ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 808/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată cu nr. 1274/204/10 martie 2009 la Judecătoria Câmpina, reclamantul D.I.A. a chemat în judecată pe pârâții C.L.B. de aplicare a legilor fondului funciar, C.J.P. de aplicare a legilor fondului funciar, D.D., D.I., D.A., I.E., P.V., D.C.D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună anularea titlului de proprietate din 16 septembrie 2008. În motivare s-a arătat că în mod nelegal s-a emis titlu de proprietate pe numele defunctului D.G., respectiv numai în favoarea pârâtului D.D. și a numitei D.L., fără sa se țină seama de toți moștenitorii, respectiv și de tatăl său D.G., care a formulat cerere în anul 2008 și că a aflat despre existenta acestui titlu de proprietate, cu ocazia unui dosar de partaj.

Reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând constatarea nulității titlului de proprietate atât timp cât nu au fost trecuți toți moștenitorii defunctului și că terenul de 4000 mp are suprafața de 4426 mp, în timp ce parcela de 2625 mp se află amplasată în Băicoi. Prin sentința civilă nr. 2.575 din 24 iunie 2009 a Judecătoriei Câmpina, a fost respinsă acțiunea, reclamantul fiind obligat să plătească 500 lei cheltuieli de judecată pârâtului D.C.D. și 1000 lei pârâților D.D. și D.I. Instanța a reținut că potrivit actelor existente la dosar, defunctul D.G., decedat la 24 octombrie 1984, a figurat înscris în evidențele agricole cu terenuri în suprafața totală de 1,25 ha, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, au formulat cereri de reconstituire pentru terenurile ce au aparținut defunctului, preluate de C.A.P., pârâtul D.D.

și numita D.L. - decedată la 22 decembrie 1995, motiv pentru care acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în calitate de moștenitori ai defunctului, repuși în termenul de acceptare a succesiunii în baza acestei legi speciale, astfel încât titlul de proprietate a fost emis pe numele moștenitorilor care au formulat cereri de reconstituire și anume, D.D. și D.L. S-a menționat că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul sau autorul acestuia ar fi formulat cerere de reconstituire înăuntrul termenului de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 18/1991, motiv pentru care titlul de proprietate nu poate fi emis pe numele acestuia sau al tatălui său D.G.G., iar în ceea ce privește terenul de 4000 mp și parcela de 2625 mp, astfel încât orice susținere a reclamantului cu privire la alte amplasamente ale acestor terenuri sunt nejustificate.

În baza art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata de 500 lei către paratul D.C. și de 1000 de lei către pârâții D.D., D.I., reprezentând onorarii avocat. Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat recurs solicitând modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecata, motivându-se că în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., i s-a încălcat dreptul elementar la moștenire de pe urma defunctei D.L., bunica sa, în afara legilor interne, internaționale, atât timp cât instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura, înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia, inclusiv obiectul dosarului privind anularea titlului de proprietate, aspect neobservat de către instanță și că în baza art. 969 alin. (1) C. proc.

civ., judecătorul nu poate să treacă peste termenii conveniți de părți, fiind interpretat greșit actul de voință prin denaturarea înțelesului lămurit al acestuia, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea, aplicarea greșită a legii, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin neacordarea dreptului său, provenind de la autoarea sa D.L. În continuare, reclamantul a arătat ca autoarea sa D.L. a deținut terenurile de 4000 mp, 2625 mp, neexistând nici un act notarial prin care să-i fi lăsat moștenirea lui D.D. și că există la dosar dovezi concludente ce atestă realitatea constând în acțiunea privind anularea titlului de proprietate, actele de stare civilă referitoare la calitatea sa de nepot natural, certificatul de deces al defunctei, privind neanunțarea sa de a ridica titlul de proprietate în 15 zile, adresa din 9 aprilie 2009, certificatul de moștenitor privind calitatea de moștenitor a tatălui său D.G.G., cererile de deschidere a succesiunii.

