ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 808/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 808/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată cu nr. 1274/204/10 martie 2009 la Judecătoria Câmpina, reclamantul

D.I.A. a chemat în judecată pe pârâții C.L.B. de aplicare a legilor fondului

funciar, C.J.P. de aplicare a legilor fondului funciar, D.D., D.I., D.A., I.E.,

P.V., D.C.D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se

dispună anularea titlului de proprietate din 16 septembrie 2008.

În motivare s-a arătat

că în mod nelegal s-a emis titlu de proprietate pe numele defunctului D.G.,

respectiv numai în favoarea pârâtului D.D. și a numitei D.L., fără sa se țină

seama de toți moștenitorii, respectiv și de tatăl său D.G., care a formulat

cerere în anul 2008 și că a aflat despre existenta acestui titlu de

proprietate, cu ocazia unui dosar de partaj.

Reclamantul și-a precizat

acțiunea solicitând constatarea nulității titlului de proprietate atât timp cât

nu au fost trecuți toți moștenitorii defunctului și că terenul de 4000 mp are

suprafața de 4426 mp, în timp ce parcela de 2625 mp se află amplasată în

Băicoi.

Prin sentința civilă nr. 2.575 din 24 iunie 2009 a Judecătoriei

Câmpina, a fost respinsă acțiunea,

reclamantul

fiind obligat să plătească 500 lei cheltuieli de judecată pârâtului D.C.D. și

1000 lei pârâților D.D. și D.I.

Instanța a reținut că

potrivit actelor existente la dosar, defunctul D.G., decedat la 24 octombrie 1984,

a figurat înscris în evidențele agricole cu terenuri în suprafața totală de

1,25 ha, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, au formulat cereri

de reconstituire pentru terenurile ce au aparținut defunctului, preluate de C.A.P.,

pârâtul D.D. și numita D.L. - decedată la 22 decembrie 1995, motiv pentru care

acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în calitate de moștenitori

ai defunctului, repuși în termenul de acceptare a succesiunii în baza acestei

legi speciale, astfel încât titlul de proprietate a fost emis pe numele

moștenitorilor care au formulat cereri de reconstituire și anume, D.D. și D.L.

S-a menționat că din

probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul sau autorul acestuia ar

fi formulat cerere de reconstituire înăuntrul termenului de 45 de zile prevăzut

de Legea nr. 18/1991, motiv pentru care titlul de proprietate nu poate fi emis

pe numele acestuia sau al tatălui său D.G.G., iar în ceea ce privește terenul

de 4000 mp și parcela de 2625 mp, astfel încât orice susținere a reclamantului

cu privire la alte amplasamente ale acestor terenuri sunt nejustificate.

În baza art. 274 C. proc.

civ., reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata de 500 lei

către paratul D.C. și de 1000 de lei către pârâții D.D., D.I., reprezentând

onorarii avocat.

Împotriva acestei

sentințe reclamantul a declarat recurs solicitând modificarea în tot a

sentinței în sensul admiterii acțiunii, exonerarea de la plata cheltuielilor de

judecata, motivându-se că în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., i s-a

încălcat dreptul elementar la moștenire de pe urma defunctei D.L., bunica sa,

în afara legilor interne, internaționale, atât timp cât instanța interpretând

greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura, înțelesul lămurit,

vădit neîndoielnic al acestuia, inclusiv obiectul dosarului privind anularea

titlului de proprietate, aspect neobservat de către instanță și că în baza art.

969 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul nu poate să treacă peste termenii

conveniți de părți, fiind interpretat greșit actul de voință prin denaturarea

înțelesului lămurit al acestuia, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea,

aplicarea greșită a legii, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

prin neacordarea dreptului său, provenind de la autoarea sa D.L.

