ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7635/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, la data de 28 ianuarie 2011, sub nr. 267/103/2011, reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului: - la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție în suprafață de 1659,84 mp și 112,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât și pentru terenul aferent în suprafață de 1914 mp, în valoare de 4.963.930 RON, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea de Apel Bacău; - la plata dobânzii aferente valorii acestor imobile, în sumă de 4.963.930 RON, conform expertizei tehnice judiciare întocmite de expert B.L.A.

și adreselor emise de Trezoreria Neamț și Sucursala C. Neamț, anexate acțiunii; - la plata de daune morale în cuantum de 300.000 RON; - la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin încheierea din 21 martie 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 131 din Statutul profesiei de avocat, respectiv art. 23 din Legea nr. 51/1995, iar prin încheierea din 18 aprilie 2011, în ceea ce privește solicitarea reclamantei privind reprezentarea de către mandatar, tribunalul a reținut că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat la termenul anterior din 21 martie 2011. Prin sentința civilă nr. 810/C din 23 mai 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins acțiunea, ca prematur formulată, pentru următoarele considerente: Prin acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4.963.930 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor (teren și construcție) situate în Piatra Neamț, fosta stradă A.B., la plata de dobânzi, daune morale și cheltuieli de judecată.

Imobilele de mai sus au făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001 adresată Primăriei Municipiului Piatra Neamț, care a fost respinsă prin dispoziția nr. 1026/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț. Contestația reclamantei a fost admisă prin sentința civilă nr. 457/C/2003 a Tribunalului Neamț, care a anulat dispoziția și a trimis cauza instituției emitente a dispoziției pentru soluționare pe fond a notificării.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 1316 din 11 octombrie 2004, prin care s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul obligării Primarului Municipiului Piatra Neamț să comunice reclamantei datele prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privitoare la unitățile deținătoare a unei părți din terenul solicitat de notificatoare și a fost obligat pârâtul să restituie, prin măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1377 mp teren. Recursul declarat de reclamantă a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 8107/2006, a casat, în parte, decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț.

Astfel, prin decizia nr. 237 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, a schimbat, în parte, sentința și a obligat pârâta Primăria Municipiului Piatra Neamț la comunicarea, către reclamantă, a datelor prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv elementele de identificare a unităților deținătoare a suprafețelor de 168 mp și 222 mp și la restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1410 mp teren ce constituie domeniu public. Prin decizia civilă nr. 2049 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat, în parte, decizia civilă nr. 237 din 16 mai 2007 a Curții de Apel Bacău și s-a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Neamț și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a stabilit că reclamanta-contestatoare este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituire prin echivalent pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1800 mp teren și a fost obligată intimata Primăria Municipiului Piatra Neamț să predea, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, Secretariatului Comisiei Centrale documentația prevăzută la art. 16 din H.G.

nr. 1095 din 27 octombrie 2005. Prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul reclamantei și s-a modificat, în parte, decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, în sensul că întinderea suprafeței de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii în echivalent este de 1914 mp în loc de 1800 mp.

Din cele de mai sus rezultă că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv și irevocabil, că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, este sentința civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1316/2004 a Curții de Apel Bacău, invocată de reclamantă, neavând putere de lucru judecat cu privire la cele invocate prin acțiune, întrucât aceasta a fost casată anterior prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Din considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că măsurile reparatorii în echivalent sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii), respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Întrucât, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, stabilirea cuantumului despăgubirii este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (care, pe baza unui raport de evaluare, întocmit de evaluatori autorizați în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, emite o decizie ce reprezintă titlul de despăgubire), prin decizia civilă nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău (irevocabilă) s-a dispus în acest scop, în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înaintarea întregii documentații referitoare la notificarea reclamantei acestei comisii.