De asemenea reclamantul a precizat că cererea formulată de bunica sa, nesemnată în formă autentică, fiind o copie xerox, nu constituie un drept în favoarea lui D.D., ci, al tuturor moștenitorilor ce nu au fost înștiințați, că nu există cadastru înregistrat, ci, doar o schemă fără număr de înregistrare. Procesul-verbal de punere în posesie nu a fost înregistrat legal, fiind predat pur și simplu pârâtului D.D. care a formulat cererea în numele tuturor moștenitorilor, la 23 iulie 2008, fără acordul acestora. În titlul de proprietate este trecut greșit nr. 41 în loc de nr. 40, vizând un imobil ce aparține unei terțe persoane. Totodată, reclamantul a învederat că se impune introducerea terței persoane in cauza, mai ales ca tatăl său D.G.G.

a fost inclus in titlul de proprietate, beneficiind de calitatea de moștenitor de pe urma autoarei sale și că se impune anularea titlului de proprietate, fiind obligat eronat la plata unor sume de bani ce nu corespund adevărului. Prin decizia nr. 1688/2009 Tribunalul Prahova a respins recursul și excepția lipsi calității de reprezentant. Tribunalul a reținut în baza certificatului de moștenitor din 17 iulie 2006, de pe urma defunctei D.L. - decedată la 22 decembrie 1995, că au rămas ca moștenitori legali pârâții D.D., D.I., D.A., I.E., P.V., D.G.G. - postdecedat, în calitate de copii și o masă succesorală compusă din dreptul indiviz de 1/4 din terenul de 1,25 ha situat în Băicoi, jud. Prahova.

Prin titlul de proprietate din 16 septembrie 2008, procesul-verbal anexat acestuia, adeverința din 10 octombrie 1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea moștenitorilor defunctului D.S.G. - decedat la 24 octombrie 1984, respectiv pârâtului D.D., în calitate de fiu și numitei D.L. în calitate de soție supraviețuitoare, asupra terenului de 1,25 ha situat în Băicoi, din care 4000 mp extravilan. Conform actelor de stare civilă depuse la dosar, de pe urma defunctului D.G.G. - decedat la 26 iulie 2003, au rămas ca moștenitori legali reclamantul și paratul D.C.D. în calitate de copii. În cuprinsul cererilor din 23 iulie 2008, 26 februarie 2009, se menționează că reclamantul si pârâții persoane fizice au solicitat autorităților locale eliberarea titlului de proprietate pentru terenul de 1,25 ha reconstituit in baza adeverinței, iar reclamantul a solicitat înscrierea sa în cuprinsul titlului de proprietate.

În baza cererii din 12 martie 1991, declarației din 5 martie 1991, paratul D.D. a solicitat atribuirea unui teren în Băicoi, str. Carpați, reprezentând grădina din jurul casei, în timp ce numita D.L. a solicitat în temeiul cererii din 5 aprilie 1991, punerea în posesie asupra terenului de 1,25 ha pe care l-a deținut în timpul vieții, împreuna cu defunctul D.S.G. plus 3900 mp dobândiți de la autoarea sa L.E. Potrivit adresei din 6 aprilie 2009, extraselor din registrele agricole anexate, la pozițiile din registrul de intrare ieșire al orașului Băicoi, figurează înregistrat reclamantul cu cereri prin care solicită teren în timp ce pârâtul D.C. figurează înregistrat cu o cerere prin care solicita teren în același registru.

În conformitate cu cererea de adeziune din 6 octombrie 1961, extrasul din registrul agricol, defunctul D.S.G. a figurat înscris în timpul vieții în perioada 1959-1961, cu terenuri în suprafață totală de 1,25 ha din care 5000 mp, cu care la 6 octombrie 1961 s-a înscris în C.A.P. Prin dispozițiile art. 8-11 din Legea nr. 18/1991 modificată, se stipulează că stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire asupra terenurilor aflate în patrimoniul C.A.P. - urilor, în favoarea persoanelor fizice îndreptățite se face ținându-se seama de suprafața adusă în C.A.P. care reiese din actele de proprietate, Cartea Funciara, cadastru, cererile de înscriere în C.A.P., registrul agricol de la data intrării în C.A.P., evidentele C.A.P.

