ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3999/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul

G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bacău,

obligarea acesteia la soluționarea cererii sale de acordare a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că s-a adresat pârâtei cu cererea înregistrată sub nr. X

din 20 iulie 2010 la care a anexat și documente justificative pentru acordarea

drepturilor conform Legii nr. 189/2000 la care a primit răspuns printr-o adresă

cu același număr din data de 04 august 2010, deși potrivit art. 7 din O.G. nr.

105/1999 se impunea emiterea unei hotărâri de respingere sau admitere.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului

Bacău, conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, iar pe fondul cauzei a

solicitat respingerea acțiunii.

Tribunalul Bacău,

prin Sentința nr. 587 din 08 noiembrie 2010, a admis excepția necompetenței

materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Bacău.

de apel

Prin Sentința nr. 163

din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând

pârâta să soluționeze cererea reclamantului înregistrată sub nr. X din 20 iulie

2010 printr-o hotărâre.

reținute de prima instanță în motivarea soluției sale

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 10 alin. (2) din

O.G. nr. 27/2002 în temeiul cărora a răspuns pârâta la cererea reclamantului

nr. X din 20 iulie 2010 nu sunt incidente în cauză, având în vedere că această

cerere nu reprezintă o petiție în sensul larg reglementat de dispozițiile art.

2 din O.G. nr. 27/2002, ci mijlocul procedural de valorificare a drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999 cu modificările și completările ulterioare.

Prima instanță a

constatat că prin Hotărârea nr. Y din 09 ianuarie 2004 autoritatea pârâtă a

respins cererea formulată de reclamant și înregistrată sub nr. Z din 23

octombrie 2004, constatându-se că acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute

de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, neavând calitatea de strămutat, iar

la cererile ulterioare formulate de reclamant și înregistrate sub nr. XX din 28

februarie 2007, YY din 17 aprilie 2008, precum și X din 20 iulie 2010 ce

formează obiectul pricinii, pârâta i-a răspuns acestuia prin adresele cu

același număr, în sensul că cererea sa a fost soluționată prin Hotărârea nr. Y

din 09 ianuarie 2004, definitivă, pentru că nu a fost contestată potrivit art.

7 din O.G. nr. 105/1999.

Prim urmare,

judecătorul fondului a reținut caracterul special și imperativ al dispozițiilor

art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, față

de dispozițiile generale de O.G. nr. 27/2002.

în cauză

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bacău, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul s-a adresat autorității cu

cererea nr. Z din 23 octombrie 2003 și în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 189/2000 a fost soluționată prin Hotărârea nr. Y din 09 ianuarie 2004, în

sensul respingerii acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de

Legea nr. 189/2000, rămasă definitivă prin necontestarea ei în termenul de 30

de zile prevăzut de lege.

Recurenta a mai

susținut faptul că reclamantul a depus ulterior și alte cereri, cu același

conținut și însoțite de aceleași documente, la care i s-a răspuns prin adresă,

invocându-se hotărârea sus-menționată, nr. Y din 09 ianuarie 2004. Or, prin

cererea nr. X din 20 iulie 2010 reclamantul a solicitat aceleași drepturi,

astfel că prin adresa cu același număr i s-a răspuns că în raport cu

prevederile O.G nr. 27/2002 petiția sa se clasează.

Totodată, recurenta a

arătat că se află în imposibilitate să emită o nouă hotărâre, având în vedere

că prin cererile adresate în anii 2007, 2008, 2009 și 2010 reclamantul nu a

adus elemente noi cu care să facă dovada persecuției etnice invocate, cererile

vizau aceeași situație avută în vedere în anul 2004.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

, constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

fapt și de drept relevante

Obiectul dedus

judecății îl constituie obligarea autorității pârâte la recunoașterea calității

reclamantului de beneficiar al Legii nr. 189/2000, ca urmare a persecuțiilor

etnice suferite în perioada septembrie 1940 - martie 1945, întrucât pârâta

refuză să-i recunoască această calitate, în baza actelor depuse în anul 2003.

Deși în data de 20

iulie 2010 s-a adresat cu o nouă cerere în acest sens, aceasta a fost clasată,

cu motivarea că exista deja o hotărâre de respingere.

Instanța de control

judiciar constată că hotărârea primei instanțe este pusă la adăpost de orice

critică, recurenta-pârâtă în mod greșit a procedat la clasarea cererii,

dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 invocate nefiind aplicabile

în cauză.

În speță, instanța de

control judiciar constată că cererea înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr.

X din 20 iulie 2010 nu reprezintă o petiție în sensul O.G. nr. 27/2002 cum

eronat a interpretat autoritatea pârâtă, ci o nouă cerere formulată în temeiul

Legii 296/2009, potrivit căreia persoanele îndreptățite conform prevederilor

art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei

legi li s-au respins acțiunile prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile pot introduce cereri noi la casele județene de pensii sau, după

caz, la Casa de Pensii a Municipiului București.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „se poate adresa

instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un

drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri (...)”.

Prin urmare, demersul

judiciar al reclamantului vizează refuzul autorității pârâte de a-i soluționa

noua cerere formulată la data de 20 iulie 2010, refuz asimilat actului

administrativ conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în speță, fiind

incidente astfel dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 105/1999 conform

cărora „Comisia este obligată să se pronunțe asupra cererii în termen de cel

mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată”.

în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Bacău a împotriva Sentinței nr. 163 din 16

decembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 9 septembrie 2011.