În continuare, reclamantul a

arătat ca autoarea sa D.L. a deținut terenurile de 4000 mp, 2625 mp, neexistând

nici un act notarial prin care să-i fi lăsat moștenirea lui D.D. și că există

la dosar dovezi concludente ce atestă realitatea constând în acțiunea privind

anularea titlului de proprietate, actele de stare civilă referitoare la

calitatea sa de nepot natural, certificatul de deces al defunctei, privind

neanunțarea sa de a ridica titlul de proprietate în 15 zile, adresa din 9

aprilie 2009, certificatul de moștenitor privind calitatea de moștenitor a

tatălui său D.G.G., cererile de deschidere a succesiunii.

De asemenea reclamantul

a precizat că cererea formulată de bunica sa, nesemnată în formă autentică,

fiind o copie xerox, nu constituie un drept în favoarea lui D.D., ci, al

tuturor moștenitorilor ce nu au fost înștiințați, că nu există cadastru

înregistrat, ci, doar o schemă fără număr de înregistrare. Procesul-verbal de

punere în posesie nu a fost înregistrat legal, fiind predat pur și simplu

pârâtului D.D. care a formulat cererea în numele tuturor moștenitorilor, la 23

iulie 2008, fără acordul acestora. În titlul de proprietate este trecut greșit nr.

41 în loc de nr. 40, vizând un imobil ce aparține unei terțe persoane.

Totodată, reclamantul a învederat

că se impune introducerea terței persoane in cauza, mai ales ca tatăl său D.G.G.

a fost inclus in titlul de proprietate, beneficiind de calitatea de moștenitor

de pe urma autoarei sale și că se impune anularea titlului de proprietate,

fiind obligat eronat la plata unor sume de bani ce nu corespund adevărului.

Prin decizia nr. 1688/2009

Tribunalul Prahova a respins recursul și excepția lipsi calității de

reprezentant.

Tribunalul a reținut în baza

certificatului de moștenitor din 17 iulie 2006, de pe urma defunctei D.L. -

decedată la 22 decembrie 1995, că au rămas ca moștenitori legali pârâții D.D.,

D.I., D.A., I.E., P.V., D.G.G. - postdecedat, în calitate de copii și o masă

succesorală compusă din dreptul indiviz de 1/4 din terenul de 1,25 ha situat în

Băicoi, jud. Prahova.

Prin titlul de proprietate din

16 septembrie 2008, procesul-verbal anexat acestuia, adeverința din 10

octombrie 1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea

moștenitorilor defunctului D.S.G. - decedat la 24 octombrie 1984, respectiv

pârâtului D.D., în calitate de fiu și numitei D.L. în calitate de soție

supraviețuitoare, asupra terenului de 1,25 ha situat în Băicoi, din care 4000

mp extravilan.

Conform actelor de stare

civilă depuse la dosar, de pe urma defunctului D.G.G. - decedat la 26 iulie 2003,

au rămas ca moștenitori legali reclamantul și paratul D.C.D. în calitate de

copii.

În cuprinsul cererilor din 23

iulie 2008, 26 februarie 2009, se menționează că reclamantul si pârâții

persoane fizice au solicitat autorităților locale eliberarea titlului de

proprietate pentru terenul de 1,25 ha reconstituit in baza adeverinței, iar

reclamantul a solicitat înscrierea sa în cuprinsul titlului de proprietate.

În baza cererii din 12

martie 1991, declarației din 5 martie 1991, paratul D.D. a solicitat atribuirea

unui teren în Băicoi, str. Carpați, reprezentând grădina din jurul casei, în

timp ce numita D.L. a solicitat în temeiul cererii din 5 aprilie 1991, punerea

în posesie asupra terenului de 1,25 ha pe care l-a deținut în timpul vieții,

împreuna cu defunctul D.S.G. plus 3900 mp dobândiți de la autoarea sa L.E.

Potrivit adresei din 6

aprilie 2009, extraselor din registrele agricole anexate, la pozițiile din

registrul de intrare ieșire al orașului Băicoi, figurează înregistrat

reclamantul cu cereri prin care solicită teren în timp ce pârâtul D.C. figurează

înregistrat cu o cerere prin care solicita teren în același registru.