- ului sau din orice alte probe admise de lege, astfel încât terenurile preluate abuziv de C.A.P. de la persoanele fizice, fără înscriere în C.A.P. sau de stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea pe vechile amplasamente dacă sunt libere. De asemenea, dispozițiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată, art. 16 din Legea nr. 1/2000 modificată, prevăd ca persoanelor ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1989 și al oricăror acte normative de expropriere sau, după caz, moștenitorilor acestora, li se reconstituie dreptul de proprietate, în natură, în limita suprafeței de teren trecuta in proprietatea statului.

Totodată, stabilesc ca sunt lovite de nulitate absolută potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, acele acte emise cu încălcarea prevederilor legilor fondului funciar și anume, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite în baza legii la asemenea reconstituiri sau constituiri, inclusiv în favoarea unor persoane care nu au avut niciodată teren în proprietate predat la C.A.P., la stat, care nu au moștenit asemenea terenuri în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foștilor proprietari solicitate de către aceștia în termen legal.

În baza art. 13 din Legea nr. 18/1991 modificată și completată, calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor, a hotărârii judecătorești definitive, iar în lipsa acestora, prin orice probe care atestă acceptarea moștenirii, astfel încât moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, în condițiile în care terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor, fiind considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei, caz în care titlul de proprietate se emite cu privire la suprafața de teren determinată pe numele tuturor moștenitorilor, urmând ca aceștia să probeze potrivit dreptului comun.

Doctrina si jurisprudența au stabilit că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să aibă dreptul de a culege total sau parțial moștenirea lăsată de o persoana fizică decedată, este necesar ca acea persoana să aibă chemare la moștenire fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct, caz în care, în ceea ce privește moștenirea testamentară, dreptul de moștenire apare nu numai ca o aptitudine abstractă și ca vocație succesorală concretă, adică, cei care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Așadar, din analiza probelor administrate în cauza, rezultă că defunctul D.S.G.

- decedat la 24 octombrie 1984 a figurat înscris in timpul vieții, cu terenuri de 1,25 ha situate in Băicoi, în perioada 1959-1961, terenuri cu care s-a înscris în C.A.P., însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, numita D.L., soția defunctului și pârâtul D.D., fiul acestuia au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut defunctului D.S.G., preluate de către stat, C.A.P., anterior anului 1962, motiv pentru care, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea numitei D.L. și paratului D.D. în calitate de moștenitori legali ai defunctului asupra terenurilor de 1,25 ha situate în Băicoi, din care 8500 mp intravilan. Pe de alta parte, potrivit probelor administrate în cauza, de pe urma defunctei D.L.

au rămas ca moștenitori legali pârâții persoane fizice în calitate de copii, precum și reclamantul, paratul D.C.D., în calitate de nepoți de fiu, venind la succesiunea defunctei prin retransmitere în urma decesului tatălui lor D.G.G., intervenit la 26 iulie 2003. Ca atare, atât timp cât defunctul D.S.G., bunicul reclamantului a deținut în timpul vieții terenurile de 1,25 ha, terenuri preluate de către C.A.P. în anul 1961, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, în termenul prevăzut de lege, au formulat efectiv cereri de reconstituire pentru terenurile ce au aparținut defunctului, prevalându-se de vocația lor succesorală concretă la moștenirea defunctului, numita D.L.

și pârâtul D.D., înseamnă că odată cu formularea cererilor de reconstituire, au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii defunctului în temeiul legilor fondului funciar si au acceptat expres moștenirea acestuia, numai D.L., soția supraviețuitoare și D.D., fiul și, nicidecum și celelalte persoane care, deși aveau vocație succesorală concretă la moștenirea defunctului cu privire la terenurile ce au făcut obiectul legilor fondului funciar, nu au formulat asemenea cereri și deci, nu și-au manifestat voința de a accepta moștenirea defunctului cu privire la reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Nu există nici o dovadă la dosar care să ateste ca tatăl reclamantului D.G.G.

