ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7635/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7635/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Neamț, secția civilă, la data de 28 ianuarie 2011, sub nr. 267/103/2011,

reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, în calitate de reprezentant legal

al Statului Român, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună

obligarea pârâtului:

- la plata

de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție în suprafață de 1659,84 mp și

112,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât și pentru terenul aferent în suprafață de

1914 mp, în valoare de 4.963.930 RON, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea

de Apel Bacău;

- la plata

dobânzii aferente valorii acestor imobile, în sumă de 4.963.930 RON, conform expertizei

tehnice judiciare întocmite de expert B.L.A. și adreselor emise de Trezoreria Neamț

și Sucursala C. Neamț, anexate acțiunii;

- la plata

de daune morale în cuantum de 300.000 RON;

- la plata

cheltuielilor de judecată.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea

din 21 martie 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis excepția lipsei calității

de reprezentant a mandatarului reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 68

alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 131 din

Statutul profesiei de avocat, respectiv art. 23 din Legea nr. 51/1995, iar prin

încheierea din 18 aprilie 2011, în ceea ce privește solicitarea reclamantei privind

reprezentarea de către mandatar, tribunalul a reținut că asupra acestei chestiuni

s-a pronunțat la termenul anterior din 21 martie 2011.

Prin sentința

civilă nr. 810/C din 23 mai 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins acțiunea,

ca prematur formulată, pentru următoarele considerente:

Prin acțiune,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4.963.930 RON, reprezentând

contravaloarea imobilelor (teren și construcție) situate în Piatra Neamț, fosta

stradă A.B., la plata de dobânzi, daune morale și cheltuieli de judecată.

Imobilele

de mai sus au făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001 adresată Primăriei

Municipiului Piatra Neamț, care a fost respinsă prin dispoziția nr. 1026/2003 emisă

de Primarul Municipiului Piatra Neamț.

Contestația

reclamantei a fost admisă prin sentința civilă nr. 457/C/2003 a Tribunalului Neamț,

care a anulat dispoziția și a trimis cauza instituției emitente a dispoziției pentru

soluționare pe fond a notificării.

Apelul declarat

de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 1316

din 11 octombrie 2004, prin care s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul obligării

Primarului Municipiului Piatra Neamț să comunice reclamantei datele prevăzute de

art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privitoare la unitățile deținătoare a unei

părți din terenul solicitat de notificatoare și a fost obligat pârâtul să restituie,

prin măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1377 mp teren.

Recursul declarat

de reclamantă a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia

nr. 8107/2006, a casat, în parte, decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecarea

apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț.

Astfel, prin

decizia nr. 237 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei

împotriva sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, a schimbat, în parte,

sentința și a obligat pârâta Primăria Municipiului Piatra Neamț la comunicarea,

către reclamantă, a datelor prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

respectiv elementele de identificare a unităților deținătoare a suprafețelor de

168 mp și 222 mp și la restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile

art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru construcția demolată și pentru suprafața de

1410 mp teren ce constituie domeniu public.

Prin decizia

civilă nr. 2049 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis

recursul declarat de reclamantă, s-a casat, în parte, decizia civilă nr. 237

din 16 mai 2007 a Curții de Apel Bacău și s-a trimis cauza aceleiași instanțe spre

rejudecarea apelului.

În rejudecare,

prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008 și încheierea de îndreptare a

erorii materiale din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei

împotriva sentinței civile nr. 457 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Neamț și

a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a stabilit că reclamanta-contestatoare

este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituire prin echivalent pentru

construcția demolată și pentru suprafața de 1800 mp teren și a fost obligată intimata

Primăria Municipiului Piatra Neamț să predea, după rămânerea irevocabilă a hotărârii,

Secretariatului Comisiei Centrale documentația prevăzută la art. 16 din H.G.

nr. 1095 din 27 octombrie 2005.

Prin decizia

nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul

reclamantei și s-a modificat, în parte, decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău,

în sensul că întinderea suprafeței de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii

în echivalent este de 1914 mp în loc de 1800 mp.

Din cele de

mai sus rezultă că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv și irevocabil,

că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

de stat, este sentința civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, rămasă definitivă

prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia

nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1316/2004

a Curții de Apel Bacău, invocată de reclamantă, neavând putere de lucru judecat

cu privire la cele invocate prin acțiune, întrucât aceasta a fost casată anterior

prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Din considerentele

deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și deciziei nr. 5825/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că măsurile reparatorii în echivalent

sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare

la data pronunțării hotărârii), respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Întrucât,

potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, stabilirea cuantumului despăgubirii

este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (care,

pe baza unui raport de evaluare, întocmit de evaluatori autorizați în conformitate

cu standardele internaționale de evaluare, emite o decizie ce reprezintă titlul

de despăgubire), prin decizia civilă nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău (irevocabilă)

s-a dispus în acest scop, în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, înaintarea întregii documentații referitoare la notificarea

reclamantei acestei comisii.

