ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1186/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 373 din martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu și a respins acțiunea formulată de reclamanta B.C. ca inadmisibilă. În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că, potrivit art. 13 alin. (1) Capitolul III - Titlul VII al Legii nr. 147/2005, evaluarea pretențiilor de dezdăunare în echivalent este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați de Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor. Stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 se face după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, instanța fiind lipsită de atributul stabilirii valorii despăgubirilor.

Având în vedere că, dispoziția de soluționare a notificării reclamantei a fost emisă ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și nu a fost contestată, prima instanță a apreciat că evaluarea despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu a instanței de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.C. susținând că, prin notificarea nr. 182/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul proprietatea sa preluat abuziv de către stat și după trecerea a circa 8 ani, notificarea a fost soluționată prin emiterea dispoziției nr. 10742 din 4 iunie 2008, prin care i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent.

Că, emiterea dispoziției s-a făcut după mai multe reveniri și sesizări astfel că, nici în acest moment instituția competentă nu a stabilit cuantumul despăgubirilor. Făcând trimiterea la jurisprudența C.E.D.O., apelanta a mai susținut că, Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unor despăgubiri și consecința acestei situații este așteptarea „sine die" a unei decizii a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu posibilitatea contestării ulterioare a acesteia, situație care contribuie la prelungirea procedurii. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 5/ A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă B.C., a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele considerente: Reclamanta a investit instanța de judecată cu acțiune, în scopul de a i se calcula efectiv cuantumul măsurilor reparatorii la care este îndreptățită. În susținerea acțiunii, reclamanta și-a motivat demersul prin aceea că, deși dreptul său la despăgubiri a fost recunoscut, nu își poate exercita efectiv acest drept, deoarece instituțiile statului, abilitate să efectueze calculul și să facă plata, refuză în mod nejustificat să-și îndeplinească atribuțiile prevăzute prin lege. Prima instanță a apreciat că o astfel de acțiune este inadmisibilă, deoarece competența de stabilire a întinderii despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu instanței de judecată.

Curtea a apreciat că un astfel de raționament este contrar prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F. Reținând că stabilirea cuantumului despăgubirilor nu intră în competența instanțelor de judecată, ci în competența unui organ administrativ de a-și îndeplini atribuțiile legale, echivalează cu împiedicarea accesului la justiție al reclamantei. Accesul la justiție și dreptul la un judecător constituie un drept esențial recunoscut de Convenție, deoarece, dacă nu ar fi fost consacrat, ar fi fost iluzoriu de vorbit despre o justiție eficientă și un proces echitabil. Dreptul de acces la o instanță nu se limitează la dreptul de a angaja o procedură în fața instanțelor naționale, ci include și dreptul de a obține o hotărâre a instanței cu privire la dreptul sau obligația dedusă judecății.

În legătură cu dreptul de acces la o instanță, în cauza B. împotriva României, C.E.D.O. a condamnat Statul Român pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție, reținând printre alte argumente că, excluderea litigiilor civile privind revendicarea imobilelor preluate de stat din cadrul competenței instanțelor judecătorești este în sine contrară dreptului de recurs la justiție (în cauza respectivă era în discuție Decizia nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție prin care, în cadrul recursului în interesul legii, se stabilise că instanțele judecătorești nu au competența să dispună restituirea imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950).

Judecătorul cauzei trebuie să aprecieze asupra temeiului de drept pe care se poate întemeia acțiunea și asupra procedurii de urmat, ceea ce include determinarea competenței instanței și a cadrului procesual pasiv, fiind necesar a se lămuri cu prioritate în ce măsură, acțiunea reclamantei poate fi întemeiată pe regulile dreptului comun sau, prin analogie cu problema de drept rezolvată prin Deciziile nr. IX/2006 și nr. XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs M.F.P., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: Contrar raționamentului instanței de apel, reclamanta - intimată și-a exercitat neîngrădit dreptul său de a accede la o instanță de judecată, unde are însă și îndatorirea de a-și justifica pretențiile.

Per a contrario, s-ar admite că numai prin sesizarea unei instanțe cu o cerere de chemare în judecată respinsă ca inadmisibilă, se produce o încălcare a drepturilor reclamantei, prezumându-se și că orice acțiune ar fi, de principiu, admisibilă, indiferent de dovezile procurate care să susțină demersul judiciar. Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul invocat în sensul nerespectării art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dat fiind că prima instanță a soluționat cauza în raport de temeiurile invocate de reclamantă, raportat la situația de fapt, neputând fi schimbate din dispoziția instanței, dreptul la acțiune fiind un drept exclusiv al reclamantei, cel mult instanța fiind obligată să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului.

Or, sub acest aspect, instanța de fond a apreciat în mod corect că, în raport de modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII al acesteia din urmă, în cauză se impune constatarea că acțiunea reclamantei este îndreptățită. A mai arătat recurentul - pârât că, în mod corect instanța de fond a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent după intrarea în vigoare a noului act normativ se face după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII, instanța fiind lipsită de atributul stabilirii valorii despăgubirilor, invocând sub acest aspect dispozițiile art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. În ceea ce privește desfășurarea procedurii administrative de stabilire și acordare a despăgubirilor recurentul - pârât a invocat adresa nr. 5114/ RG din 5 februarie 2010, prin care A.N.R.P.

a detaliat etapele reglementate de lege pentru valorificarea dreptului recunoscut de Legea nr. 10/2001, și dispozițiile art. 131 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, din care rezultă că, Statul Român prin M.F.P. nu are competențe sau atribuții în sensul solicitat de reclamantă, nefiind nici măcar investit cu o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

O altă critică adusă deciziei atacate constă în aceea că, prin considerentele hotărârii se impune judecătorului cauzei (deci al fondului) să modifice temeiul acțiunii introductive, „prin apreciere asupra temeiului de drept pe care să poată întemeia acțiunea, ceea ce impune determinarea competenței instanței și a cadrului procesual pasiv, fiind necesar a se lămuri în ce măsură acțiunea reclamantei poate fi întemeiată pe regulile dreptului comun sau, prin analogie cu problema de drept rezolvată prin Deciziile nr. IX/2006 și nr. XX/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, pe dispozițiile Legii speciale". În esență, recurentul - pârât a susținut că, din cuprinsul motivării rezultă că o acțiune formulată în temeiul dreptului comun nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, chiar și atunci când reclamanta a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care reclamanta a urmat și a obținut recunoașterea dreptului său pe calea reglementată de legea specială, deschizând, în fapt, calea unei acțiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, ceea ce determină incidența în cauză a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Față de cele expuse, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. consacră într-o largă accepție asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecare în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, statele dispunând de o marjă de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricționare nefiind incompatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, însă cu respectarea a trei condiții: restricționarea să nu aducă atingere substanței dreptului, ea să urmărească un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Ca atare, limitele impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanță, în sensul Convenției, în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins în însăși substanța lui. Or, aceasta presupune o analiză a cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităților pe care le prezintă.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză. În ceea ce privește cererea intimatei - reclamante de obligare a recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte apreciază că, acestea vor putea fi solicitate cu ocazia soluționării cauzei pe fond, când se va stabili o posibilă sau nu culpă procesuală a recurentului - pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.F.P. în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 51/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Respinge cererea privind plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.