., subzistă și în prezent, nu s-a modificat și nu s-a schimbat așa încât să devină incidente dispozițiilor art. 139 C. proc. pen.

privind înlocuirea sau revocarea măsurii preventive, temeiul de arestare preventivă impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, pentru considerentele că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce țin de persoana inculpatului, în desfășurarea procedurilor penale intervenind o hotărâre penală de condamnare chiar nedefinitivă, temei al legitimei privări de libertate conform art. 5 lit. a) CEDO, condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. fiind îndeplinite sub ambele aspecte, ca și dispozițiile art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.V., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.V., sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin sentința penală nr. 136 din 06 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Vaslui, inculpatul P.V. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., inculpatul fiind arestat preventiv în prezenta cauză, măsura de arest fiind verificată și menținută prin încheierea de ședință din data de 2 august 2011. Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpatul P.V., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. , respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul P.V. a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)]. Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație.

Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO. Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen. , impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționat apelul declarat de inculpat - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal. Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 270/89/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva încheierii de ședință din data de 22 septembrie 2011 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 270/89/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 05 octombrie 2011.