aflat în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 ar fi formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la terenurile ce au aparținut defunctului D.S.G., iar lipsa unei asemenea cereri din partea tatălui reclamantului, atestă refuzul acestuia de a accepta succesiunea defunctului și de a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut defunctului D.S.G., de a i se emite titlu de proprietate. În realitate, la momentul intrării in vigoare a Legii nr. 18/1991, reclamantul nu avea dreptul să formuleze cerere de reconstituire și să accepte succesiunea bunicului său, în condițiile în care nu avea vocație succesorală concretă la moștenirea acestuia, datorită faptului că tatăl său D.G.G.

care avea o asemenea vocație era în viață, acesta fiind singurul care putea să dispună dacă formulează cerere de reconstituire sau nu, dacă accepta succesiunea tatălui său cu privire la terenurile în litigiu și, nicidecum reclamantul. De altfel, dispozițiile art. 8-13, art. 39 din Legea nr. 18/1991, stabilesc clar obligativitatea reconstituirii și emiterii titlului de proprietate pe numele moștenitorilor fostului proprietar-decedat la data intrării in vigoare a legilor fondului funciar, care au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii o data cu cererea de reconstituire formulată înăuntrul termenului prevăzut de lege, în raport de terenurile preluate de către stat, C.A.P., abuziv și nicidecum pe numele fiecărui moștenitor cu vocație succesorală concretă și care nu au formulat cerere de reconstituire.

Mai mult chiar, însuși tatăl reclamantului D.G.G., prin neformularea cererii de reconstituire, a stat în pasivitate și nu a înțeles sa-și valorifice drepturile recunoscute in favoarea sa de către legile fondului funciar, motiv pentru care reclamantul nu poate invoca culpa autorului său în neacceptarea succesiunii și chiar a lui însuși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, după decesul autorului său pentru a obține reconstituirea dreptului de proprietate și emiterea titlului asupra terenului de 1,25 ha reconstituit inițial persoanelor care au formulat cereri de reconstituire.

Nu există nici o dispoziție în cuprinsul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005, care să instituie în favoarea persoanelor fizice sau juridice, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv de către stat, C.A.P., de la sine, ci, dimpotrivă, pentru a opera o asemenea reconstituire este necesară formularea unei cereri în temeiul căreia, persoana interesata trebuie să-și manifeste expres voința de a beneficia de o asemenea reconstituire, de a accepta calitatea sa de moștenitoare, de a o dovedi, ceea ce insă, în speță, nu a existat în ceea ce-l privește pe tatăl reclamantului.

Faptul că în cuprinsul registrului de intrare ieșire din 1991, figurează reclamantul că ar fi formulat cereri în temeiul cărora ar fi solicitat terenuri și că a introdus cereri pentru emiterea titlului de proprietate, înscrierea sa în cadrul acestuia în cursul anului 2008, nu înseamnă în mod automat ca reclamantul și-a manifestat voința de a accepta succesiunea defunctului D.S.G. și că ar avea dreptul la reconstituire în temeiul legilor fondului funciar, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, reclamantul nu avea vocație succesorala concreta la moștenirea bunicului său, neputând să vină la succesiune, să o culeagă efectiv atât timp cât tatăl său, care avea o asemenea vocație și deci, eventual calitatea de moștenitor, era în viață, fiind singurul care avea dreptul să formuleze cerere de reconstituire, cerere pe care în realitate nu a formulat-o, neacceptând deci, succesiunea defunctului.