În conformitate cu

cererea de adeziune din 6 octombrie 1961, extrasul din registrul agricol,

defunctul D.S.G. a figurat înscris în timpul vieții în perioada 1959-1961, cu

terenuri în suprafață totală de 1,25 ha din care 5000 mp, cu care la 6

octombrie 1961 s-a înscris în C.A.P.

Prin dispozițiile art. 8-11

din Legea nr. 18/1991 modificată, se stipulează că stabilirea dreptului de

proprietate prin reconstituire asupra terenurilor aflate în patrimoniul C.A.P. -

urilor, în favoarea persoanelor fizice îndreptățite se face ținându-se seama de

suprafața adusă în C.A.P. care reiese din actele de proprietate, Cartea

Funciara, cadastru, cererile de înscriere în C.A.P., registrul agricol de la

data intrării în C.A.P., evidentele C.A.P. - ului sau din orice alte probe

admise de lege, astfel încât terenurile preluate abuziv de C.A.P. de la persoanele

fizice, fără înscriere în C.A.P. sau de stat, fără nici un titlu, revin de

drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea pe vechile amplasamente

dacă sunt libere.

De asemenea, dispozițiile

art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată, art. 16 din Legea nr.

1/2000 modificată, prevăd ca persoanelor ale căror terenuri agricole au fost

trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1989 și al

oricăror acte normative de expropriere sau, după caz, moștenitorilor acestora,

li se reconstituie dreptul de proprietate, în natură, în limita suprafeței de

teren trecuta in proprietatea statului.

Totodată, stabilesc ca

sunt lovite de nulitate absolută potrivit dispozițiilor legislației civile

aplicabile la data încheierii actului juridic, acele acte emise cu încălcarea

prevederilor legilor fondului funciar și anume, actele de reconstituire sau de

constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau

îndreptățite în baza legii la asemenea reconstituiri sau constituiri, inclusiv

în favoarea unor persoane care nu au avut niciodată teren în proprietate predat

la C.A.P., la stat, care nu au moștenit asemenea terenuri în favoarea altor

persoane asupra vechilor amplasamente ale foștilor proprietari solicitate de

către aceștia în termen legal.

În baza art. 13 din Legea

nr. 18/1991 modificată și completată, calitatea de moștenitor se stabilește pe

baza certificatului de moștenitor, a hotărârii judecătorești definitive, iar în

lipsa acestora, prin orice probe care atestă acceptarea moștenirii, astfel

încât moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate, în condițiile în

care terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept

în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce

au aparținut autorului lor, fiind considerați că au acceptat moștenirea prin

cererea pe care o fac comisiei, caz în care titlul de proprietate se emite cu

privire la suprafața de teren determinată pe numele tuturor moștenitorilor,

urmând ca aceștia să probeze potrivit dreptului comun.

Doctrina si jurisprudența au

stabilit că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să aibă dreptul de a

culege total sau parțial moștenirea lăsată de o persoana fizică decedată, este

necesar ca acea persoana să aibă chemare la moștenire fie în virtutea legii,

fie în virtutea testamentului lăsat de defunct, caz în care, în ceea ce

privește moștenirea testamentară, dreptul de moștenire apare nu numai ca o

aptitudine abstractă și ca vocație succesorală concretă, adică, cei care vor

culege efectiv moștenirea lăsată de defunct.

Așadar, din analiza probelor

administrate în cauza, rezultă că defunctul D.S.G. - decedat la 24 octombrie 1984

a figurat înscris in timpul vieții, cu terenuri de 1,25 ha situate in Băicoi,

în perioada 1959-1961, terenuri cu care s-a înscris în C.A.P., însă, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, numita D.L., soția defunctului și

pârâtul D.D., fiul acestuia au formulat cereri de reconstituire a dreptului de

proprietate asupra terenurilor ce au aparținut defunctului D.S.G., preluate de

către stat, C.A.P., anterior anului 1962, motiv pentru care, s-a reconstituit

dreptul de proprietate în favoarea numitei D.L. și paratului D.D. în calitate

de moștenitori legali ai defunctului asupra terenurilor de 1,25 ha situate în

Băicoi, din care 8500 mp intravilan.