Susținerile

reclamantei că prin hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea notificării

i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri bănești și că nu-i sunt aplicabile tipurile

și modalitățile de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001,

în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai pot fi analizate în condițiile

în care acestea au fost invocate atât cu ocazia soluționării apelului finalizat

prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, cât și a recursului soluționat

prin decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au fost examinate

de aceste instanțe.

Astfel, în

considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău s-a reținut că:

„pe cale de consecință, în condițiile normative speciale de acordare a despăgubirilor

de către instituția și modalitatea anterior arătată nu poate fi primită cererea

apelantei de a fi obligat intimatul la plata de despăgubiri prin echivalent bănesc

în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în Dosarul nr. 1060/2004

a Curții de Apel Bacău”.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, în considerentele deciziei de recurs (nr. 5825/2009), a

reținut: „nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată

de recurentă pe motiv de nelegalitate, care-i încalcă dreptul la o reparație bănească,

nesocotindu-i dreptul de proprietate sub forma măsurii reparatorii, nu subzistă

unei analize pertinente”.

Or, tocmai

principiul securității raporturilor juridice invocat de reclamantă, potrivit căruia

„soluția dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanțe nu mai

poate fi repusă în discuție”, face ca susținerile reclamantei referitoare la despăgubiri

bănești să nu poată fi primite.

În ceea ce

privește cererea de obligare directă (cu eliminarea procedurii speciale) la plata

de despăgubiri bănești, reprezentând echivalentul imobilelor, ca o sancțiune împotriva

statului pe motiv că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (și în special

hotărârea-pilot pronunțată în cazul Atanasiu vs. România) a constatat ineficiența

și lipsa de previzibilitate a mecanismului de despăgubire reglementat de legislația

internă, la termenul din 23 mai 2011, tribunalul a invocat și pus în discuția părților

excepția prematurității acțiunii, excepție ce a fost admisă pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Prin hotărârea-pilot

pronunțată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (la parag. 182) că: „neexecutarea

unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma

nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul

primei fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1”.

În speță,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în cauzele în care

s-a judecat contestația reclamantei împotriva dispoziției date de Primarul Municipiului

Piatra Neamț în soluționarea notificării întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

astfel că obligația acesteia referitoare la executarea sentinței civile nr. 457/2003

a Tribunalului Neamț, definitivă și irevocabilă, se naște în momentul în care dosarul

cuprinzând toată documentația notificării este înregistrat pe rolul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor (documentație care trebuia, potrivit dispozitivului

deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, să-i fie înaintată de Primăria

Municipiului Piatra Neamț).

Aceasta pentru

că, potrivit dispozițiilor Capitolului III art. 13 alin. (1), (6) și (7) din Legea

nr. 247/2005, cu completările și modificările ulterioare, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

acționează în numele și pe seama Statului Român.

De asemenea,

Statului Român, alături de cele două instituții, îi sunt conferite atribuții speciale

în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții cuprinse

în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cum din adresa

din 13 mai 2011, comunicată instanței de Primăria Municipiului Piatra Neamț (coroborată

cu adresa din 11 mai 2011), rezultă că dosarul reclamantei cuprinzând documentația

prevăzută de art. 16 alin. (2

1

) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu

a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (la data

de 11 mai 2011 fiind abia înaintat Instituției Prefectului în vederea exercitării

controlului de legalitate), este prematur a se solicita tragerea la răspundere a

statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil, de către instituțiile abilitate,

a atribuțiilor privind calcularea și stabilirea despăgubirilor.

Împrejurarea

că de la data la care s-a stabilit că reclamanta este, cel puțin, beneficiara unui

drept de a fi despăgubită (respectiv, 20 mai 2009, când s-a pronunțat decizia

nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și până în prezent documentația

cuprinzând notificarea reclamantei nu a fost înaintată Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, nu poate atrage răspunderea pârâtului în condițiile în

care reclamanta a stat în pasivitate, deși avea posibilitatea de a uza de dispozițiile

legale referitoare la executarea silită, iar potrivit dispozițiilor art. 37 din

Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte

instituții de stat.

Chiar și în

ipoteza în care s-ar acredita ideea că ar exista vreo răspundere, acțiunea este

prematur introdusă din perspectiva hotărârii-pilot pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu vs. România la data de 12 octombrie

2010, în condițiile în care Curtea a stabilit în sarcina Statului Român obligația

de a lua măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocol, în contextul tuturor cauzelor

similare cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenție (parag.

229-236 din hotărârea-pilot) și a stabilit că: „aceste măsuri vor trebui să fie

puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne

definitivă”.

În parag.

229-236 sus-menționatei cauze, Curtea, după ce a reținut că în cauzele examinate

a constatat o serie de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau despăgubire,

a sugerat, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea

lua pentru a pune capăt situației constatate, enumerând printre acestea: stabilirea

unor termene de constrângere pentru toate etapele administrative; refacerea totală

a legislației care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate pentru

a face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa; plafonarea despăgubirilor

și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ce ar putea să reprezinte măsuri capabile

să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul

general al colectivității, etc.

Or, cum acțiunea

reclamantei s-a formulat după data pronunțării hotărârii-pilot și înainte de împlinirea

termenului de grație de 18 luni acordat de Curte Statului Român tocmai pentru adoptarea

unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor celor afectați de legile

de reparație, este prematur a se solicita atragerea răspunderii pârâtului în sensul

celor pretinse prin acțiunea de față.

