ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1952/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1952/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția

a ll-a penală și pentru cauze cu minori, având pe rol, spre soluționare

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de

inculpatul S.D.C. (fiul lui I. și al L.), împotriva sentinței penale nr. 1053

din 21 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală,

în Dosarul nr. 11231/3/2009, la termenul din 5 mai 2010, a luat în examinare,

din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 300

2

combinat cu art. 160

b

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive față de

inculpatul mai sus-menționat, care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunilor de trafic de droguri de risc în formă continuată, prev. de art. 2

alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 41 alin. (2) C. pen., trafic

de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

și deținere de droguri pentru consum propriu, prev. de art. 4 din Legea nr. 143/2000

toate cu aplicarea art. 75 lit. a) și c) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. și

comise în concurs real.

Prin

încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și

pentru cauze cu minori, printre altele, în baza art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării

preventive a inculpatului S.D.C., reținând că, în mod legal și temeinic atât

prima instanță cât și instanța de control judiciar au constatat că măsura

arestării preventive dispusă anterior este legală și temeinică, fiind luată cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza

luării ei (art. 148 lit. f) C. proc. pen.), subzistă și în prezent,

neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluții.

Prin aceeași

încheiere, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori,

a acordat nou termen pentru soluționarea cauzei în apel, la 2 iunie 2010.

De asemenea,

aceeași instanță a mai constatat, având în vedere limitele de pedeapsă

prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat,

dedus judecății și condamnat în primă instanță că, pe de o parte, infracțiunile

respective sunt pedepsite de legea penală cu pedeapsa închisorii mai mare de 4

ani și, ținând seama și de modalitatea concretă în care se presupune că acesta

și-a desfășurat activitatea infracțională, în baza aceleiași rezoluții

infracționale, instanța de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în

libertate a inculpatului, care nu este la primul conflict cu legea penală,

prezintă pericol concret pentru ordinea publică și a conchis, pe de altă parte,

că în speță, au fost îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 143 cu

referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen. și având în vedere și dispozițiile art.

136 C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive față de inculpat.

Împotriva

încheierii mai sus - menționate, în termen legal, a formulat recurs inculpatul

S.D.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie, pentru motivele

detaliate în practicaua prezentei decizii, astfel cum au fost susținute de

apărătorul acestuia.

La termenul

fixat pentru soluționarea cauzei, recurentul inculpat, prin apărător, a

solicitat, în esență, admiterea recursului, casarea în parte a încheierii

atacate și, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive și punerea sa de

îndată în libertate, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în

vederea la luarea acestei măsuri fată de acesta.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul S.D.C. este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

160

a

alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecății, instanța, poate

dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul din cazurile

prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În speța

dedusă judecății, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte,

constată că, alături de alții, inculpatul S.D.C. a fost trimis în judecată, în

stare de arest preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., emis la data de 18 martie 2009, sub nr. 503/D/P/2008,

pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de risc și mare

risc,precum și pentru deținerea de droguri pentru consum propriu, fapte

prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000 și art. 4 din aceeași lege, toate în concurs real și cu

aplicarea art. 75 lit. a) și c) și art. 37 lit. a) C. pen.

În esență,

s-a reținut, că în fapt, în perioada mai-iunie a anului 2008, inculpatul

împreună cu coinculpații H.P.S., V.C.E. și K.T.N. a procurat și deținut, fără

drept, diferite cantități de hașiș. De asemenea, în luna iunie 2008, inculpatul

a furnizat numitului C.C. 10 comprimate ecstasy (MDMA), acesta din urmă vânzând

apoi colaboratorului sub acoperire Ivan Ionel, la data de 11 iunie 2008, 5

comprimate și alte 5 comprimate, aceluiași colaborator, la data 17 iunie 2008.

S-a mai relevat că la data de 22 ianuarie 2009, cu ocazia efectuării

percheziției domiciliare, asupra inculpatului s-a găsit cantitatea de 1,32

grame cannabis, pe care o deținea pentru propriul consum.

Prin sentința

penală nr. 1053 din 21 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a ll-a penală,

printre altele, l-a condamnat pe inculpatul S.D.C. pentru săvârșirea

infracțiunilor reținute în sarcina sa, la o pedeapsă rezultantă de 10 ani

închisoare, revocându-i beneficiul liberării condiționate din pedeapsa de 4 ani

și 6 luni aplicată prin sentința penală nr. 1485/2005 a Tribunalului București

(rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3379 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție) și contopindu-i restul de 335 de zile cu pedeapsa

rezultantă din prezenta cauză, de 10 ani închisoare, stabilind astfel ca, în

final, acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani.