Pe de alta parte, potrivit

probelor administrate în cauza, de pe urma defunctei D.L. au rămas ca

moștenitori legali pârâții persoane fizice în calitate de copii, precum și

reclamantul, paratul D.C.D., în calitate de nepoți de fiu, venind la

succesiunea defunctei prin retransmitere în urma decesului tatălui lor D.G.G.,

intervenit la 26 iulie 2003.

Ca atare, atât timp cât

defunctul D.S.G., bunicul reclamantului a deținut în timpul vieții terenurile

de 1,25 ha, terenuri preluate de către C.A.P. în anul 1961, iar după intrarea

în vigoare a Legii nr. 18/1991, în termenul prevăzut de lege, au formulat

efectiv cereri de reconstituire pentru terenurile ce au aparținut defunctului,

prevalându-se de vocația lor succesorală concretă la moștenirea defunctului,

numita D.L. și pârâtul D.D., înseamnă că odată cu formularea cererilor de

reconstituire, au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii

defunctului în temeiul legilor fondului funciar si au acceptat expres

moștenirea acestuia, numai D.L., soția supraviețuitoare și D.D., fiul și,

nicidecum și celelalte persoane care, deși aveau vocație succesorală concretă

la moștenirea defunctului cu privire la terenurile ce au făcut obiectul legilor

fondului funciar, nu au formulat asemenea cereri și deci, nu și-au manifestat

voința de a accepta moștenirea defunctului cu privire la reconstituirea în

favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Nu există nici o dovadă la

dosar care să ateste ca tatăl reclamantului D.G.G. aflat în viață la data

intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 ar fi formulat cerere de reconstituire

a dreptului de proprietate cu privire la terenurile ce au aparținut defunctului

D.S.G., iar lipsa unei asemenea cereri din partea tatălui reclamantului, atestă

refuzul acestuia de a accepta succesiunea defunctului și de a i se reconstitui

dreptul de proprietate asupra terenurilor ce au aparținut defunctului D.S.G.,

de a i se emite titlu de proprietate.

În realitate, la momentul

intrării in vigoare a Legii nr. 18/1991, reclamantul nu avea dreptul să

formuleze cerere de reconstituire și să accepte succesiunea bunicului său, în

condițiile în care nu avea vocație succesorală concretă la moștenirea acestuia,

datorită faptului că tatăl său D.G.G. care avea o asemenea vocație era în

viață, acesta fiind singurul care putea să dispună dacă formulează cerere de

reconstituire sau nu, dacă accepta succesiunea tatălui său cu privire la

terenurile în litigiu și, nicidecum reclamantul.

De altfel, dispozițiile

art. 8-13, art. 39 din Legea nr. 18/1991, stabilesc clar

obligativitatea reconstituirii și emiterii titlului de proprietate pe numele

moștenitorilor fostului proprietar-decedat la data intrării in vigoare a

legilor fondului funciar, care au fost repuși în termenul de acceptare a

succesiunii o data cu cererea de reconstituire formulată înăuntrul termenului

prevăzut de lege, în raport de terenurile preluate de către stat, C.A.P.,

abuziv și nicidecum pe numele fiecărui moștenitor cu vocație succesorală

concretă și care nu au formulat cerere de reconstituire.

Mai mult chiar, însuși

tatăl reclamantului D.G.G., prin neformularea cererii de reconstituire, a stat

în pasivitate și nu a înțeles sa-și valorifice drepturile recunoscute in

favoarea sa de către legile fondului funciar, motiv pentru care reclamantul nu

poate invoca culpa autorului său în neacceptarea succesiunii și chiar a lui

însuși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, după decesul autorului

său pentru a obține reconstituirea dreptului de proprietate și emiterea

titlului asupra terenului de 1,25 ha reconstituit inițial persoanelor care au

formulat cereri de reconstituire.

Nu există nici o dispoziție

în cuprinsul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000, Legii nr.

