ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3999/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bacău, obligarea acesteia la soluționarea cererii sale de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a adresat pârâtei cu cererea înregistrată sub nr. X din 20 iulie 2010 la care a anexat și documente justificative pentru acordarea drepturilor conform Legii nr. 189/2000 la care a primit răspuns printr-o adresă cu același număr din data de 04 august 2010, deși potrivit art. 7 din O.G.

nr. 105/1999 se impunea emiterea unei hotărâri de respingere sau admitere. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii. Tribunalul Bacău, prin Sentința nr. 587 din 08 noiembrie 2010, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 163 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâta să soluționeze cererea reclamantului înregistrată sub nr. X din 20 iulie 2010 printr-o hotărâre.

3. Considerentele reținute de prima instanță în motivarea soluției sale Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 în temeiul cărora a răspuns pârâta la cererea reclamantului nr. X din 20 iulie 2010 nu sunt incidente în cauză, având în vedere că această cerere nu reprezintă o petiție în sensul larg reglementat de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 27/2002, ci mijlocul procedural de valorificare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 cu modificările și completările ulterioare.

Prima instanță a constatat că prin Hotărârea nr. Y din 09 ianuarie 2004 autoritatea pârâtă a respins cererea formulată de reclamant și înregistrată sub nr. Z din 23 octombrie 2004, constatându-se că acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, neavând calitatea de strămutat, iar la cererile ulterioare formulate de reclamant și înregistrate sub nr. XX din 28 februarie 2007, YY din 17 aprilie 2008, precum și X din 20 iulie 2010 ce formează obiectul pricinii, pârâta i-a răspuns acestuia prin adresele cu același număr, în sensul că cererea sa a fost soluționată prin Hotărârea nr. Y din 09 ianuarie 2004, definitivă, pentru că nu a fost contestată potrivit art. 7 din O.G.

nr. 105/1999. Prim urmare, judecătorul fondului a reținut caracterul special și imperativ al dispozițiilor art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, față de dispozițiile generale de O.G. nr. 27/2002. 4. Recursul declarat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bacău, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul s-a adresat autorității cu cererea nr. Z din 23 octombrie 2003 și în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 189/2000 a fost soluționată prin Hotărârea nr. Y din 09 ianuarie 2004, în sensul respingerii acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, rămasă definitivă prin necontestarea ei în termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Recurenta a mai susținut faptul că reclamantul a depus ulterior și alte cereri, cu același conținut și însoțite de aceleași documente, la care i s-a răspuns prin adresă, invocându-se hotărârea sus-menționată, nr. Y din 09 ianuarie 2004. Or, prin cererea nr. X din 20 iulie 2010 reclamantul a solicitat aceleași drepturi, astfel că prin adresa cu același număr i s-a răspuns că în raport cu prevederile O.G nr. 27/2002 petiția sa se clasează. Totodată, recurenta a arătat că se află în imposibilitate să emită o nouă hotărâre, având în vedere că prin cererile adresate în anii 2007, 2008, 2009 și 2010 reclamantul nu a adus elemente noi cu care să facă dovada persecuției etnice invocate, cererile vizau aceeași situație avută în vedere în anul 2004. II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 , constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Obiectul dedus judecății îl constituie obligarea autorității pârâte la recunoașterea calității reclamantului de beneficiar al Legii nr. 189/2000, ca urmare a persecuțiilor etnice suferite în perioada septembrie 1940 - martie 1945, întrucât pârâta refuză să-i recunoască această calitate, în baza actelor depuse în anul 2003. Deși în data de 20 iulie 2010 s-a adresat cu o nouă cerere în acest sens, aceasta a fost clasată, cu motivarea că exista deja o hotărâre de respingere.

Instanța de control judiciar constată că hotărârea primei instanțe este pusă la adăpost de orice critică, recurenta-pârâtă în mod greșit a procedat la clasarea cererii, dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 invocate nefiind aplicabile în cauză. În speță, instanța de control judiciar constată că cererea înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. X din 20 iulie 2010 nu reprezintă o petiție în sensul O.G. nr. 27/2002 cum eronat a interpretat autoritatea pârâtă, ci o nouă cerere formulată în temeiul Legii 296/2009, potrivit căreia persoanele îndreptățite conform prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins acțiunile prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot introduce cereri noi la casele județene de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului București. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (...)”.

Prin urmare, demersul judiciar al reclamantului vizează refuzul autorității pârâte de a-i soluționa noua cerere formulată la data de 20 iulie 2010, refuz asimilat actului administrativ conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în speță, fiind incidente astfel dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 105/1999 conform cărora „Comisia este obligată să se pronunțe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată”. 2. Soluția pronunțată în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bacău a împotriva Sentinței nr. 163 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 septembrie 2011.