ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1540/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Curții de Apel Cluj-Napoca, reclamanta SC O.I. SRL a chemat în judecată pârâții

Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F. și D.G.F.P. Sălaj, solicitând ca după administrarea

probelor și soluționarea fondului să se dispună: anularea deciziei nr. 74 din 10

martie 2009, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F, Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor, prin care i s-a respins contestația formulată împotriva

deciziei de impunere nr. 1552 din 7 aprilie 2005, ca nelegală și netemeinică, cu

consecința anulării impunerilor reținute în titlul de creanță mai sus menționat,

reprezentând TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, în valoare

totală de 810.361 RON; cu cheltuieli de judecată conform „art. 274 și urm.” C.

proc. civ. compuse din taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial și altele.

În motivarea acțiunii

reclamanta arată că TVA și impozitul pe profit stabilite de plată de către organele

fiscale în urma controlului efectuat și soldat cu decizia de impunere nr. 1552/2005

nu sunt datorate deoarece determinarea acestor sume a fost făcute în mod eronat,

dându-se textelor de lege o interpretare restrictivă și extrapolând cu acte normative

ulterioare care nu au incidență în speță.

Arată că organul de control

a sesizat concomitent și organele de cercetare penală care s-au finalizat prin neînceperea

urmăririi penale față de administratorul societății.

Reclamanta susține că

societatea a procedat legal la deducerea cheltuielilor cu materialele de construcții

folosite pentru lucrări deoarece acestea din urmă au fost efectiv executate, iar

cheltuielile au fost aferente realizării veniturilor.

În plus, contabilitatea

firmei reține toate documentele operative justificative precum și documentele financiar-contabile,

potrivit Legii nr. 82/1990.

Se mai învederează faptul

că facturile conțin elementele principale, respectiv datele furnizorilor, denumirea

materialelor, cantitate, prețul, ștampila, că acest aspect nu s-a contestat de către

organul fiscal, ci doar faptul că, în parte din ele lipsesc datele de identificare

ale delegatului și datele privind mijloacele de transport, semnătura de primire

a beneficiarului așa încât, în opinia reclamantei invocarea lipsei calității de

document justificativ al facturilor emise de furnizori fără a se ține seama de sensul

art. 4 alin. (1) și alin. (6) lit. m) din O.U.G. nr. 217/1999 pentru modificarea

și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit constituie o gravă eroare

și o interpretare partizană a acestui act normativ.

În opinia reclamantei

lipsurile constatate constituie deficiențe care pot fi încadrate în textul permisiv

de sub pct. 119 din Regulamentul de aplicare al legii contabilității.

În privința neacordării

nedeductibilității TVA înscrisă în facturile de aprovizionare emise în anul 2000

reclamanta susține că organele fiscale nu au ținut seama de cadrul legal privind

modul de definire a „documentului justificativ” și de faptul că societatea, în calitate

de beneficiar, nu avea posibilitatea și abilitarea legală pentru verificarea furnizorului

în ceea ce privește calitatea lui de plătitor al TVA.

fond.

Prin sentința nr. 352

din 2 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta

SC O.I. SRL împotriva Ministerului Finanțelor Publice, A.N.A.F. și D.G.F.P. Sălaj,.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea introductivă reclamanta a

contestat decizia de impunere nr. 1552 din 7 aprilie 2005 emisă de Activitatea de

Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Sălaj.

Instanța a reținut că

organele fiscale au făcut constatări în legătură cu operațiuni comerciale de aprovizionare

cu materiale de construcții efectuate de societate și pentru care furnizorii mărfurilor

au emis facturi, considerate ulterior ca fiind fictive.

Contestația reclamantei

a fost respinsă prin decizia nr. 74 din 10 martie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor

Publice – A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Instanța a reținut că

în materia impozitului pe profit factura, ca document contabil justificativ trebuie

să cuprindă toate elementele prevăzute de pct. 119 din Regulamentul contabil, inclusiv

datele de identificare ale delegatului, date privind mijlocul de transport, data

și ora expedierii, precum și semnătura de primire a mărfii.

Instanța a constatat,

din analiza materialului probator, că facturile fiscale în cauză nu au fost completate

cu toate datele și elementele prevăzute în formularul cu regim special de înscriere

și numerotare, reținând și faptul că prin decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că TVA nu poate fi dedusă

și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit

în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează

toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării

operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta SC O.I. SRL solicitând admiterea recursului, casarea

sentinței atacate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii și anularea deciziei

nr. 74 din 10 martie 2009 emisă de A.N.A.F. și în subsidiar, casarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivele de recurs

se critică soluția instanței de fond deoarece:

- starea de fapt nu a

fost reținută în mod obiectiv.

Instanța de fond a reținut

inexistența Notelor de recepție pentru facturile din anexa 1, la raportul de inspecție,

dar concluzia este greșită pentru că aceste note de recepție au existat în contabilitatea

SC O. SRL dar nu au fost luate în considerarea de organele fiscale pentru că au

fost considerate „ca fiind aferente unor facturi catalogate false”.

Este invocat și faptul

că lucrările de construcție există în materialitatea lor pentru că s-au întocmit

recepții finale de către beneficiar, așa cum rezultă din Raportul de expertiză tehnică

întocmit în dosarul penal.

- interpretarea normei

de drept s-a făcut în mod restrictiv cu toate că textul incident nu reține o formulare

imperativă.

Pentru că pct. 119 din

Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, în alin. (2) prevede

că „documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale

(…)”, recurenta consideră că această sintagmă nu înseamnă că pot fi înlăturate facturile

care nu conțin toate datele din cuprinsul actului și ar fi trebuit ca legiuitorul

să fi prevăzut și sancțiunea pentru nerespectarea formei;

- s-a făcut incidentă

o nouă formă de drept ulterioară unei stări de fapt anterioare.

Instanța de fond a invocat

și decizia nr. V din 15 ianuarie .2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, deși numai este incidentă unei perioade ulterioare controlului.

recurs.

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul

declarat dar pentru următoarele considerente:

Litigiul ce a fost soluționat

de instanța de fond vizează stabilirea unor obligații de plată în sarcina reclamantei

reprezentând TVA, impozit pe profit, majorări de întârziere și penalități aferente

acestora plecând de la faptul că organele fiscale au considerat că un număr de facturi,

evidențiate în anexa nr. 1 la Raportul de inspecție fiscală nu îndeplinește calitatea

de document justificativ pentru că nu au fost efectuate operațiunile economico-financiare

cu acele societăți comerciale.

Susținerile părților în

această privință au fost diametral opuse, iar instanța de fond s-a limitat la a

invoca dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) și b)

din C. fisc., dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 92/1991 și cele ale deciziei

nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar fără a analiza,

în concret, în ce măsură facturile fiscale întocmite în anul 2000 sunt sau nu document

justificativ, în sensul legii.

Potrivit art. 261

alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între

altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat

principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea

acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.  civ.,

rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru

a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (cauza A. împotriva României, cauza G. împotriva

României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul

la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților

sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a

le aprecia.

A nu motiva o hotărâre

și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților,

echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Faptul că în această materie

a fost pronunțată o decizie în interesul legii de către secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, nu scutește judecătorul unei cauze de a-și motiva

hotărârea și de a analiza susținerile părților, cu raportare directă la situația

de fapt și de drept.

De aceea, în baza

art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004,

va fi admis recursul declarat, va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC O.I. SRL Sălaj împotriva sentinței nr. 352 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2010.