Or, în condițiile în care tatăl reclamantului nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, neacceptând succesiunea defunctului D.S.G., iar titlul de proprietate a fost emis pe numele persoanelor care au formulat cerere de reconstituire și au acceptat succesiunea defunctului cu privire la terenurile de 1,25 ha preluate abuziv, înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 18/1991, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde desființarea titlului de proprietate, a procesului-verbal de punere în posesie și includerea sa în cuprinsul acestora, întrucât aceste acte au fost emise cu respectarea dispozițiilor legilor fondului funciar cu privire la reconstituire, iar reclamantul nu poate solicita reconstituirea oricând, un asemenea drept nefiind imprescriptibil.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut situația de fapt și a respins acțiunea ca neîntemeiată, constatând ca titlul de proprietate a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 8-13, art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată, art. 16 din Legea nr. 1/2000, iar în ceea ce privește susținerea referitoare la amplasamentul unor terenuri, modificarea acestora, o asemenea cerere vizează o stare de fapt și nicidecum de drept, urmărindu-se în realitate schimbarea amplasamentului unor terenuri, ceea ce este inadmisibil. Susținerile reclamantului în sensul că în baza art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., i s-a încălcat dreptul elementar la moștenire de pe urma defunctei D.L., atât timp cât instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura, înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia, inclusiv obiectul dosarului privind anularea titlului de proprietate nu pot fi avute in vedere întrucât nu a existat nici o încălcare a unui drept al reclamantului. În cauză, se pune în discuție însuși dreptul reclamantului, al tatălui său la reconstituire, de pe urma defunctului D.S.G. și nicidecum dreptul la succesiunea defunctei care excede cauzei. De fapt, dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vizează strict acte procedurale propriu-zise, sancțiune ce poate să intervină în cazul nerespectării normelor procedurale la momentul întocmirii actelor de procedura și nicidecum dreptul reclamantului la reconstituire asupra terenurilor în litigiu, ce au aparținut paratului D.S.G.

Afirmațiile reclamantului în sensul că în baza art. 969 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul nu poate sa treacă peste termenii conveniți de părți, fiind interpretat greșit actul de voința prin denaturarea înțelesului lămurit al acestuia, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea, aplicarea greșită a legii, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin neacordarea dreptului său, din partea autoarei sale D.L. sunt irelevante deoarece, în speță, nu se analizează existenta unei convenții, ci, pur și simplu în ce măsură reclamantul poate să solicite sau nu desființarea titlului de proprietate. În realitate nu a existat nici o interpretare eronata a actului, sentința având la baza situația de fapt și de drept, reală, dedusă judecății, pe baza probelor administrate, neputând fi soluționată cauza în raport de dorințele pur subiective ale reclamantului.

Motivele invocate de către reclamant conform cărora autoarea sa D.L. a deținut terenurile de 4000 mp, 2625 mp, neexistând nici un act notarial prin care să-i fi lăsat moștenirea lui D.D. și că există la dosar dovezi concludente ce atestă realitatea constând în acțiunea privind anularea titlului de proprietate sunt neîntemeiate întrucât în speță, împrejurările sus-menționate exced cauzei, nepunându-se în discuție succesiunea defunctei D.L., ci, modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate, de emitere a titlului în conformitate cu Legea nr. 18/1991.

Instanța a lipsa oricărei cereri din partea tatălui reclamantului de reconstituire, nefiind suficienta in acest sens calitatea de moștenitor a reclamantului, de pe urma defunctei D.L., calitate dobândită ulterior expirării termenului prevăzut de Legea nr. 18/1991 pentru formularea cererii de reconstituire în urma decesului tatălui său, culegând succesiunea defunctei prin retransmitere, de la 26 iulie 2003. Criticile invocate de către reclamant în sensul că cererea formulată de bunica sa, nesemnată în formă autentică, fiind o copie xerox, nu constituie un drept în favoarea lui D.D., ci, al tuturor moștenitorilor ce nu au fost înștiințați, neexistând cadastru înregistrat, ci, doar o schemă fără număr de înregistrare sunt nefondate deoarece nu era necesară formularea cererii de reconstituire în forma autentică, ci, olografa, iar în speță, nu există nici o dovada la dosar privind formularea cererii de reconstituire în favoarea tuturor moștenitorilor.