247/2005, care să instituie în favoarea persoanelor fizice sau juridice,

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv de

către stat, C.A.P., de la sine, ci, dimpotrivă, pentru a opera o asemenea

reconstituire este necesară formularea unei cereri în temeiul căreia, persoana

interesata trebuie să-și manifeste expres voința de a beneficia de o asemenea

reconstituire, de a accepta calitatea sa de moștenitoare, de a o dovedi, ceea

ce insă, în speță, nu a existat în ceea ce-l privește pe tatăl reclamantului.

Faptul că în cuprinsul

registrului de intrare ieșire din 1991, figurează reclamantul că ar fi formulat

cereri în temeiul cărora ar fi solicitat terenuri și că a introdus cereri

pentru emiterea titlului de proprietate, înscrierea sa în cadrul acestuia în

cursul anului 2008, nu înseamnă în mod automat ca reclamantul și-a manifestat

voința de a accepta succesiunea defunctului D.S.G. și că ar avea dreptul la

reconstituire în temeiul legilor fondului funciar, întrucât, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 18/1991, reclamantul nu avea vocație succesorala

concreta la moștenirea bunicului său, neputând să vină la succesiune, să o

culeagă efectiv atât timp cât tatăl său, care avea o asemenea vocație și deci,

eventual calitatea de moștenitor, era în viață, fiind singurul care avea

dreptul să formuleze cerere de reconstituire, cerere pe care în realitate nu a

formulat-o, neacceptând deci, succesiunea defunctului.

Or, în condițiile în

care tatăl reclamantului nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de

proprietate în temeiul legilor fondului funciar, neacceptând succesiunea

defunctului D.S.G., iar titlul de proprietate a fost emis pe numele persoanelor

care au formulat cerere de reconstituire și au acceptat succesiunea defunctului

cu privire la terenurile de 1,25 ha preluate abuziv, înăuntrul termenului

prevăzut de Legea nr. 18/1991, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde

desființarea titlului de proprietate, a procesului-verbal de punere în posesie

și includerea sa în cuprinsul acestora, întrucât aceste acte au fost emise cu

respectarea dispozițiilor legilor fondului funciar cu privire la reconstituire,

iar reclamantul nu poate solicita reconstituirea oricând, un asemenea drept

nefiind imprescriptibil.

Astfel, în mod corect

instanța de fond a reținut situația de fapt și a respins acțiunea ca

neîntemeiată, constatând ca titlul de proprietate a fost emis cu respectarea dispozițiilor

art. 8-13, art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată, art. 16 din

Legea nr. 1/2000, iar în ceea ce privește susținerea referitoare la

amplasamentul unor terenuri, modificarea acestora, o asemenea cerere vizează o

stare de fapt și nicidecum de drept, urmărindu-se în realitate schimbarea

amplasamentului unor terenuri, ceea ce este inadmisibil.

Susținerile reclamantului în

sensul că în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., i s-a încălcat dreptul

elementar la moștenire de pe urma defunctei D.L., atât timp cât instanța

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura, înțelesul

lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia, inclusiv obiectul dosarului privind

anularea titlului de proprietate nu pot fi avute in vedere întrucât nu a

existat nici o încălcare a unui drept al reclamantului.

În cauză, se pune în discuție

însuși dreptul reclamantului, al tatălui său la reconstituire, de pe urma

defunctului D.S.G. și nicidecum dreptul la succesiunea defunctei care excede

cauzei.

De fapt, dispozițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vizează strict acte procedurale

propriu-zise, sancțiune ce poate să intervină în cazul nerespectării normelor

procedurale la momentul întocmirii actelor de procedura și nicidecum dreptul

reclamantului la reconstituire asupra terenurilor în litigiu, ce au aparținut

paratului D.S.G.