De altfel,

însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să suspende, pe aceeași perioadă

de 18 luni, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală,

în așteptarea adoptării, de către autoritățile române, a unor măsuri adecvate pentru

a se putea achita de obligațiile sale decurgând din art. 46 din Convenție.

Împotriva

încheierilor și sentinței susmenționate a declarat apel reclamanta.

Prin decizia

civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins

apelul, ca neîntemeiat.

Privitor la

excepția lipsei calității de reprezentat a mandatarului reclamantei, curtea a reținut

că soluția pronunțată de tribunal prin încheierile apelate este temeinică și legală.

Prin procura

autentificată aflată la dosarul tribunalului, reclamanta împuternicește pe domnul

avocat stagiar P.G.A. pentru a o reprezenta în cadrul oricărei proceduri administrative

sau jurisdicționale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului

„Hotel R.” sau despăgubiri bănești.

Este fără

nicio îndoială că reprezentantul reclamantei are calitatea de avocat.

Așa cum corect

a reținut și instanța de fond, pentru calitatea de avocat a reprezentantului,

art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că mandatarul avocat se legitimează în fața

instanței de judecată cu procură emisă în condițiile legii avocaților, iar dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 131 din Statutul avocatului prevăd că

avocatul reprezintă sau asistă partea în fața instanței în baza unui contract de

asistență juridică și se legitimează față de terți cu delegație, care este dovada

mandatului.

Față și de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 51/1995, care instituie restricția pentru avocatul

stagiar de a pune concluzii în fața tribunalului, s-a constatat că este inutilă

împuternicirea avocațială.

Admițând excepția

lipsei calității de reprezentat a mandatarului P.G.A., pentru respectarea dreptului

la apărare instanța a dispus ca reclamantei să i se aducă la cunoștință motivele

pentru care s-a invocat excepția lipsei calității de reprezentat, dându-i-se astfel

posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să

o reprezinte sau să-și angajeze un avocat în condițiile Legii nr. 51/1995.

În ceea ce

privește încheierea din 18 aprilie 2011, la acest termen instanța s-a pronunțat

cu privire la solicitarea reclamantei privind reprezentarea sa de către P.G.A.,

arătând că s-a pronunțat asupra calității de reprezentant a acestuia prin încheierea

pronunțată anterior și totodată că argumentul reclamantei că această persoană a

reprezentat-o în dosarul având ca obiect contestație la Legea nr. 10/2011 nu-i conferă

calitatea de reprezentat și în prezenta cauză.

Referitor

la criticile aduse hotărârii pronunțate de tribunal, curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român

acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție în suprafață de 1659,84 mp

și 122,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât și terenul aferent în suprafață de 1914

mp, în valoare de 4963930 RON.

Reclamanta

a mai solicitat dobânzi aferente creanței și daune morale.

Prin hotărârea

apelată au fost evidențiate toate etapele parcurse de reclamantă până la hotărârea

prin care s-a statuat definitiv și irevocabil, respectiv decizia nr. 5825 din

20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că reclamanta are dreptul la

măsuri reparatorii în echivalent pentru 1914 mp teren.

Așadar, susținerea

apelantei că prin considerentele hotărârii nu i se recunoaște dreptul stabilit irevocabil

prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

corespund realității.

Instanța de

fond a arătat, în considerentele sentinței, că hotărârea prin care s-a stabilit,

în mod definitiv și irevocabil, că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate de stat este sentința civilă nr. 457/2003 a Tribunalului

Neamț, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă

prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Critica ce

vizează neaplicarea deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii privind aplicarea

dispozițiilor art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, este de asemenea nefondată.

Prin această

critică, apelanta dă dovadă de neconsecvență.

Astfel, dacă

se critică considerentele hotărârii de fond întrucât pretinde că a fost încălcat

principiul statornicit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind

intrarea sub puterea lucrului judecat inclusiv a considerentelor hotărârii și, în

fapt, sub acest aspect, apelanta arată că instanța de fond a ignorat considerentele

deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelanta nu este

consecventă în ceea ce privește acest principiu și cu privire la procedura aplicabilă

pentru acordarea despăgubirilor.

Se ignoră,

cu bună știință, că prin considerentele deciziei civile nr. 8107/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că reclamanta, ca persoană îndreptățită,

are dreptul la alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și faptul că acest aspect a făcut

obiectul judecății atât în Dosarul nr. 5381/32/2007 al Curții de Apel Bacău, cât

și în Dosarul nr. 10842/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și justiție.

Așadar, respectând

tocmai principiul invocat în apel de către apelantă, principiu ce privește intrarea

sub puterea de lucru judecat inclusiv a considerentelor hotărârii, temeinic și legal

instanța de fond a stabilit că procedura ce se aplică apelantei pentru a beneficia

de despăgubiri este cea prevăzută de art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Potrivit acestor

dispoziții, se predau Secretariatului Comisiei Centrale atât deciziile, cât și dispozițiile

emise de entități investite cu soluționarea notificărilor sau cererilor de retrocedare

în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțită de întreaga

documentație aferentă acestora, cât și notificările formulate potrivit Legii

nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005.