De fapt, nu exista nici o dispoziție legală inserată în cuprinsul legilor fondului funciar care să instituie obligația în sarcina persoanelor care solicită reconstituirea, să menționeze toate persoanele cu vocație succesorala concretă la moștenirea unei persoane, să le înștiințeze, ci, dimpotrivă, orice cerere se formulează în nume propriu, în interesul personal al solicitantului și nicidecum al unor terțe persoane. Apărările invocate de către reclamant în sensul că procesul-verbal de punere în posesie nu a fost înregistrat legal, fiind predat pur și simplu pârâtului D.D. care a formulat cererea în numele tuturor moștenitorilor, la 23 iulie 2008, fără acordul acestora, menționându-se eronat în titlul de proprietate nr. 41 în loc de nr. 40, vizând un imobil ce aparține unei terțe persoane nu au relevanță în cauză întrucât nu există nici o dovada la dosar că pârâtul D.D.

ar fi formulat cerere de reconstituire în favoarea altor persoane, ci, dimpotrivă, numai în interesul său strict personal, iar în speță, nu se analizează împrejurările sus-menționate care exced obiectului acțiunii, fiind simple stări de fapt, neconfirmate de probele din dosar. Aspectele invocate de către reclamant în sensul că se impune introducerea terței persoane în cauză, mai ales că tatăl său D.G. a fost inclus în titlul de proprietate, beneficiind de calitatea de moștenitor de pe urma autoarei sale și că se impune anularea titlului de proprietate, sunt lipsite de orice fundament deoarece nu exista nici o dovada privind necesitatea introducerii în cauză a unei terțe persoane, iar titlul de proprietate a fost emis pe numele fostului proprietar de la care s-au preluat terenurile, adică de la bunicul reclamantului și nicidecum de la tatăl acestuia, titlu eliberat corect pe numele moștenitorilor acceptanți ai fostului proprietar.

Pretenția reclamantului privind exonerarea sa de plata unor sume de bani ce nu corespund adevărului este nejustificată în condițiile în care reclamantul a fost obligat legal la plata cheltuielilor de judecată suportate de unii dintre pârâți atât timp cât cererile acestuia au fost neîntemeiate, fiind în culpa procesuala în ceea ce privește declanșarea litigiului. În baza art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecata către intimatul D.C.D., reprezentând onorariu avocat și la 700 lei cheltuieli de judecata către intimații P.V., I.E., D.D., D.I., reprezentând onorariu avocat. A fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant în ceea ce o privește pe procuratoarea reclamantului, întrucât aceasta are dreptul să îl reprezinte pe reclamant în fata instanței de recurs, datorită mandatului acordat de către acesta în baza unei procuri speciale.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs susținând că cererea nu este semnată de bunica întrucât aceasta era analfabetă, că nu au fost anunțați toți moștenitorii de drept în termen de 15 zile, că nu există cadastru, că nu s-au efectuat expertize topometrice, situație în care solicită încuviințarea probei cu expertiză pentru a fi măsurate toate suprafețele de teren ce au aparținut bunicii sale. S-a mai susținut că i-a fost încălcat "cel mai elementar drept de proprietate", că s-au ignorat probele din dosar, învederându-se că nimeni nu are dreptul să-i încalce dreptul de proprietate, urmând ca instanța să verifice că este nepot și nu străin de moștenire. A precizat că la Camera III C.E.D.O.

se judecă „dosarul său„ solicitând ca cei doi avocați ai părților adverse să-i prezinte" actul de înființare al baroului", arătând că procuratoarea sa are" pregătire C.E.D.O. despre drepturile omului și drepturile în detenție". Prin decizia nr. 360 din 26 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins recursul ca inadmisibil, a obligat recurentul să plătească intimaților D.D. și D.I. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată și intimatului D.C. suma de 400 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 299 C. proc. civ. sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunțate în apel și hotărârile date în primă instanță fără drept de apel.

Potrivit pct. 4 al art. 377 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile date în recurs reprezintă hotărâri irevocabile, situație în care din coroborarea acestui text de lege cu dispozițiile art. 299 C. proc. civ. se observă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului cu consecința stingerii dreptului la această cale odată ce a fost exercitată. În considerarea acestor argumente, în raport de dispozițiile expuse de art. 299 și art. 377 alin. (2) C. proc. civ., rezultă cu putere de evidență că posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Pornind de la acest raționament juridic instanța a reținut că în prezenta cauză recurentul-reclamant a declarat un nou recurs împotriva unei decizii prin care un alt recurs declarat de aceeași parte îi fusese respins ca nefondat de o instanță constituită conform dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească și art. 5 din titlul XII din Legea nr. 247/2005.