Afirmațiile reclamantului în

sensul că în baza art. 969 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul nu poate sa

treacă peste termenii conveniți de părți, fiind interpretat greșit actul de

voința prin denaturarea înțelesului lămurit al acestuia, hotărârea fiind

pronunțată cu încălcarea, aplicarea greșită a legii, cu depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești, prin neacordarea dreptului său, din partea autoarei sale

D.L. sunt irelevante deoarece, în speță, nu se analizează existenta unei

convenții, ci, pur și simplu în ce măsură reclamantul poate să solicite sau nu

desființarea titlului de proprietate. În realitate nu a existat nici o

interpretare eronata a actului, sentința având la baza situația de fapt și de

drept, reală, dedusă judecății, pe baza probelor administrate, neputând fi

soluționată cauza în raport de dorințele pur subiective ale reclamantului.

Motivele invocate de

către reclamant conform cărora autoarea sa D.L. a deținut terenurile de 4000

mp, 2625 mp, neexistând nici un act notarial prin care să-i fi lăsat moștenirea

lui D.D. și că există la dosar dovezi concludente ce atestă realitatea constând

în acțiunea privind anularea titlului de proprietate sunt neîntemeiate întrucât

în speță, împrejurările sus-menționate exced cauzei, nepunându-se în discuție succesiunea

defunctei D.L., ci, modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate, de

emitere a titlului în conformitate cu Legea nr. 18/1991.

Instanța a lipsa

oricărei cereri din partea tatălui reclamantului de reconstituire, nefiind

suficienta in acest sens calitatea de moștenitor a reclamantului, de pe urma

defunctei D.L., calitate dobândită ulterior expirării termenului prevăzut de Legea

nr. 18/1991 pentru formularea cererii de reconstituire în urma decesului

tatălui său, culegând succesiunea defunctei prin retransmitere, de la 26 iulie 2003.

Criticile invocate de

către reclamant în sensul că cererea formulată de bunica sa, nesemnată în formă

autentică, fiind o copie xerox, nu constituie un drept în favoarea lui D.D.,

ci, al tuturor moștenitorilor ce nu au fost înștiințați, neexistând cadastru

înregistrat, ci, doar o schemă fără număr de înregistrare sunt nefondate

deoarece nu era necesară formularea cererii de reconstituire în forma

autentică, ci, olografa, iar în speță, nu există nici o dovada la dosar privind

formularea cererii de reconstituire în favoarea tuturor moștenitorilor.

De fapt, nu exista nici o

dispoziție legală inserată în cuprinsul legilor fondului funciar care să

instituie obligația în sarcina persoanelor care solicită reconstituirea, să

menționeze toate persoanele cu vocație succesorala concretă la moștenirea unei

persoane, să le înștiințeze, ci, dimpotrivă, orice cerere se formulează în nume

propriu, în interesul personal al solicitantului și nicidecum al unor terțe

persoane.

Apărările invocate de către

reclamant în sensul că procesul-verbal de punere în posesie nu a fost

înregistrat legal, fiind predat pur și simplu pârâtului D.D. care a formulat

cererea în numele tuturor moștenitorilor, la 23 iulie 2008, fără acordul

acestora, menționându-se eronat în titlul de proprietate nr. 41 în loc de nr. 40,

vizând un imobil ce aparține unei terțe persoane nu au relevanță în cauză

întrucât nu există nici o dovada la dosar că pârâtul D.D. ar fi formulat cerere

de reconstituire în favoarea altor persoane, ci, dimpotrivă, numai în interesul

său strict personal, iar în speță, nu se analizează împrejurările

sus-menționate care exced obiectului acțiunii, fiind simple stări de fapt,

neconfirmate de probele din dosar.

Aspectele invocate de către

reclamant în sensul că se impune introducerea terței persoane în cauză, mai

ales că tatăl său D.G. a fost inclus în titlul de proprietate, beneficiind de

calitatea de moștenitor de pe urma autoarei sale și că se impune anularea

titlului de proprietate, sunt lipsite de orice fundament deoarece nu exista

nici o dovada privind necesitatea introducerii în cauză a unei terțe persoane, iar

titlul de proprietate a fost emis pe numele fostului proprietar de la care s-au

preluat terenurile, adică de la bunicul reclamantului și nicidecum de la tatăl acestuia,

titlu eliberat corect pe numele moștenitorilor acceptanți ai fostului

proprietar.