Despăgubirile

ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un

raport întocmit în acest Secretariat al Comisiei Centrale din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Așadar, atât

prin Legea nr. 10/2001, cât și prin Legea nr. 247/2005 se indică, în mod imperativ,

procedura ce trebuie urmată de cei îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.

Din probele

administrate de către instanța de fond (adresa din 13 mai 2011 emisă de Primăria

municipiului Piatra Neamț), rezultă că dosarul reclamantei nu a fost încă înaintat

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind astfel finalizată procedura

instituită prin legea specială.

Din această

perspectivă, excepția prematurității acțiunii, invocată din oficiu, este întemeiată,

iar critica privind nepunerea în discuția părților a acestei excepții este nejustificată,

având în vedere că părțile aveau termen în cunoștință.

Excepția prematurității

acțiunii este întemeiată, în opinia curții, pe de o parte, pentru faptul că nu a

fost epuizată procedura specială în cadrul căreia se stabilea întinderea creanței

și, pe de altă parte, și pentru aspectul reținut de tribunal, respectiv acela că

Guvernului îi revine obligația identificării unui alt mecanism și să-l implementeze

în termenul de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza

pilot Maria Atanasiu.

Existența

unei proceduri, la această dată, reglementată de legea specială pe care se întemeiază

pretențiile reclamantei, precum și obligația stabilită în sarcina statului prin

hotărârea pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu, nu permit, în opinia curții,

o modificare pe cale jurisprudențială a mecanismului reparator deja existent, așa

cum dorește apelanta, care pretinde că temeiul de drept al acțiunii este art. 1

al Protocolului 1 la Convenție.

Reclamanta

a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel și a încheierilor de ședință

din 21 septembrie 2011 și 2 noiembrie 2011 ale aceleiași instanțe, precum și împotriva

încheierii de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț.

1.

Referitor la încheierea

de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț, recurenta a arătat că tribunalul

a invocat din oficiu excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului

său, în temeiul art. 68 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea

nr. 51/1995 și art. 131 din Statutul avocaților, susținând că prin admiterea acestei

excepții la termenul din 21 martie 2011, instanța de judecată i-a încălcat flagrant

dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces echitabil, substituindu-se principiului

disponibilității părților și voinței acestora, liber exprimate, în alegerea reprezentantului.

2.

În ce privește încheierile

de ședință din 21 septembrie 2011 și 2 noiembrie 2011 ale Curții de Apel Bacău,

recurenta a invocat încălcarea dreptului său la apărare.

Astfel,

procuratorul său P.G.A.

a solicitat instanței de apel să i se comunice întâmpinarea formulată de Ministerul

de Finanțe, însă instanța de apel, prin încheierea de ședință din 21 septembrie

2011, consemnează în fals că cererea rămâne fără obiect deoarece la dosar se află

atașată dovada de primire a comunicării întâmpinării.

La dosar se află dovada

de comunicare a întâmpinării, dar către reclamanta N.A. și aceasta fiind lipită

de zidul clădirii.

Or, pe tot parcursul apelului,

P.G.A. a fost citat ca procurator, i-a fost comunicată decizia civilă nr. 70/2011,

dar instanța de apel, prin încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, a refuzat

să expedieze un exemplar al întâmpinării și procuratorului reclamantei. Reclamanta

are vârsta venerabilă de 80 de ani și nu stă permanent la imobilul din str. P.,

tocmai de aceea l-a mandatat pe P.G.A. încă din anul 2003 să o reprezinte în fața

tuturor instanțelor de judecată, ceea ce s-a și întâmplat până în prezentul litigiu,

singurul în care instanța a refuzat să îi comunice și procuratorului apărările formulate

de partea adversă.

Faptul că întâmpinarea

a fost comunicată reclamantei nu exonerează de răspundere instanța de apel, atâta

timp cât aceasta a susținut prin aceeași încheiere că nu se poate pronunța asupra

calității de procurator, astfel că aceasta era obligată, pentru a respecta dreptul

la apărare al reclamantei și principiul contradictorialității, să comunice un exemplar

al întâmpinării și procuratorului.

Cu privire la cele reținute

de instanța de apel în ședința din 2 noiembrie 2011, în sensul că s-a dispus asupra

unei cereri cu același conținut - comunicarea întâmpinării - iar întâmpinarea și

apărările intimatei au fost comunicate direct părții, recurenta susține că în felul

acesta i s-a îngrădit dreptul de acces la justiție, dreptul la apărare și disponibilitatea

părților în procesul civil, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în

numele ei și pentru ea toate apărările pe care le considera necesare pentru buna

desfășurare a procesului.

civilă nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Bacău, recurenta

a formulat următoarele critici:

3.1. În mod nelegal, curtea

de apel a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului

P.G.A. este întemeiată.

Recurenta susține că prin

nerecunoașterea calității de reprezentant a procuratorului său, instanța i-a încălcat

dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, deoarece ea nu a putut să se

apere singură, având domiciliul în București și o stare precară de sănătate. Tocmai

aceasta a fost rațiunea pentru care a făcut procura domnului P.G.A., care cunoștea

foarte bine dosarul și care a reprezentat-o încă din anul 2003, când a promovat

contestația la Legea nr. 10/2001 privind același imobil.