Susținerile reclamantei că prin hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea notificării i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri bănești și că nu-i sunt aplicabile tipurile și modalitățile de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai pot fi analizate în condițiile în care acestea au fost invocate atât cu ocazia soluționării apelului finalizat prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, cât și a recursului soluționat prin decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au fost examinate de aceste instanțe.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău s-a reținut că: „pe cale de consecință, în condițiile normative speciale de acordare a despăgubirilor de către instituția și modalitatea anterior arătată nu poate fi primită cererea apelantei de a fi obligat intimatul la plata de despăgubiri prin echivalent bănesc în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în Dosarul nr. 1060/2004 a Curții de Apel Bacău”. Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei de recurs (nr. 5825/2009), a reținut: „nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă pe motiv de nelegalitate, care-i încalcă dreptul la o reparație bănească, nesocotindu-i dreptul de proprietate sub forma măsurii reparatorii, nu subzistă unei analize pertinente”.

Or, tocmai principiul securității raporturilor juridice invocat de reclamantă, potrivit căruia „soluția dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanțe nu mai poate fi repusă în discuție”, face ca susținerile reclamantei referitoare la despăgubiri bănești să nu poată fi primite. În ceea ce privește cererea de obligare directă (cu eliminarea procedurii speciale) la plata de despăgubiri bănești, reprezentând echivalentul imobilelor, ca o sancțiune împotriva statului pe motiv că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (și în special hotărârea-pilot pronunțată în cazul Atanasiu vs. România) a constatat ineficiența și lipsa de previzibilitate a mecanismului de despăgubire reglementat de legislația internă, la termenul din 23 mai 2011, tribunalul a invocat și pus în discuția părților excepția prematurității acțiunii, excepție ce a fost admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (la parag. 182) că: „neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1”.

În speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în cauzele în care s-a judecat contestația reclamantei împotriva dispoziției date de Primarul Municipiului Piatra Neamț în soluționarea notificării întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că obligația acesteia referitoare la executarea sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, definitivă și irevocabilă, se naște în momentul în care dosarul cuprinzând toată documentația notificării este înregistrat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (documentație care trebuia, potrivit dispozitivului deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, să-i fie înaintată de Primăria Municipiului Piatra Neamț).

Aceasta pentru că, potrivit dispozițiilor Capitolului III art. 13 alin. (1), (6) și (7) din Legea nr. 247/2005, cu completările și modificările ulterioare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților acționează în numele și pe seama Statului Român. De asemenea, Statului Român, alături de cele două instituții, îi sunt conferite atribuții speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cum din adresa din 13 mai 2011, comunicată instanței de Primăria Municipiului Piatra Neamț (coroborată cu adresa din 11 mai 2011), rezultă că dosarul reclamantei cuprinzând documentația prevăzută de art. 16 alin. (2 1 ) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (la data de 11 mai 2011 fiind abia înaintat Instituției Prefectului în vederea exercitării controlului de legalitate), este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil, de către instituțiile abilitate, a atribuțiilor privind calcularea și stabilirea despăgubirilor.

Împrejurarea că de la data la care s-a stabilit că reclamanta este, cel puțin, beneficiara unui drept de a fi despăgubită (respectiv, 20 mai 2009, când s-a pronunțat decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și până în prezent documentația cuprinzând notificarea reclamantei nu a fost înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu poate atrage răspunderea pârâtului în condițiile în care reclamanta a stat în pasivitate, deși avea posibilitatea de a uza de dispozițiile legale referitoare la executarea silită, iar potrivit dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat.

Chiar și în ipoteza în care s-ar acredita ideea că ar exista vreo răspundere, acțiunea este prematur introdusă din perspectiva hotărârii-pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu vs. România la data de 12 octombrie 2010, în condițiile în care Curtea a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a lua măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenție (parag. 229-236 din hotărârea-pilot) și a stabilit că: „aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă”.

În parag.