În acest context recurentul a înțeles să exercite calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile, decizia nr. 1688 pronunțată de Tribunalul Prahova la data de 17 noiembrie 2009 situație în care în raport de dispozițiile art. 299 coroborate cu art. 377 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac exercitată este inadmisibilă, legiuitorul român neacordând posibilitatea formulării unui recurs împotriva unei hotărâri irevocabile. Aprecierea ca inadmisibilă a prezentei căi de atac nu este de natură să aducă atingere principiului dreptului de acces liber la justiție, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, drept pe care recurentul în prezenta cauză l-a exercitat efectiv atât prin supunerea pretențiilor sale examinării realizată de o instanță de judecată cât și ulterior prin exercitarea și soluționarea căii sale de atac de către o altă instanță de judecată (Tribunalul Prahova).

Împrejurarea că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, Legea nr. 247/2005 prin care a stabilit că împotriva hotărârilor pronunțate în litigiile funciare nu se poate exercita decât calea de atac a recursului, nu este de natură să încalce dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. care statuează constant în jurisprudența sa că dreptul de acces la justiție nu este absolut, fiind susceptibil de limitări implicite prin legislația națională, statele dispunând în acest sens de posibilitatea aprecierii. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței acestui drept îl reprezintă principiul unicității raporturilor juridice care implică printre alte consecințe că o soluție definitivă și irevocabilă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

În baza art. 274 C. proc. civ. s-a reținut culpa procesuală a reclamantului, care a fost obligat la cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat prezentul recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 mai 2010. Recursul, intitulat „recurs în interesul legii", este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 302 și 303 C. proc. civ., arătându-se că cererea bunicii nu este semnată, cererea adresată Prefectului Prahova formulată de D.D. este făcută în numele tuturor rudelor, semnată doar de acesta, solicită se observe că titlul de proprietate a fost emis în 2008 și semnat de unchi. Solicită de asemenea să se analizeze ce legătură este între cele două cereri, una a bunicii, iar cealaltă a unchiului.

Se mai susține că instituția prefectului era obligată legal ca în termenul de 15 zile să înștiințeze toate rudele pentru a ridica și semna titlul de proprietate. Cererea unchiului „se referă doar la o suprafață de teren pentru a fi cultivată în anul 1991", neavând legătură cu titlul emis în anul 2008. Motivul admiterii apelului este că sunt contradicții între cererile formulate și suprafețele de teren. Se mai arată că nu există cadastru, că suprafețele de teren nu sunt identificate. Titlul de proprietate este întocmit pe Str. Carpați acolo unde bunica reclamantului a trăit și a murit, lăsând moștenire tatălui acestuia, care a întreținut-o și înmormântat-o pe antecesoare, iar reclamantul sprijinindu-și tatăl în acest sens, acum solicitându-și cota de moștenire.

Arată că figurează în anexa adresei din 6 aprilie 2009 a Primăriei orașului Băicoi. În termenul din 3 februarie 2011 Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului în raport de dispozițiile art. 299 și 377 alin. (2) C. proc. civ. Fată de excepția invocata din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare pentru următoarele considerente: În raport de dispozițiile imperative ale art. 329 C. proc. civ., care prevăd limitativ condițiile în care se promovează recursul în interesul legii, Înalta Curte califică prezenta cale de atac drept recurs. Analizând recursul se constată că este inadmisibil. Potrivit art. 299 C. proc. civ. hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului.

Cum hotărârea recurată de reclamant nu face parte din categoriile enunțate, ci este o decizie dată de o instanță de recurs și care în temeiul legii constituie o hotărâre irevocabilă, prin care s-a soluționat recursul reclamantului este evident că o atare decizie nu poate forma obiect al unui nou recurs. Una din regulile care cârmuiesc exercițiul căilor de atac este și aceea a unicității dreptului de a folosi o cale de atac. Cum dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin chiar exercițiul lui, reclamantul nu poate folosi de mai multe ori calea de atac a recursului împotriva aceleiași hotărâri și deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac. Față de cele ce preced recursul a fost respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul D.I.A. împotriva deciziei civile nr. 360 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.