Motivarea Tribunalului

Neamț, menținută de instanța de apel, potrivit căreia „(...) reclamantei i s-a dat

posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să

o reprezinte sau să-și angajeze un avocat în condițiile Legii nr. 51/1995”, este

în contradicție cu normele elementare de drept privind libera alegere a reprezentantului.

Față de principiile disponibilității

și dreptului la apărare, chiar dacă în procura dată domnului P.G.A. scrie că acesta

este avocat stagiar, instanța trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant,

așa cum s-a întâmplat în alte dosare, în baza unei procuri similare.

3.2. Atât prima instanță,

cât și cea de apel au încălcat principiul puterii de lucru judecat prin nerecunoașterea

expertizei efectuate în Dosarul nr. 1060/2004, când însăși Înalta Curte de Casație

și Justiție menține această expertiză și în baza ei își motivează soluția de casare.

Totodată, instanța de

fond și cea de apel încalcă decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin care s-a statuat, în mod irevocabil și obligatoriu

pentru instanțele naționale, că: „(...) art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005,

privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001”. Argumentația Înaltei Curți de Casație și Justiție a constat și în

faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și art. 1 C. civ., legea

civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate aplica o dispoziție

legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut.

Astfel, în ceea ce privește

expertiza efectuată în cadrul Dosarului nr. 1060/2004, admisă în tot prin decizia

civilă nr. 1316/2004 a Curții de Apel Bacău, în mod abuziv prima instanță a constatat

că expertiza a fost desființată ca urmare a casării deciziei nr. 1316/2004 prin

decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dimpotrivă, prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8107/2006 se reține contrariul, statuându-se

că „ potrivit actelor de proprietate și a expertizei tehnice, terenul în litigiu

are o suprafață de 1.914 mp. Procedând astfel, instanța a lăsat nelămurită diferența

de teren până la cuantumul de 1.914 mp”, ceea ce înseamnă că expertiza a intrat

sub autoritate de lucru judecat. Odată ce Înalta Curte de Casație și Justiție susține

în considerentele deciziei nr. 8107/2006 că, potrivit expertizei judiciare, terenul

este în suprafață de 1.914 mp și instanța de apel a lăsat nerezolvată diferența

suprafeței de teren, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ultima decizie,

nr. 5825/2009, a admis recursul și a stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii pentru suprafața de 1.914 mp, așa cum a fost individualizat imobilul

prin raportul de expertiză din anul 2004, instanța de fond nu putea reține că decizia

nr. 1316/2004 a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar expertiza

este lipsită de efecte juridice. Mai mult decât atât, decizia civilă nr. 1316/2004

a fost casată în parte, numai pentru motivele reținute de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 8107/2006, în sensul că reclamantei nu i s-a

stabilit în mod corect întreaga suprafață pentru care avea dreptul la despăgubiri,

respectiv 1.914 mp, potrivit expertizei judiciare. Toate hotărârile judecătorești

întăresc ideea că expertiza topo-cadastrală a devenit irevocabilă și a fost corect

întocmită, având în vedere că toate hotărârile Înaltei Curți de Casație și

Justiție din dosarul contestației au învederat instanței de trimitere că potrivit

expertizei suprafața este de 1.914 mp și că instanța de apel nu a ținut cont de

această probă.

Or, prin considerentele

deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, reclamantei i-a fost recunoscut

„dreptul la despăgubiri bănești pentru întregul imobil construcție și teren în suprafața

de 1800 mp, așa cum a fost individualizat în raportul de expertiză topo cadastrală”.

Însă, instanța de apel nu a mai avut aceeași consecvență și în dispozitivul deciziei

a pronunțat în mod contrar că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent,

trimițând dosarul la Comisia Centrală.

În cauzele Filipescu contra

României, hotărârea din 30 septembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului,

cât și cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, instanța europeană

a apreciat ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluția consemnată în

dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și constatările instanței reținute în considerentele

hotărârii.

În cauză, însă, această

jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului nu a fost aplicată de instanțe.

Recurenta solicită, astfel,

să se constate că are dreptul la

despăgubiri bănești pentru întregul imobil construcție

„Hotel R.” și terenul aferent de 1.914 mp, așa cum a fost individualizat prin raportul

de expertiză topo cadastrală, în cuantum de 4.963.930 RON, urmând a se statua, în

lumina dispozițiilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, că expertiza topo cadastrală reprezintă un „bun câștigat” și, nefiind desființată

prin nicio hotărâre judecătorească irevocabilă, a intrat sub autoritate de lucru

judecat. În ce privește apariția ulterioară a Legii nr. 247/2005 sau a H.G. nr.

1095/2005, acestea nu se aplică raportului juridic ce a fost soluționat în baza

Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind și recursul în interesul legii admis de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007.