Pretenția reclamantului

privind exonerarea sa de plata unor sume de bani ce nu corespund adevărului

este nejustificată în condițiile în care reclamantul a fost obligat legal la

plata cheltuielilor de judecată suportate de unii dintre pârâți atât timp cât

cererile acestuia au fost neîntemeiate, fiind în culpa procesuala în ceea ce

privește declanșarea litigiului.

În baza art. 274 C. proc.

civ., reclamantul a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecata către

intimatul D.C.D., reprezentând onorariu avocat și la 700 lei cheltuieli de

judecata către intimații P.V., I.E., D.D., D.I., reprezentând onorariu avocat.

A fost respinsă excepția

lipsei calității de reprezentant în ceea ce o privește pe procuratoarea

reclamantului, întrucât aceasta are dreptul să îl reprezinte pe reclamant în

fata instanței de recurs, datorită mandatului acordat de către acesta în baza

unei procuri speciale.

Împotriva acestei

hotărâri reclamantul a declarat recurs

susținând

că cererea nu este semnată de bunica întrucât aceasta era analfabetă, că nu au

fost anunțați toți moștenitorii de drept în termen de 15 zile, că nu există

cadastru, că nu s-au efectuat expertize topometrice, situație în care solicită

încuviințarea probei cu expertiză pentru a fi măsurate toate suprafețele de

teren ce au aparținut bunicii sale.

S-a mai susținut că i-a

fost încălcat "cel mai elementar drept de proprietate", că s-au

ignorat probele din dosar, învederându-se că nimeni nu are dreptul să-i încalce

dreptul de proprietate, urmând ca instanța să verifice că este nepot și nu

străin de moștenire.

A precizat că la Camera

III C.E.D.O. se judecă „dosarul său„ solicitând ca cei doi avocați ai părților

adverse să-i prezinte" actul de înființare al baroului", arătând că

procuratoarea sa are" pregătire C.E.D.O. despre drepturile omului și

drepturile în detenție".

Prin decizia nr. 360

din 26 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins recursul ca inadmisibil,

a obligat recurentul să plătească intimaților D.D. și

D.I. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată și intimatului D.C. suma de 400

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 299 C. proc. civ. sunt

susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunțate în apel și hotărârile

date în primă instanță fără drept de apel.

Potrivit pct. 4 al art. 377

alin. (2) C. proc. civ., hotărârile date în recurs reprezintă hotărâri

irevocabile, situație în care din coroborarea acestui text de lege cu

dispozițiile art. 299 C. proc. civ. se observă că sistemul român de jurisdicție

a statuat principiul unicității recursului cu consecința stingerii dreptului la

această cale odată ce a fost exercitată.

În considerarea acestor

argumente, în raport de dispozițiile expuse de art. 299 și art. 377 alin. (2) C.

proc. civ., rezultă cu putere de evidență că posibilitatea legală a declarării

mai multor recursuri este exclusă.

Pornind de la acest

raționament juridic instanța a reținut că în prezenta cauză

recurentul-reclamant a declarat un nou recurs împotriva unei decizii prin care

un alt recurs declarat de aceeași parte îi fusese respins ca nefondat de o

instanță constituită conform dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 92/1992

privind organizarea judecătorească și art. 5 din titlul XII din Legea nr. 247/2005.

În acest context recurentul a

înțeles să exercite calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri

judecătorești irevocabile, decizia nr. 1688 pronunțată de Tribunalul Prahova la

data de 17 noiembrie 2009 situație în care în raport de dispozițiile art. 299

coroborate cu art. 377 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac exercitată este

inadmisibilă, legiuitorul român neacordând posibilitatea formulării unui recurs

împotriva unei hotărâri irevocabile.

Aprecierea ca inadmisibilă a

prezentei căi de atac nu este de natură să aducă atingere principiului

dreptului de acces liber la justiție, reglementat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, drept pe care

recurentul în prezenta cauză l-a exercitat efectiv atât prin supunerea

pretențiilor sale examinării realizată de o instanță de judecată cât și

ulterior prin exercitarea și soluționarea căii sale de atac de către o altă

instanță de judecată (Tribunalul Prahova).

