ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4622/2010

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului reține

următoarele:

Prin

rezoluția din 30 martie 2010 (în Dosarul nr. 326/P/2010), 16 iunie 2010 (în Dosarul

nr. 646/P/2010) și prin ordonanța din 10 octombrie 2010 (Dosar nr. 326/P/2010)

- în urma conexării dosarelor - s-a dispus începerea urmăririi penale față de

inculpații N.B., N.E., N.E., B.N.M., P.M., N.C., P.C.O. și P.V. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 192 alin. (1) C. pen.,

de art. 194 alin. (1), de art. 321 alin. (1), art. 9 lit. b) și din Legea nr. 241/2005.

Împotriva inculpaților s-a luat măsura arestării

preventive la data de 13 octombrie 2010, măsura fiind prelungită ulterior de

instanță cu respectarea dispozițiilor art. 155 și urm. C. proc. pen.

Prin încheierea din 8 decembrie 2010 Curtea de Apel

București, în Dosarul nr. 11876/2/2010, a admis propunerea formulată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunând în baza art.

155 și urm. C. proc. pen. prelungirea arestării preventive a inculpaților N.B.,

N.E., N.E., B.N.M., P.M., N.C., P.C.O. și P.V. pe o perioadă de 30 de zile.

Astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 148 C.

proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt

întrunite condițiile prevăzute în art. 143 C. proc. pen. și există vreunul din

cazurile prevăzute la literele a-f, iar în cursul urmăririi penale, conform art.

149

1

C. proc. pen. arestarea preventivă a inculpatului se dispune la

propunerea motivată a procurorului.

Analizând propunerea formulată în raport cu actele și

lucrările dosarului, dar și cu dispozițiile legale în materie, Curtea a

constatat că aceasta este întemeiată, în cauză fiind îndeplinite condițiile

prev. de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Astfel, cum rezultă din probele administrate până în

prezent s-a reținut în esență următoarea situație de fapt: în anul 1999, partea

vătămată M.M. a devenit acționar majoritar la SC M. SA din Mangalia, iar în

patrimoniul acestei societăți s-au regăsit mai multe spații comerciale, printre

care și U. din stațiunea N., în suprafață de 597 mp. în anul 2007, unitatea

sus-menționată a intrat, în urma unui contract de vânzare în patrimoniul

societății SC M. SRL, societate controlată de fiul părții vătămate M.R.

Inculpatul N.B. a comunicat, în anule 2000, părții

vătămate M.M., că pentru a-l mai lăsa să-și desfășoare afacerile în liniște pe

litoral, va trebui să-i remită o taxă de protecție în valoare de 15.000 de euro

anual. Partea vătămată a plătit această taxă în perioada 2000 - 2009, în

diferite forme, constând în sume de bani, bunuri sau lăsarea în folosință, cu

titlu gratuit a unor terenuri.

La un moment dat, partea vătămată M.M. a luat decizia

de a pune capăt situației neplăcute în care se afla, sens în care a introdus o acțiune

în justiție prin care a solicitat ca inculpații N.B. și N.E. să elibereze terenul

ocupat abuziv, aparținând U.N.

Fiul părții vătămate, numitul M.M.F. a precizat că

această hotărâre a avut drept consecință primirea mai multor mesaje tip sms, în

care membrii familiei M. erau amenințați cu moartea și incendierea magazinelor

care le aparțineau, în cazul în care nu vor plăti o taxă de protecție pentru

anul 2009, în valoare de 15.000 de euro, precum și a mai multor acțiuni menite

să intimideze și sa creeze presiuni asupra familiei M.

În vederea exercitării de presiuni asupra părții

vătămate M.M., inculpații N.B. și N.E. au apelat la sprijinul comisarului șef

de poliție N.C. și al referentului H.E., din cadrul Primăriei Mangalia.

Astfel, la data de 20 aprilie 2010 la solicitarea lui

H.E., numita M.C. din cadrul corpului de control al Primăriei Mangalia a

aplicat părții vătămate amendă contravențională de 10.000 lei procesul verbal

fiind semnat două zile mai târziul de martorul P.V., (situația expusă reiese

din interceptarea convorbirilor telefonice realizate în cauză și procesul

verbal de constatare). Totodată, la solicitarea lui N.B. jurnaliștii A.A. și A.C.

au publicat într-un cotidian local, în lunile iulie și august 2010, patru

articole cu o conotație negativă despre partea vătămată M.M.

Aspectele evidențiate mai sus, se regăsesc în interceptările

convorbirilor telefonice aflate la dosarul cauzei.

La data de 24 februarie 2010, partea vătămată C.M.C. a

fost acostată de inculpații N.B. și B.N.M. și a fost amenințat cu introducerea

în portbagajul autoturismului și cu molestarea sexuală. Cu acea ocazie, cei doi

inculpați au solicitata părții vătămate să nu mai sesizeze poliția și să

părăsească litoralul, adresând, totodată, amenințări la adresa părții vătămate

M.M. în legătură cu neplasata taxei de protecție.

