ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1264 din

data de 10 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.N.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și l-a obligat pe

acesta să primească cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, precum

și la plata, către reclamantă, a sumei de 500.000 lei cu titlul de cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut

că reclamanta s-a adresat autorității pârâte în anul 2006 cu o cerere de

redobândire a cetățeniei române, cerere nesoluționată până la momentul

introducerii acțiunii și a apreciat că termenul de aproape 4 ani scurs de la

data depunerii cererii de către reclamantă este mult prea mare pentru a putea

fi apreciat ca rezonabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului sau al Legii nr. 554/2004.

Instanța de fond a respins cererea

reclamantei privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, cu motivarea

că, pe de o parte, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral, iar, pe de altă

parte, prin obligarea acestuia din urmă la primirea cererii se acoperă și

prejudiciul moral produs reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parțială

în sensul respingerii cererii reclamantului pentru motive pe care le-a încadrat

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât

a susținut că instanța de fond a constatat în mod eronat că în speță nu a fost

respectată cerința procesării cererii reclamantei într-un termen rezonabil și

că nu poate fi reținută nici existența unui refuz nejustificat al autorității

pârâte de a soluționa cererea acesteia.

Recurentul-pârât a prezentat o

justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea

reclamantei în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în

baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări

de redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a Ambasadei

României la Chișinău.

Autoritatea recurentă a mai precizat

că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de

această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

A mai susținut recurentul că

instanța de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea

cererii reclamantei de redobândire a cetățeniei, că, potrivit art. 12 din Legea

nr. 21/1991 așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 147/2008 numărul maxim de

cereri în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăși

30.000 de dosare și că reclamanta poate, potrivit O.U.G. nr. 5/2010, depune

cererea și la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie, context în care nu

mai subzistă nici o imposibilitate a acesteia de a-și valorifica drepturile

prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Recurentul a mai criticat acordarea,

de către instanța de fond, a sumei de 500.000 lei cu titlul de cheltuieli de

judecată, solicitând cenzurarea acestora sau, în situația în care se constată

că suma, exorbitantă, este datorată unei erori materiale, îndreptarea acesteia

potrivit art. 281 C. proc. civ.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele

ce urmează.

Înalta Curte constată că reclamanta s-au

adresat pârâtului, întâi în anul 2006, apoi în anul 2009, manifestându-și

stăruința în redobândirea cetățeniei române,

în

conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991,

fără

însă a a primi nici un răspuns la cererile sale.

Înalta Curte apreciază că atitudinea

pasivă a pârâtului este de natură a o afecta pe reclamantă în soluționarea

într-un termen rezonabil a cererii sale, fapt de natură a atrage incidența art.

1 din Legea nr. 554/2004, și de a crea o stare de incertitudine cu privire la

existența și exercitarea drepturilor intimatei - reclamante.

Legea nr. 21/1991 privind cetățenia

română nu prevede un termen pentru rezolvarea cererii, însă complexitatea

etapelor procedurale, împrejurările concrete în care se desfășoară activitatea Secției

Consulare a Ambasadei României la Chișinău și numărul semnificativ de cereri de

redobândire a cetățeniei române adresate acesteia sunt de natură să conducă la

concluzia că, în mod obiectiv, procedura nu poate fi parcursă în termenul de 30

de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Cu toate acestea, în

evaluarea comportamentului administrativ al autorității pârâte, instanța

trebuie să aibă în vedere principiul menținerii unui just echilibru între

cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării

drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat

ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă

(cauza Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei; cauza Străin și alții împotriva

României).

Nu trebuie ignorat nici faptul că

procedura de soluționare a cererii de redobândire a cetățeniei se subsumează

principiului soluționării cererii într-un termen rezonabil,

consacrat de

art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată

la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.