229-236 sus-menționatei cauze, Curtea, după ce a reținut că în cauzele examinate a constatat o serie de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau despăgubire, a sugerat, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea lua pentru a pune capăt situației constatate, enumerând printre acestea: stabilirea unor termene de constrângere pentru toate etapele administrative; refacerea totală a legislației care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate pentru a face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa; plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ce ar putea să reprezinte măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității, etc. Or, cum acțiunea reclamantei s-a formulat după data pronunțării hotărârii-pilot și înainte de împlinirea termenului de grație de 18 luni acordat de Curte Statului Român tocmai pentru adoptarea unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor celor afectați de legile de reparație, este prematur a se solicita atragerea răspunderii pârâtului în sensul celor pretinse prin acțiunea de față.

De altfel, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să suspende, pe aceeași perioadă de 18 luni, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării, de către autoritățile române, a unor măsuri adecvate pentru a se putea achita de obligațiile sale decurgând din art. 46 din Convenție. Împotriva încheierilor și sentinței susmenționate a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins apelul, ca neîntemeiat. Privitor la excepția lipsei calității de reprezentat a mandatarului reclamantei, curtea a reținut că soluția pronunțată de tribunal prin încheierile apelate este temeinică și legală.

Prin procura autentificată aflată la dosarul tribunalului, reclamanta împuternicește pe domnul avocat stagiar P.G.A. pentru a o reprezenta în cadrul oricărei proceduri administrative sau jurisdicționale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului „Hotel R.” sau despăgubiri bănești. Este fără nicio îndoială că reprezentantul reclamantei are calitatea de avocat. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, pentru calitatea de avocat a reprezentantului, art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că mandatarul avocat se legitimează în fața instanței de judecată cu procură emisă în condițiile legii avocaților, iar dispozițiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 131 din Statutul avocatului prevăd că avocatul reprezintă sau asistă partea în fața instanței în baza unui contract de asistență juridică și se legitimează față de terți cu delegație, care este dovada mandatului.

Față și de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 51/1995, care instituie restricția pentru avocatul stagiar de a pune concluzii în fața tribunalului, s-a constatat că este inutilă împuternicirea avocațială. Admițând excepția lipsei calității de reprezentat a mandatarului P.G.A., pentru respectarea dreptului la apărare instanța a dispus ca reclamantei să i se aducă la cunoștință motivele pentru care s-a invocat excepția lipsei calității de reprezentat, dându-i-se astfel posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să o reprezinte sau să-și angajeze un avocat în condițiile Legii nr. 51/1995.

În ceea ce privește încheierea din 18 aprilie 2011, la acest termen instanța s-a pronunțat cu privire la solicitarea reclamantei privind reprezentarea sa de către P.G.A., arătând că s-a pronunțat asupra calității de reprezentant a acestuia prin încheierea pronunțată anterior și totodată că argumentul reclamantei că această persoană a reprezentat-o în dosarul având ca obiect contestație la Legea nr. 10/2011 nu-i conferă calitatea de reprezentat și în prezenta cauză. Referitor la criticile aduse hotărârii pronunțate de tribunal, curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție în suprafață de 1659,84 mp și 122,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât și terenul aferent în suprafață de 1914 mp, în valoare de 4963930 RON.

Reclamanta a mai solicitat dobânzi aferente creanței și daune morale. Prin hotărârea apelată au fost evidențiate toate etapele parcurse de reclamantă până la hotărârea prin care s-a statuat definitiv și irevocabil, respectiv decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru 1914 mp teren. Așadar, susținerea apelantei că prin considerentele hotărârii nu i se recunoaște dreptul stabilit irevocabil prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu corespund realității.

Instanța de fond a arătat, în considerentele sentinței, că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv și irevocabil, că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat este sentința civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Critica ce vizează neaplicarea deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, este de asemenea nefondată. Prin această critică, apelanta dă dovadă de neconsecvență.

Astfel, dacă se critică considerentele hotărârii de fond întrucât pretinde că a fost încălcat principiul statornicit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind intrarea sub puterea lucrului judecat inclusiv a considerentelor hotărârii și, în fapt, sub acest aspect, apelanta arată că instanța de fond a ignorat considerentele deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelanta nu este consecventă în ceea ce privește acest principiu și cu privire la procedura aplicabilă pentru acordarea despăgubirilor.

