ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 23/2011

Asupra recursului de față:

Examinând actele dosarului,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția I

penală, având pe rol soluționarea apelului formulat de apelantul inculpat M.V.,

împotriva sentinței penale nr. 649 din 19 august 2010 a Tribunalului București, secția I penală, în dosarul nr. 1653/3/2010, la termenul din 30

noiembrie 2010, din oficiu, a pus în discuție, măsura arestării preventive a

inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 300

2

C. proc. pen.,

rap. la art.160

b

C. proc. pen.

Prin încheierea din aceeași dată,

Curtea de Apel București a menținut starea de arest preventiv a inculpatului,

în temeiul art. 160

b

C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanța

a reținut că, prin rechizitoriul nr. 2721/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT a fost trimis în judecată în stare

de arest preventiv inculpatul M.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic

ilicit de droguri de mare risc, în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) și art. 37 lit. b) C. pen., iar

în urma administrării materialului probator al cauzei, s-a dispus condamnarea

inculpatului, prin sentința penală nr. 649 din 19 august 2010 a Tribunalului București, secția I penală, la o pedeapsă de , soluție împotriva căreia

inculpatul a exercitat calea de atac a apelului.

Curtea de Apel București, secția

I penală, investită cu soluționarea apelului, examinând legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, potrivit art. 300

2

C. proc. pen. a apreciat cu privire la subzistența temeiurilor ce au fost avute

în vedere la luarea măsurii, arătând că există indicii temeinice, probe, în

sensul prev. de art. 143 C. proc. pen., ce justifică în continuare presupunerea

rezonabilă în sensul vinovăției inculpatului, anume: procese - verbale de

verificări și investigații, de sesizare din oficiu ale Brigăzii de Combatere a

Criminalității Organizate București, de redare ale rapoartelor întocmite de

investigatori, procese – verbale privind constatarea flagrantă a traficului

ilicit de droguri precum și declarațiile inculpatului.

Totodată, Curtea a stabilit și

îndeplinite prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul pedepsei

prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului și a pericolului

concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar

prezenta, în raport de natura și gravitatea faptelor de modalitatea concretă de

comitere, împrejurare în care a acționat, precum și de pericolul social crescut

ce caracterizează faptele de trafic de droguri de mare risc, pericolul pentru

societate publică pe care-l generează punerea în circulație a unor asemenea substanțe,

urmările produse.

S-a mai susținut, de către

instanță că, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, prin gravitatea deosebită

și prin reacția publicului tulbură nu numai ordinea publică, dar și normele mediului

social ocrotit de valorile sale fundamentale, creând o stare de primejdie

pentru raporturile sociale, o stare de neliniște aptă să justifice menținerea arestării

preventive, fiind îndeplinite și prevederile art. 5 paragraf 1 lit. c) și

paragraf 3 din CEDO.

Împotriva încheierii din 30

noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în

termen legal, a declarat recurs inculpatul M.V. care, prin apărătorul desemnat din

oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și punerea

sa în libertate.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat este

nefondat, în virtutea următoarelor considerente:

Prin încheierea din Camera de

Consiliu din 5 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția I penală, s-a

dispus în conformitate cu art. 143, art. 148 lit. d), f), art. 149

1

și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului M.V. pe o

perioadă de 30 zile, începând cu data de 5 decembrie 2009, până la 3 ianuarie

2010, inclusiv, reținându-se în sarcina sa, la acel moment procesual, că există

indicii ce justifică presupunerea rezonabilă că în data de 4 decembrie 2009,

inculpatul împreună cu coinculpatul C.A.G. au intermediat vânzarea de către

inculpatul P.N.I. către investigatorul sub acoperire cu nume de cod „G.A.” și „G.E.”

a cantității de 490,15 gr, substanță, având conținutul de hașiș pentru suma de

2000 Euro.

Ulterior, prin rechizitoriul nr. 272/D/P/2009

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul M.V.

a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic ilicit de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000, cu art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) și art. 37 lit. b) C.

pen., iar instanța fondului, rezolvând acțiunea penală în cauză l-a condamnat

pe inculpat la ani închisoare.

Fiind nemulțumit de soluția

pronunțată, inculpatul M.V. a declarat apel, iar la termenul din 30 noiembrie

2010, instanța de control judiciar, procedând la verificarea din oficiu a legalității

și temeiniciei arestării preventive a menținut starea de arest a inculpatului.

Cu privire a această dispoziție a

instanței.

În conformitate cu art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a dispozițiilor

fundamentale, dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie

să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive, iar conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată

că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate

sau că există temeiuri noi ce justifică privarea de libertate dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive”

Potrivit art. 5 pct. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi privată de

libertate, inculpatul a fost arestat inițial, în vederea aducerii în fața autorităților

judiciare competente - existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune [lit. c)], ulterior măsura arestării preventive fiind menținută pe

baza condamnării pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a)]

din Convenție.

Chiar dacă sentința nu a rămas

încă definitivă, menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată,

acesta fiind, trimis în judecată pentru infracțiunea caracterizată de un grad

ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurarea comiterii și

îndeosebi urmările produse impune menținerea detenției provizorii. Trecerea

unei anumite perioade de la luarea măsurii arestării preventive, aproximativ 1

an nu este de natură a înlătura pericolul social concret pe care–l prezintă

inculpatul pentru ordinea publică în raport și de circumstanțele personale ale acestuia

.

Din această perspectivă, Înalta

Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică

al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul

social concret deosebit de ridicat al faptei, cât și din circumstanțele personale

ale inculpatului ori din modul în care acesta a acționat .

În cauza de față, stabilirea

pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu

suficiență existența unei probe ce justifică bănuiala puternică legitimă că

inculpatul a comis infracțiunea în formă continuată, pentru care a fost deja

condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei împrejurările de săvârșire,

importanța valorilor puse în pericol, rezonanța lor.

Constatând, așadar, că sunt

întrunite cerințele art. 300

2

și ale art. 160

b

C. proc.

pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) și ale art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpat,

în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și prevederile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, incluzând și onorariul apărător desemnat din oficiu, ce

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 30 noiembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 1653/3/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi

5 ianuarie 2011.