Instanța de fond, cu referire la cauza de față a

reținut că, în prezent, cazul de arestare preventivă prevăzut de art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen. este incident, cele două condiții continuând să fie

îndeplinite cumulativ și în prezent deoarece inculpatul N.B. este cercetat

pentru săvârșirea unor infracțiuni sancționate exclusiv cu pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani, date fiind limitele de pedeapsă fixate în textul de lege

incriminator prevăzut de partea specială a codului penal (fiind îndeplinite

astfel cerințele prevăzute de art. 136 alin. (6) C. proc. pen.) și totodată la

dosar există date că prin lăsarea în libertate a acestuia s-ar crea un pericol

concret pentru ordinea publică.

Soluția de prelungire a măsurii arestării preventive

în acest moment procesual a fost privită de instanța de fond în deplin acord și

cu exigențele art. 52 și art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și cu Jurisprudența C.E.D.O., fiecare inculpat beneficiind într-adevăr

de prezumția de nevinovăție și de regula judecării persoanei în stare de

libertate, însă anumite împrejurări particulare de excepție având prioritate în

protejarea ordinii publice față de interesul individual.

Împotriva încheierii mai sus-menționate a formulat,

în termen legal, recurs inculpatul N.B., care a solicitat admiterea recursului,

casarea încheierii atacate și punerea sa de îndată în libertate.

Motivele de recurs susținute oral de apărătorul ales

al inculpatului au fost menționate în partea introductivă a prezentei hotărâri

referindu-se în esență la faptul că nu mai subzistă temeiurile care să

justifice menținerea și prelungirea stării de arest preventiv.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate,

cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc.

pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru

următoarele considerente:

În speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că

inculpații N.B., N.E., N.E., B.N.M., P.M., N.C., P.C.O. și P.V. sunt cercetați

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 192 alin.

(1) C. pen., de art. 194 alin. (1), de art. 321 alin. (1), art. 9 lit. b) și

din Legea nr. 241/2005.

Cu referire la recursul declarat înalta Curte reține

că potrivit art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 alin. (1) din Constituția României

nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de la această regulă generală

sunt înscrise și excepții. în art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată

prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea

fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive

temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia".

În raport de aceste reglementări internaționale, cu

referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă se reține că

privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după

procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv

cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare

și la dispozițiile constituționale.

Este adevărat că libertatea individuală trebuie să

fie protejată, dar acest fapt nu trebuie să stânjenească autoritățile în

eforturile lor de a administra probe și în desfășurarea procesului penal.

Înalta Curte retine că subzistă în continuare

temeiurile care au determinat luarea inițiala a măsurii arestării preventive a

inculpatului N.B. în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., faptele pentru care

acesta este cercetat fiind sancționate cu pedepse mai mari de 4 ani închisoare,

iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea

publică.

În ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică,

la evaluarea lui, trebuie să fie avut în vedere atât datele personale ale

inculpatului, cât și cele referitoare infracțiunile de săvârșirea cărora este

învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în

libertate ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate,

credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări

infracționale de accentuat pericol.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată,

instanța de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea

procesual penală și a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt și de

drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului respectiv,

infracțiunile deduse judecății sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare

de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol

pentru ordina publică.

Condiția existenței pericolului social concret pentru

ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care

inculpatul N.B. este cercetat, gravitatea faptelor, multitudinea actelor

materiale infracționale săvârșite cu repetitivitate, împrejurările concrete în

care se reține în actul de inculpare că s-ar fi acționat, prin intimidare,

rezonanța socială negativă și valorile sociale însemnate lezate, sentimentul de

indignare, frustrare care s-ar putea crea în rândul colectivității prin

cercetarea inculpatului în stare de libertate pentru astfel de fapte, la scurt

timp de la comiterea acestora.

În acest context Înalta Curte apreciază că lăsarea în

libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul

membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială

la nivel local (Letellier vs. Franța).

De asemenea, Înalta Curte reține că de la prelungirea

anterioară a arestării preventive și până în prezenta s-au efectuat numeroase

activități (filele 32 - 35 din referatul de propunere al prelungirii măsurii

arestării preventive) fiind necesar a se efectua în continuare următoarele acte

de urmărire penală:

- prelungirea autorizației de efectuare a

perchezițiilor informatice pentru sistemele de stocare a datelor ridicate cu

ocazia perchezițiilor domiciliare, întrucât, datorită volumului mare al

perchezițiilor informatice nu pot fi efectuate în termenul de autorizare;

- transcrierea tuturor convorbirilor telefonice

înregistrate cu ocazia punerii în aplicare a autorizațiilor de interceptare;

- continuarea identificării persoanelor autorizate și

juridice care au derulat relații comerciale cu SC U. SA și audierea

reprezentanților acestora;

- dispunerea unei expertize tehnice de specialitate

care să stabilească valoarea reală a utilajelor cumpărare de N.B. și folosite

de acesta în vederea majorării capitalului social al SC U. SA;

- identificarea și audierea reprezentantului SC S.T. în

cadrul firmei SC U. SA;

- dispunerea unei expertize contabile privind

activitățile economice desfășurate de SC U. SA.

În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret

pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul N.B. este actual și

persistent, Curtea de Apel București, reținând corect că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea

în libertate a inculpatului N.B. prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv

pentru care în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.B. împotriva

încheierii din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 1876/2/2010 (3235/2010).

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte

îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul N.B. împotriva încheierii din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11876/2/2010

(3235/2010)'.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 decembrie 2010.