De asemenea,

se mai reține că prima instanță, corect și justificat a constatat că, pe de o

parte, faptele pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății sunt

grave și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în

sarcina acestuia, iar pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracțiunile

reținute în actul de inculpare sunt mai mari de 4 ani închisoare, iar pe de

altă parte, că există motive verosimile de a bănui că apelantul inculpat se

face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost cercetat și

condamnat, în speță, fiind îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 143 cu

referire la art. 68

1

C. proc. pen.

Totodată, Înalta

Curte constată că instanța de prim control judiciar, corect, a apreciat că

existența pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării

inculpatului în libertate, s-a relevat urmare a modalității în care acesta a

acționat, alături de alți inculpați, unul dintre aceștia fiind minor (H.P.S.)

într-o perioadă relativ restrânsă de timp, traficând diferite cantități de drog

de risc și de mare risc, dar și deținând 1,32 grame cananbis pentru consum

propriu, aducând astfel atingere unor valori importante ocrotite de legea

penală: viața și sănătatea cetățenilor expuși tentației de a folosi sau trafica

droguri.

Prin urmare,

în speță, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite atât cerințele prevăzute

de art. 143 C. proc. pen. cât și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., dispunându-se, întemeiat, menținerea măsurii arestării preventive a

inculpatului S.D.C.

Înalta Curte

mai constată că, deși pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă

cu pericolul, ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu se poate face

abstracție de natura și gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată, (care nu se află la primul conflict cu legea penală,

dovedind astfel perseverență infracțională), de împrejurările și modalitatea în

care a acționat acesta, numărul de persoane implicate, unul dintre aceștia

fiind minor, amploarea activității desfășurate și perioada infracțională de aproximativ

o lună de zile.

Se mai reține

că, toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpatului și au

avut ca rezultat o stare de temere și nesiguranță în rândul societății, așa

încât lăsarea acestuia în libertate creează un impact negativ la nivelul

societății civile și insecuritate socială.

De asemenea, Înalta

Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și

prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat

pe motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție

preventivă de aproximativ 1 an și 4 luni (inculpatul S.D.C. fiind reținut la 22

ianuarie 2009 și apoi arestat preventiv din 23 ianuarie 2009) nu depășește un

termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., având în vedere natura

și complexitatea cauzei, dată de împrejurarea că inculpatul nu a acționat

singur, ci împreună cu alți inculpați, antrenând în activitatea infracțională

și minori.

Înalta Curte,

în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea

acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul

lăsării acestuia în libertate, constată că instanța de prim control judiciar a

reținut în mod corect incidența, dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluționării apelurilor în fața

Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori, cu

termen fixat la 2 iunie 2010.

De asemenea

și condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este

evident îndeplinită, întrucât infracțiunile pentru care a fost cercetat și

dedus judecății sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor

valori sociale importante ocrotite de lege: viața și sănătatea persoanei.

În cauză, așa

cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci

când, printre altele, a menținut, justificat, măsura arestării preventive a

inculpatului S.D.C., constatând motivat, că există indicii temeinice că acesta

a săvârșit faptele deduse judecății, fapte care, prin modalitatea prin care

s-au comis, conduc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea

publică.

Totodată, Înalta

Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpatului S.D.C. exclude

atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească

adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate

socială și de neîncredere al cetățenilor onești în actul de justiție.

Mai mult

decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face

decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament

antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile

statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii, cu atât mai mult

cu cât acest inculpat a recidivat, în disprețul legii, de a cărei indulgență a

beneficiat anterior.

De asemenea, Înalta

Curte, în raport și de prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O.

ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că, se exceptează de la

dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau

reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau

când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia", constată,

cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă, că s-a

stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze

numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui

stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de

legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă,

așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia

trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea

procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl

deservesc.

În speță,

pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpatul S.D.C.

este actual și concomitent cu cel al posibilității influențării probelor,

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori,

reținând corect îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor art. 143 și art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

De altfel,

legalitatea și temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată,

constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu

s-au schimbat, neputând fi reținute susținerile apărătorului desemnat din

oficiu al recurentului inculpat S.D.C. că această măsură nu se mai impune a fi menținută,

urmând a fi revocată.

De asemenea,

persistența și suficiența acestor motive se apreciază de către Înalta Curte în

ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la

prevederile art. 136 C. proc. pen., considerând că, pentru buna desfășurare a

procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Pentru

considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpatul

în stare de arest, cel puțin până la acest moment, va asigura celeritatea și

buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu

prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.D.C. împotriva

încheierii din 5 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 11231/3/2009 (nr.

306/2010).

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga

pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a

onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.D.C. împotriva încheierii din 5 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 11231/3/2009 (nr. 306/2010).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 17 mai 2010.