Caracterul de termen rezonabil în

cazul procedurilor administrative supuse cenzurii instanței de judecată se

apreciază în lumina criteriilor consacrate de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

În speță, față de termenele scurte

și imperative instituite în general de Legea nr. 21/1991 în ceea ce privește

procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei, față de faptul că nici până

la data judecării cauzei reclamanta nu a primit un răspuns la cererea

formulată, deși aceasta nu prezenta o complexitate deosebită, Curtea

concluzionează că în mod corect a reținut instanța de fond nerespectarea

termenului rezonabil de către autoritatea pârâtă și a calificat comportamentul

acesteia în sensul incidenței art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu poate primi apărările

formulate de recurent privind dificultățile de ordin practic în procesarea

numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de

răspundere, întrucât instituția recurentă ar fi trebuit să depună toate

diligențele pentru rezolvarea situației create conform obligațiilor legale care

îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuțiilor sale cu

respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Dispozițiile art. 12 din Legea nr.

21/1991, invocate de către recurent în apărarea sa, aparțin unei forme a

acestui act normativ care a suferit modificări, în contextul controverselor

privind constituționalitatea unei asemenea prevederi, fiind abrogate prin art.

I pct. 3 din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 pentru

modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr. 12/1991, act normativ

intrat în vigoare în noiembrie 2009, motiv pentru care acest argument nu poate

fi reținut.

Înalta Curte are în vedere faptul că

întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit

precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate

determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în

ordinea juridică a statului, precum și în convențiile internaționale la care

România este parte.

Instanța de judecată are îndatorirea

constituțională de a sancționa, în cadrul și cu mijloacele oferite de lege,

orice exercitare a prerogativelor autorității publice care afectează, în orice

mod, drepturile fundamentale ale cetățeanului, fără ca acest fapt să aibă

semnificația „substituirii puterii executive”, așa cum eronat susține

recurentul.

În condițiile în care revine

instanței de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept și a remedia

încălcările drepturilor omului și libertăților fundamentale supuse examinării

sale, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorități publice la

efectuarea unei anumite operațiuni administrative, cum ar fi, în speță,

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, sub care aspect critica

recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.

În considerarea dispozițiilor Legii

nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantei-intimate,

dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în

prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la

Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la

misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării

exercitării acestui drept de către solicitanți, câtă vreme intimata și-a

exercitat dreptul în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la

Chișinău, susținerile recurentului în sensul delegării totale a

responsabilității către prima autoritate nu pot fi reținute, recurentul

rămânând titularul obligației ce face obiectul prezentei cauze.

Înalta Curte apreciază că

modificările aduse Legii nr. 21/1991 în sensul simplificării procedurii de

depunere a cererilor sunt de natură a crea în fapt tocmai condițiile

respectării drepturilor intimatei-reclamante de către autoritatea pârâtă, context

în care susținerile recurentului-pârât privind dificultățile întâmpinate în

executarea acestor dispoziții apar ca lipsite de fundament.

Cu privire la cheltuielile de

judecată acordate de către instanța de fond, Înalta Curte constată, examinând

conținutul minutei redactată în cauză și înscrisurile depuse în probarea

acestor cheltuieli, că mențiunea privind suma de 500.000 lei în dispozitivul

sentinței recurate este rezultatul unei erori materiale.

Dispozițiile art. 281 C. proc. civ. prevăd că „erorile sau omisiunile cu

privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum

și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din

oficiu sau la cerere.

Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de

consiliu” iar cele ale art. 2812a„îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor

potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau

recursului.”

Prin prisma acestor

dispoziții, Înalta Curte arată că îndreptarea erorii materiale menționate nu

poate fi efectuată de către instanța de control judiciar, ci numai de către

instanța care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare se cere, motiv pentru

care

această

solicitare a recurentului-pârât este inadmisibilă și nu poate constitui nici un

motiv de reformare a sentinței recurate, urmând ca acesta să se adreseze în

acest scop instanței de fond.

În consecință, nefiind întemeiate

motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor

Externe, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 1264 din data de 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 ianuarie 2011.