Împrejurarea că

legiuitorul român a adoptat un act normativ special, Legea nr. 247/2005 prin

care a stabilit că împotriva hotărârilor pronunțate în litigiile funciare nu se

poate exercita decât calea de atac a recursului, nu este de natură să încalce

dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. care statuează constant în jurisprudența sa că

dreptul de acces la justiție nu este absolut, fiind susceptibil de limitări implicite

prin legislația națională, statele dispunând în acest sens de posibilitatea

aprecierii.

Unul din elementele

fundamentale ale preeminenței acestui drept îl reprezintă principiul unicității

raporturilor juridice care implică printre alte consecințe că o soluție

definitivă și irevocabilă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.

În baza art. 274 C. proc.

civ. s-a reținut culpa procesuală a reclamantului, care a fost obligat la

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii reclamantul a formulat prezentul recurs înregistrat la Înalta Curte de

Casație și Justiție la data de 25 mai 2010.

Recursul, intitulat

„recurs în interesul legii", este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 302

și 303 C. proc. civ., arătându-se că cererea bunicii nu este semnată, cererea

adresată Prefectului Prahova formulată de D.D. este făcută în numele tuturor

rudelor, semnată doar de acesta, solicită se observe că titlul de proprietate a

fost emis în 2008 și semnat de unchi. Solicită de asemenea să se analizeze ce

legătură este între cele două cereri, una a bunicii, iar cealaltă a unchiului.

Se mai susține că instituția prefectului era obligată legal ca în termenul de

15 zile să înștiințeze toate rudele pentru a ridica și semna titlul de

proprietate. Cererea unchiului „se referă doar la o suprafață de teren pentru a

fi cultivată în anul 1991", neavând legătură cu titlul emis în anul 2008.

Motivul admiterii apelului este că sunt contradicții între cererile formulate

și suprafețele de teren. Se mai arată că nu există cadastru, că suprafețele de

teren nu sunt identificate. Titlul de proprietate este întocmit pe Str. Carpați

acolo unde bunica reclamantului a trăit și a murit, lăsând moștenire tatălui

acestuia, care a întreținut-o și înmormântat-o pe antecesoare, iar reclamantul

sprijinindu-și tatăl în acest sens, acum solicitându-și cota de moștenire.

Arată că figurează în anexa adresei din 6 aprilie 2009 a Primăriei orașului

Băicoi.

În

termenul din 3 februarie 2011 Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității

recursului în raport de dispozițiile art. 299 și 377 alin. (2) C. proc. civ.

Fată de excepția

invocata din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca

atare pentru următoarele considerente:

În raport de

dispozițiile imperative ale art. 329 C. proc. civ., care prevăd limitativ

condițiile în care se promovează recursul în interesul legii, Înalta Curte

califică prezenta cale de atac drept recurs.

Analizând recursul se

constată că este inadmisibil.

Potrivit art. 299 C.

proc. civ. hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în

condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate

jurisdicțională sunt supuse recursului. Cum hotărârea recurată de reclamant nu

face parte din categoriile enunțate, ci este o decizie dată de o instanță de

recurs și care în temeiul legii constituie o hotărâre irevocabilă, prin care

s-a

soluționat recursul reclamantului

este evident că o atare decizie nu poate

forma

obiect al unui nou recurs.

Una din regulile care

cârmuiesc exercițiul căilor de atac este și aceea a unicității dreptului de a

folosi o cale de atac. Cum dreptul de a folosi o cale de atac este unic,

epuizându-se prin chiar exercițiul lui, reclamantul nu poate folosi de mai

multe ori calea de atac a recursului împotriva aceleiași hotărâri și deci nu se

poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Față de cele ce preced

recursul a fost respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil

recursul declarat de reclamantul D.I.A. împotriva deciziei civile nr. 360 din

26 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2011.