Instanța de apel nu înțelege

temeiul nou de drept în baza căruia a fost promovată prezenta acțiune, cât și cauza

pilot Atanasiu c. României, astfel că își motivează soluția pe considerentele deciziei

nr. 128/2008 și preia, preferențial, ceea ce este în contradicție cu temeiul de

drept nou și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv -

datorită condițiilor normative speciale de acordare a despăgubirilor (Comisia Centrală),

cererea apelantei nu poate fi primită, iar intimatul nu poate fi obligat la plata

despăgubirilor bănești în cuantumul stabilit prin expertiza topo cadastrală din

Dosarul nr. 1060/2004. Mai mult, instanța invocă și decizia civilă nr. 5825/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că jurisprudența invocată

de reclamantă nu subzistă unei analize pertinente, or, în condițiile în care plângerile

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului se înmulțesc datorită gravelor încălcări

ale drepturilor omului, respectiv a dreptului de proprietate, este de neacceptat

să se reitereze ceea ce s-a statuat în mod greșit anterior, indiferent de gradul

de jurisdicție al instanței.

Recurenta solicită instanței

de recurs să dea eficiență maximă cauzei pilot Atanasiu c. României, cât și Convenției

Europene a Drepturilor Omului, cu aplicarea în dreptul intern a art. 1 Protocolul

nr. 1 și art. 6 parag. 1, înțelegând să invoce și cauza Faimblat contra României,

în care instanța de contencios european a reținut nefuncționarea Fondului Proprietatea

și, pentru acest motiv, caracterul teoretic și iluzoriu al despăgubirilor acordate

prin intermediul acestui fond.

3.3.

Instanța a încălcat reclamantei

dreptul la apărare prin faptul că, la termenul din 23 mai 2011, a invocat din oficiu

excepția prematurității cu susținerea că a pus-o în discuția părților, deși niciuna

dintre părți nu a fost prezentă. Cum instanța a înlăturat contractul de mandat dintre

reclamantă și mandatarul său, acesta nu a mai putut fi prezent la termenul din 23

mai 2011 să o reprezinte, ci reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii

scrise, iar instanța la acest termen a invocat, din oficiu, excepția prematurității

cererii, fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților, consemnarea în acest

sens fiind falsă.

Numai și pentru această

motivare, sentința civilă nr. 810/C/2011 este lovită de nulitate, iar motivele de

apel în acest sens, argumentate pe încălcarea dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității, se impuneau a fi admise.

De altfel, întreaga motivare

a instanței de fond, menținută în apel, este fără sens și echivalează cu o nouă

deposedare, în sensul că instanța de fond trimite iarăși partea la Legea nr. 247/2005

Capitolul VII. Prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a statuat, însă, în mod obligatoriu pentru toate instanțele,

că Legea nr. 247/2005, respectiv Capitolul VII, art. 16 și urm., nu se aplică notificărilor

soluționate în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind singura lege care

dezleagă litigiile respective. Mai mult, în cauza Flaimblat contra României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a sancționat statul român pentru că Legea nr. 10/2001

oferă doar un caracter teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă

într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru

care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Așa cum a constatat și

Curtea Europeană, „dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un

drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă,

ci el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată”, astfel

încât persoana să vadă fie punerea în posesie în cazul restituirii în natură, fie

cuantumul valoric al despăgubirilor, exigibil și plătit în timp util.

Or, în actualul sistem

de despăgubire a foștilor proprietari, hotărârile judecătorești nr. 1316/2004 și

nr. 128/2008 ale Curții de Apel Bacău, prin care reclamantei i-a fost recunoscut

un drept de despăgubire, nu vor putea fi valorificate niciodată, ceea ce echivalează

cu o nouă expropriere. În cadrul unui proces, scopul părții interesate este atât

recunoașterea dreptului, dar și realizarea lui, deoarece în lipsa realizării acestuia

îndeplinirea obiectivului pentru care a fost deschis procesul rămâne în mod efectiv

și evident imposibilă. Recunoașterea în mod formal a unui drept, fără posibilitatea

de a-l folosi sau de a dispune de el, echivalează cu o lipsă a acestui drept.

Totodată, se poate constata

că privarea de bun cumulată cu lipsa unei despăgubiri echitabile încalcă art. 1

Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 6 parag. 1, așa cum rezultă din constatările

Tribunalului Neamț potrivit cărora documentația prevăzută de art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 247/2005 nici nu a fost transmisă Comisiei Centrale, dosarul fiind înaintat

Instituției Prefectului abia la data de 11 mai 2011. Aceasta denotă o altă gravă

neglijență a Statului Român, începând cu data de 20 mai 2009, când a rămas irevocabilă

decizia civilă nr. 5825 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și obligată pârâta

să trimită dosarul Comisiei Centrale prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel

Bacău. Pe această motivare Tribunalul Neamț își fundamentează soluția de respingere,

ca prematur formulată, a cererii deduse judecății în prezenta cauză, ceea ce este

greșit.

În mod nelegal se motivează

de către t

ribunalul

că „este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea

în termen rezonabil a atribuțiilor privind calcularea și stabilirea despăgubirilor”,

în condițiile în care reclamanta s-a judecat cu autoritățile statului [fie Primărie,

fie Ministerul de Finanțe (…) etc.] din anul 2001, când a fost formulată notificarea,

și nici până în prezent nu a intrat în posesia dreptului său, decât în forma lui

teoretică și iluzorie.

