ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1186/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 373 din

martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu și a respins acțiunea formulată

de reclamanta B.C. ca inadmisibilă.

În considerentele acestei sentințe,

prima instanță a reținut că, potrivit art. 13 alin. (1) Capitolul III - Titlul

VII al Legii nr. 147/2005, evaluarea pretențiilor de dezdăunare în echivalent

este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați de Comisia Specială pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor

în echivalent după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 se face după

parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ,

instanța fiind lipsită de atributul stabilirii valorii despăgubirilor.

Având în vedere că, dispoziția de

soluționare a notificării reclamantei a fost emisă ulterior datei intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005 și nu a fost contestată, prima instanță a apreciat

că evaluarea despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și nu a instanței de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta B.C. susținând că, prin notificarea nr. 182/2001, formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru

imobilul proprietatea sa preluat abuziv de către stat și după trecerea a circa

8 ani, notificarea a fost soluționată prin emiterea dispoziției nr. 10742 din 4

iunie 2008, prin care i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent.

Că, emiterea dispoziției s-a făcut

după mai multe reveniri și sesizări astfel că, nici în acest moment instituția

competentă nu a stabilit cuantumul despăgubirilor.

Făcând trimiterea la jurisprudența

C.E.D.O., apelanta a mai susținut că, Fondul Proprietatea nu funcționează

într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unor

despăgubiri și consecința acestei situații este așteptarea „sine die" a

unei decizii a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu

posibilitatea contestării ulterioare a acesteia, situație care contribuie la

prelungirea procedurii.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 5/ A din 25 ianuarie 2011, a admis apelul

declarat de apelanta - reclamantă B.C., a desființat sentința civilă apelată și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a reținut, în esență, următoarele considerente:

Reclamanta a investit instanța de

judecată cu acțiune, în scopul de a i se calcula efectiv cuantumul măsurilor

reparatorii la care este îndreptățită.

În susținerea acțiunii, reclamanta

și-a motivat demersul prin aceea că, deși dreptul său la despăgubiri a fost

recunoscut, nu își poate exercita efectiv acest drept, deoarece instituțiile

statului, abilitate să efectueze calculul și să facă plata, refuză în mod nejustificat

să-și îndeplinească atribuțiile prevăzute prin lege.

Prima instanță a apreciat că o astfel

de acțiune este inadmisibilă, deoarece competența de stabilire a întinderii

despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar

nu instanței de judecată.

Curtea a apreciat că un astfel de

raționament este contrar prevederilor art. 21 din Constituția României și art.

6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.

Reținând că stabilirea cuantumului

despăgubirilor nu intră în competența instanțelor de judecată, ci în competența

unui organ administrativ de a-și îndeplini atribuțiile legale, echivalează cu

împiedicarea accesului la justiție al reclamantei.

Accesul la justiție și dreptul la un

judecător constituie un drept esențial recunoscut de Convenție, deoarece, dacă

nu ar fi fost consacrat, ar fi fost iluzoriu de vorbit despre o justiție

eficientă și un proces echitabil.

Dreptul de acces la o instanță nu se

limitează la dreptul de a angaja o procedură în fața instanțelor naționale, ci

include și dreptul de a obține o hotărâre a instanței cu privire la dreptul sau

obligația dedusă judecății.

În legătură cu dreptul de acces la o

instanță, în cauza B. împotriva României, C.E.D.O. a condamnat Statul Român

pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție, reținând printre alte

argumente că, excluderea litigiilor civile privind revendicarea imobilelor

preluate de stat din cadrul competenței instanțelor judecătorești este în sine

contrară dreptului de recurs la justiție (în cauza respectivă era în discuție Decizia

nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție prin care, în cadrul recursului în

interesul legii, se stabilise că instanțele judecătorești nu au competența să

dispună restituirea imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950).

Judecătorul cauzei trebuie să

aprecieze asupra temeiului de drept pe care se poate întemeia acțiunea și

asupra procedurii de urmat, ceea ce include determinarea competenței instanței

și a cadrului procesual pasiv, fiind necesar a se lămuri cu prioritate în ce

măsură, acțiunea reclamantei poate fi întemeiată pe regulile dreptului comun

sau, prin analogie cu problema de drept rezolvată prin Deciziile nr. IX/2006 și

nr. XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a

declarat recurs M.F.P., în nume propriu și în calitate de reprezentant al

Statului Român, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Contrar raționamentului instanței de

apel, reclamanta - intimată și-a exercitat neîngrădit dreptul său de a accede

la o instanță de judecată, unde are însă și îndatorirea de a-și justifica

pretențiile.

