ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6967/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 15426/3/2007, la data de 04 mai 2007, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului București prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. G. nr. 52, sectorul 5, București, compus din teren în suprafață de 800 mp, liber de orice sarcini și servituți, iar, în subsidiar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, a solicitat despăgubiri, constând în valoarea de circulație a imobilului. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit proprietara imobilului-teren din str. G. nr. 52, sectorul 5, București în baza Certificatului de moștenitor nr. 643 din 05 iulie 1990 emis de Notariatul de Stat Sector 4 București, de pe urma defunctei N.D.

Imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 143 din 30 mai 1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea execuției lucrărilor la obiectivul "Lacul Văcărești". Prin notificarea nr. 39891 adresată Consiliului General al Municipiului București, a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 800 mp. Invocând dispozițiile art. 7, 9 și art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 reclamanta apreciază că este îndreptățită, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură a imobilului. Reclamanta a învederat că, deși a anexat notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, adresate autorităților competente, toate documentele din care rezultă calitatea sa de proprietar, precum și că termenul de soluționare prevăzut de lege a fost depășit, nu a primit niciun răspuns cu privire la notificare.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 247/2005. Prin Sentința civilă nr. 1485 din 14 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pe pârât să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, pentru imobilul situat în București, fosta str. G. nr. 52, sector 5, compus din teren în suprafață de 800 mp. și construcția demolată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, deși reclamanta a depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10/2001, că reclamanta este îndreptățită să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele. Așadar, terenul ce formează obiectul notificării a fost dobândit prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 13629 din 14 mai 1930 de către N.N. (N.), terenul având suprafața de aproximativ 4040 mp. N.N. (N.) a decedat la 20 martie 1945 lăsând ca moștenitori pe N.D., iar de pe urma lui N.D.

rămâne ca unic moștenitor M.I., în calitate de legatar universal, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 643 din 5 iulie 1990. Terenul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 143/1980 privind aprobarea unor măsuri privind începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții "Lacul Văcărești", imobilul menționat fiind înscris în anexa decretului de expropriere. Pentru imobilul expropriat, N.D. a figurat în anexa nr. 26 a H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în mun. București, la poziția nr. 49, figurând cu 1860 mp teren și 153,12 mp construcții.

Potrivit Adresei nr. 1411 din 20 noiembrie 2001, pentru imobilul expropriat s-au primit despăgubiri în cuantum de 77.350 lei la data de 21 martie 1991. Din cele expuse, instanța a constatat că reclamanta a făcut atât dovada formulării în termen a notificării, dovada calității de legatar universal al persoanei îndreptățite la restituire, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, precum și a preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 din lege. Din expertiza efectuată tribunalul a reținut că terenul în suprafață de 800 mp situat în fosta str. G. nr. 52 corespunde cu cel aflat la poziția nr. 49 din Decretul de expropriere nr. 143/1998, precum și cu cel din certificatul de moștenitor și actul de partaj invocat de reclamantă, în prezent regăsindu-se în albia fostului lac Văcărești.

În drept, prima instanță de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, astfel că terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, deoarece exproprierea ocupă funcțional întregul teren, astfel că cererea reclamantei este întemeiată în parte, urmând ca Municipiul București prin Primar General să fie obligat să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilul notificat, despăgubiri ce se vor stabili potrivit legii speciale, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor bănești instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, înăuntrul termenului legal de apel.

Prin Decizia civilă nr. 503/A din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat, ca nefondat. Analizând sentința apelată, Curtea a reținut că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 37/2006. În consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare, ceea ce instanța de fond a și făcut, stabilind existența uneia dintre ipotezele de excepție de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea prevăzută de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Termenul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii instituite prin lege, poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Or, în cauză, nu există nicio dovadă că apelantul a solicitat intimatei-reclamante completarea dosarului, astfel încât Curtea consideră că acesta este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea apelantului în soluționarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.