De asemenea, s-a imputat

în mod greșit reclamantei că a stat în pasivitate și nu a uzat de dispozițiile legale

referitoare la executarea silită, pentru că hotărârile obținute nu erau susceptibile

de executare silită. Pentru a putea solicita executarea silită a unei hotărâri judecătorești,

creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, or nicio instanță nu a avut

curajul să stabilească irevocabil dreptul reclamantei la despăgubiri bănești, în

cuantumul stabilit prin expertiza judiciară, în sumă de 4.963.930 RON.

Totodată, se acreditează

ideea că, dacă ar exista vreo răspundere, acțiunea este prematur introdusă din perspectiva

hotărârii pilot Atanasiu contra României, care a acordat statului român termenul

de 18 luni să-și rezolve problemele legislative și să stopeze încălcarea dreptului

la proprietate prin privarea de bun sau lipsa despăgubirilor. Contrar acestor susțineri

ale tribunalului, termenul de 18 luni în nici un caz nu poate fi interpretat ca

justificând prematuritatea unei cereri introdusă înăuntrul lui, când persoana deposedată

și lipsită de dreptul său a acționat pentru recunoașterea acestuia în urmă cu 10

ani.

Instanța de judecată neglijează

evident normele europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

menținând incertitudinea asupra datei când se vor plăti despăgubirile la care are

dreptul reclamanta.

Curtea Europeană a suspendat

judecarea pe termen de 18 luni a acestor cauze deoarece sunt repetitive și jenante

pentru Curte și nu cum interpretează Tribunalul Neamț, că însăși Curtea a suspendat

judecarea așteptând ca statul român să reglementeze situația plății despăgubirilor,

astfel că, mutatis mutandis, și tribunalul trebuie să facă la fel.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În ședința publică din

10 decembrie 2012, constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că recurenta-reclamantă

a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a reținut-o în pronunțare, cu mențiunea

că urmează a verifica și admisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii

din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț, raportat la dispozițiile art. 299

alin. (1) C. proc. civ., precum și incidența în speță a deciziei în interesul legii

nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul împotriva încheierii

de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț este inadmisibil, pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată

în apel și încheierile premergătoare acesteia.

Cum încheierea din 21

martie 2011 a Tribunalului Neamț este o încheiere premergătoare sentinței de fond,

iar nu deciziei din apel, ea nu poate face obiect al recursului, raportat la dispozițiile

legale susmenționate.

Pe cale de consecință,

recursul declarat de reclamantă împotriva acestei încheieri este inadmisibil și

va fi respins ca atare.

Recursul împotriva deciziei

din apel și a încheierii premergătoare acesteia din 21 septembrie 2011 este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În ce privește încadrarea

în drept, prin cererea de recurs au fost invocate numai formal motivele de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică

de natură a se subsuma ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – nemotivarea

hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art.

304 pct. 7), respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

înțeles ca operațiune juridică (negotium juris).

În fapt, prin criticile

formulate, recurenta se plânge de încălcarea dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității, precum și de încălcarea și aplicarea greșită a legii, astfel

că recursul se încadrează în cazurile de casare și modificare prevăzute de art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

A. Cu referire la încheierea

din 21 septembrie 2011, recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare și a principiului

contradictorialității, pe motiv că instanța de apel a refuzat să comunice procuratorului

său întâmpinarea depusă de intimat, raportat la dovada de comunicare de la dosar.

Este adevărat că dovada

la care s-a raportat instanța de apel atestă comunicarea întâmpinării către parte

și nu către procuratorul acesteia, însă, în speță, comunicarea actului de procedură

nu se justifica și către procurator, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs.

Astfel, în condițiile

în care la fond se admisese excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului

reclamantei, iar această soluție fusese atacată pe calea apelului, instanța de apel

nu se putea pronunța asupra calității de reprezentant a procuratorului părții decât

odată cu soluționarea apelului, or, într-o atare situație, comunicarea actelor de

procedură trebuia făcută direct părții.

În contextul arătat, cât

timp reclamantei i s-a comunicat întâmpinarea depusă în apel de partea adversă,

la domiciliul indicat de ea prin cererea de apel, iar modalitatea concretă de comunicare

ce rezultă din dovada de la dosarul de apel – respectiv, afișarea pe ușa principală

a clădirii, în lipsa destinatarului și a oricărei alte persoane căreia legea îi

recunoaște dreptul de a primi corespondența - este cea legală, conform art. 92

alin. (4) C. proc. civ., dreptul la apărare al părții, ca și principiul contradictorialității

au fost pe deplin respectate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Cu atât mai mult nu se

poate reține încălcarea acestor principii prin necomunicarea întâmpinării și către

procurator, în condițiile în care soluția primei instanțe privind admiterea excepției

lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, confirmată prin decizia

recurată, este corectă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, în analiza

motivului de recurs formulat pe acest aspect.

B. Cu referire la decizia

dată asupra apelului, pronunțată la data de 02 noiembrie 2011:

din 02 noiembrie 2011 s-a judecat apelul, pronunțându-se decizia civilă nr. 70

din 02 noiembrie 2011, recursul declarat de recurentă împotriva „încheierii de ședință

din 2 noiembrie 2011” vizează, în fapt, decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011,

urmând a fi analizat ca atare.