Per a contrario, s-ar admite că numai

prin sesizarea unei instanțe cu o cerere de chemare în judecată respinsă ca

inadmisibilă, se produce o încălcare a drepturilor reclamantei, prezumându-se

și că orice acțiune ar fi, de principiu, admisibilă, indiferent de dovezile

procurate care să susțină demersul judiciar.

Pe de altă parte, nu poate fi primit

nici argumentul invocat în sensul nerespectării art. 6 paragraful 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

dat fiind că prima instanță a soluționat cauza în raport de temeiurile invocate

de reclamantă, raportat la situația de fapt, neputând fi schimbate din

dispoziția instanței, dreptul la acțiune fiind un drept exclusiv al

reclamantei, cel mult instanța fiind obligată să manifeste un rol activ pentru

aflarea adevărului.

Or, sub acest aspect, instanța de fond

a apreciat în mod corect că, în raport de modificarea Legii nr. 10/2001, prin

Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII al acesteia din urmă, în cauză se

impune constatarea că acțiunea reclamantei este îndreptățită.

A mai arătat recurentul - pârât că, în

mod corect instanța de fond a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor

în echivalent după intrarea în vigoare a noului act normativ se face după

parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII, instanța fiind lipsită de

atributul stabilirii valorii despăgubirilor, invocând sub acest aspect

dispozițiile art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ceea ce privește desfășurarea

procedurii administrative de stabilire și acordare a despăgubirilor recurentul

- pârât a invocat adresa nr. 5114/ RG din 5 februarie 2010, prin care A.N.R.P. a

detaliat etapele reglementate de lege pentru valorificarea dreptului recunoscut

de Legea nr. 10/2001, și dispozițiile art. 131 Titlul VII al Legii nr.

247/2005, din care rezultă că, Statul Român prin M.F.P. nu are competențe sau

atribuții în sensul solicitat de reclamantă, nefiind nici măcar investit cu o

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

O altă critică adusă deciziei atacate

constă în aceea că, prin considerentele hotărârii se impune judecătorului

cauzei (deci al fondului) să modifice temeiul acțiunii introductive, „prin

apreciere asupra temeiului de drept pe care să poată întemeia acțiunea, ceea ce

impune determinarea competenței instanței și a cadrului procesual pasiv, fiind

necesar a se lămuri în ce măsură acțiunea reclamantei poate fi întemeiată pe

regulile dreptului comun sau, prin analogie cu problema de drept rezolvată prin

Deciziile nr. IX/2006 și nr. XX/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, pe dispozițiile Legii speciale".

În esență, recurentul - pârât a

susținut că, din cuprinsul motivării rezultă că o acțiune formulată în temeiul

dreptului comun nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, chiar și atunci când

reclamanta a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect, instanța de apel

a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care

reclamanta a urmat și a obținut recunoașterea dreptului său pe calea

reglementată de legea specială, deschizând, în fapt, calea unei acțiuni în

revendicare fundamentată pe dreptul comun, ceea ce determină incidența în cauză

a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Față de cele expuse, recurentul -

pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate

și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei

instanțe.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată

că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin.

(1) și (2) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru

apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

Nicio lege nu poate îngrădi

exercitarea acestui drept.

Art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. consacră

într-o largă accepție asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și

efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice

persoană are dreptul de judecare în mod echitabil, public și într-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O.,

dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, statele dispunând de o

marjă de apreciere în limitarea lui, o eventuală restricționare nefiind

incompatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, însă cu

respectarea a trei condiții: restricționarea să nu aducă atingere substanței

dreptului, ea să urmărească un scop legitim și să existe un raport de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Ca atare, limitele impuse de actele

normative interne nu restrâng dreptul la o instanță, în sensul Convenției, în

așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins în însăși substanța lui.

Or, aceasta presupune o analiză a

cauzei pe fondul ei, cu luarea în considerare a particularităților pe care le

prezintă.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

În ceea ce privește cererea intimatei

- reclamante de obligare a recurentului - pârât la plata cheltuielilor de

judecată din recurs, Înalta Curte apreciază că, acestea vor putea fi solicitate

cu ocazia soluționării cauzei pe fond, când se va stabili o posibilă sau nu

culpă procesuală a recurentului - pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

M.F.P. în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român,

împotriva deciziei civile nr. 51/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă.

Respinge cererea privind plata

cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 februarie 2012.