Chiar și în situația în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării. Cu privire la susținerea apelantului conform căreia termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, Curtea a arătat că reclamantul are dreptul la soluționarea cererii sale (prin care urmărește valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluționare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce include și durata procedurilor administrative. Până la data introducerii acțiunii notificarea nu a fost soluționată de pârât, aspect ce nu a fost contestat de pârât prin motivele de apel, astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în str. G. nr. 52 (fosta str. E.P. nr. 23), sector 5, nu a primit nicio soluționare timp de 6 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-pârât consideră că în mod greșit curtea de apel a respins apelul Municipiului București, având în vedere că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

Potrivit art. 1, restituirea în natură sau echivalent este condiționată de dovedirea preluării abuzive a imobilului or, în speță, nu este îndeplinită această condiție, având în vedere faptul că pentru imobilul expropriat în baza Decretului nr. 143/1980 privind aprobarea unor măsuri privind începerea execuției lucrărilor la obiectivul de investiții Lacul Văcărești, s-au primit despăgubiri, iar reclamantul nu a făcut dovada că aceste despăgubiri nu reprezentau valoarea reală din momentul exproprierii.

S-a mai arătat și faptul că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentul privind imposibilitatea recurentului de a răspunde notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în absența actelor de proprietate, a fost corect și amplu motivat de către instanța de apel prin raportare la obligativitatea unității deținătoare de a încunoștința, în interiorul celor 60 de zile, persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra înscrisurilor cu care trebuie să completeze dosarul, iar, în ipoteza în care aceasta nu s-ar fi conformat acestei solicitări, să respingă notificarea, soluționând astfel într-un termen rezonabil notificarea ce i-a fost adresată.

Recurentul nu își poate invoca propria culpă constând în lăsarea nesoluționată a notificării timp de 6 ani, ca argument în recurs, căci interpretarea termenului de 60 de zile, reglementat în art. 25 al Legii nr. 10/2001, în sensul unui termen de recomandare care permite unității deținătoare să lase nesoluționată notificarea până la depunerea actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită, ar aduce atingere atât dreptului la un proces echitabil, care include noțiunea de termen rezonabil al procesului, cât și dispozițiilor art. 23 al Legii nr. 10/2001.

Conform art. 23, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării, iar această dată este data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care se soluționează contestația împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea deținătoare sau se soluționează direct în instanță notificarea în condițiile menționate în Decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel fiind, persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 poate completa depunerea înscrisurilor pe toată durata procedurii desfășurate în fața instanței de judecată, motiv pentru care unitatea deținătoare nu este îndreptățită să amâne a se pronunța asupra notificării cu care a fost sesizată, cu argumentul că așteaptă depunerea acestor înscrisuri. Critica privind lipsa caracterului abuziv al preluării imobilul, motivată de primirea de către expropriat a unor despăgubiri care nu s-au dovedit a fi sub valoarea reală a imobilului la data exproprierii, nu este fondată, căci art. 11 alin. (7) al Legii nr. 10/2001 permite acordarea de măsuri reparatorii și în situația aceasta, urmând ca valoarea măsurilor reparatorii în echivalent să se stabilească prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite din valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat.

Art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincție referitor la condiționarea acordării de despăgubiri numai în situația în care despăgubirile primite la data exproprierii ar fi fost sub valoarea reală a imobilului, astfel încât unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Nu poate constitui un argument în susținerea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nici critica potrivit cu care reclamantul nu a dovedit că nu a primit despăgubiri conform acordurilor internaționale, astfel cum sunt acestea stipulate în art. 5 al Legii nr. 10/2001, deoarece proba unui fapt negativ nu poate fi acceptată, astfel încât cel ce invocă existența despăgubirii este cel care trebuie să o probeze prin dovedirea faptului pozitiv contrar.

Or, recurentul nu a dovedit primirea de către reclamant a unei astfel de despăgubiri. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs invocat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 503/A din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2011.