Astfel, recurenta susține

că prin neprimirea cererii formulate de procuratorul său pentru termenul din 02

noiembrie 2011, de a i se comunica întâmpinarea intimatului, i s-a încălcat dreptul

la apărare și dreptul de acces la justiție, întrucât procuratorul său nu a putut

să formuleze în numele ei și pentru ea apărările pe care le considera necesare pentru

buna desfășurare a procesului.

Critica nu este fondată.

Conform celor consemnate

în practicaua deciziei recurate, instanța a constatat că cererea formulată de procuratorul

apelantei-reclamante, prin care solicita comunicarea întâmpinării, a rămas fără

obiect, întrucât la termenul din 21 septembrie 2011 s-a dispus asupra unei cereri

cu același conținut, iar întâmpinarea intimatului a fost comunicată direct părții.

Având în vedere considerentele

prezentate în analiza recursului declarat împotriva încheierii din 21

septembrie 2011, în mod legal instanța de apel nu a primit nici ce-a de-a doua cerere

prin care procuratorul apelantei-reclamante solicita să-i fie comunicată lui întâmpinarea

depusă de intimat, în contextul concret al cauzei dreptul la apărare și dreptul

de acces la justiție fiind asigurate prin comunicarea directă către parte a întâmpinării.

confirmare, de către curtea de apel, a soluției primei instanțe de admitere a excepției

lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, nu este fondată.

Astfel, este adevărat

că orice parte are dreptul de a împuternici un mandatar să o reprezinte în judecată,

sens în care sunt dispozițiile art. 67 alin. (1) C. proc. civ.

Calitatea de reprezentant

convențional trebuie, însă, dovedită în condițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.,

respectiv „prin înscris sub semnătură legalizată”, afară de cazul în care procura

de reprezentare în judecată este dată unui avocat, caz în care aceasta trebuie să

respecte cerințele prevăzute de legea avocaților: „în cazul în care procura este

dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților”.

În speță, reclamanta a

împuternicit prin procură autentificată la notar un avocat stagiar să o reprezinte

în judecată, calitatea de avocat stagiar a mandatarului fiind menționată expres

în cuprinsul procurii aflate la dosarul de fond.

De altfel, reclamanta

nici nu contestă că mandatarul său este avocat stagiar, ci susține că, independent

de această calitate, instanța trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant,

în baza procurii notariale depuse la dosar.

Aceste susțineri ignoră,

însă, dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care, așa cum s-a arătat mai

sus, prevăd în mod imperativ condiția ca procura dată unui avocat să fie certificată

potrivit legii avocaților.

Or, Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede, la art. 29 alin.

(1), că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică,

iar Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, în vigoare la data judecății

în fond și în apel, prevedea, la art. 131 alin. (1), că în baza contractului de

asistență juridică, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială,

această din urmă dispoziție fiind preluată identic în art. 126 alin. (1) din Statutul

profesiei de avocat în vigoare în prezent, respectiv Statutul adoptat prin Hotărârea

Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64 din 03 decembrie 2011,

publicat în M. Of. al României nr. 898/19.12.2011.

Prin urmare, în mod corect

curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei

calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, reținând că procura autentificată

la notar, prezentată în cauză, nu face dovada calității de reprezentant a mandatarului

avocat, această dovadă putând fi făcută numai cu împuternicirea avocațială emisă

în condițiile Legii nr. 51/1995.

Pe de altă parte, față

de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevăd că avocatul

stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie, în mod corect s-a apreciat ca

inutilă depunerea împuternicirii avocațiale de către procuratorul reclamantei, raportat

la calitatea acestuia de avocat stagiar.

Cum, în speță, potrivit

celor anterior arătate, dovada calității de reprezentant nu a fost făcută cu respectarea

condițiilor imperative ale legii, recurenta nu poate susține cu temei că i-a fost

încălcat dreptul la apărare sau accesul liber la justiție, întrucât în lipsa dovezii

calității de reprezentant, partea însăși poate participa la dezbateri sau poate

pune concluzii înaintea instanței de judecată, scop în care reclamanta a fost citată

personal în proces după ce s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant a

procuratorului său.

deciziei recurate cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat și a deciziei

în interesul legii nr. 52/2007 nu sunt fondate.

Puterea lucrului judecat

este un efect specific numai hotărârilor judecătorești, nu și mijloacelor de probă

și de aceea nu se poate reține că expertiza de evaluare a imobilului litigios, efectuată

în contestația la Legea nr. 10/2001, soluționată în mod irevocabil, a intrat în

puterea lucrului judecat, cum greșit susține recurenta.

În ce privește măsurile

reparatorii cuvenite reclamantei pentru imobilul litigios, hotărârile irevocabile

pronunțate în contestația la Legea nr. 10/2001 se opun în prezenta cauză cu putere

de lucru judecat.

Contrar, însă, susținerilor

recurentei, prin aceste hotărâri nu i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri bănești,

ci dreptul la măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri în condițiile

Titlulu