Se ignoră, cu bună știință, că prin considerentele deciziei civile nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că reclamanta, ca persoană îndreptățită, are dreptul la alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și faptul că acest aspect a făcut obiectul judecății atât în Dosarul nr. 5381/32/2007 al Curții de Apel Bacău, cât și în Dosarul nr. 10842/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și justiție. Așadar, respectând tocmai principiul invocat în apel de către apelantă, principiu ce privește intrarea sub puterea de lucru judecat inclusiv a considerentelor hotărârii, temeinic și legal instanța de fond a stabilit că procedura ce se aplică apelantei pentru a beneficia de despăgubiri este cea prevăzută de art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit acestor dispoziții, se predau Secretariatului Comisiei Centrale atât deciziile, cât și dispozițiile emise de entități investite cu soluționarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțită de întreaga documentație aferentă acestora, cât și notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit în acest Secretariat al Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Așadar, atât prin Legea nr. 10/2001, cât și prin Legea nr. 247/2005 se indică, în mod imperativ, procedura ce trebuie urmată de cei îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.

Din probele administrate de către instanța de fond (adresa din 13 mai 2011 emisă de Primăria municipiului Piatra Neamț), rezultă că dosarul reclamantei nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind astfel finalizată procedura instituită prin legea specială. Din această perspectivă, excepția prematurității acțiunii, invocată din oficiu, este întemeiată, iar critica privind nepunerea în discuția părților a acestei excepții este nejustificată, având în vedere că părțile aveau termen în cunoștință.

Excepția prematurității acțiunii este întemeiată, în opinia curții, pe de o parte, pentru faptul că nu a fost epuizată procedura specială în cadrul căreia se stabilea întinderea creanței și, pe de altă parte, și pentru aspectul reținut de tribunal, respectiv acela că Guvernului îi revine obligația identificării unui alt mecanism și să-l implementeze în termenul de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza pilot Maria Atanasiu. Existența unei proceduri, la această dată, reglementată de legea specială pe care se întemeiază pretențiile reclamantei, precum și obligația stabilită în sarcina statului prin hotărârea pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu, nu permit, în opinia curții, o modificare pe cale jurisprudențială a mecanismului reparator deja existent, așa cum dorește apelanta, care pretinde că temeiul de drept al acțiunii este art. 1 al Protocolului 1 la Convenție.

Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel și a încheierilor de ședință din 21 septembrie 2011 și 2 noiembrie 2011 ale aceleiași instanțe, precum și împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț. 1. Referitor la încheierea de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț, recurenta a arătat că tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului său, în temeiul art. 68 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 131 din Statutul avocaților, susținând că prin admiterea acestei excepții la termenul din 21 martie 2011, instanța de judecată i-a încălcat flagrant dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces echitabil, substituindu-se principiului disponibilității părților și voinței acestora, liber exprimate, în alegerea reprezentantului.

2. În ce privește încheierile de ședință din 21 septembrie 2011 și 2 noiembrie 2011 ale Curții de Apel Bacău, recurenta a invocat încălcarea dreptului său la apărare. Astfel, procuratorul său P.G.A. a solicitat instanței de apel să i se comunice întâmpinarea formulată de Ministerul de Finanțe, însă instanța de apel, prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2011, consemnează în fals că cererea rămâne fără obiect deoarece la dosar se află atașată dovada de primire a comunicării întâmpinării. La dosar se află dovada de comunicare a întâmpinării, dar către reclamanta N.A. și aceasta fiind lipită de zidul clădirii. Or, pe tot parcursul apelului, P.G.A. a fost citat ca procurator, i-a fost comunicată decizia civilă nr. 70/2011, dar instanța de apel, prin încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, a refuzat să expedieze un exemplar al întâmpinării și procuratorului reclamantei.

Reclamanta are vârsta venerabilă de 80 de ani și nu stă permanent la imobilul din str. P., tocmai de aceea l-a mandatat pe P.G.A. încă din anul 2003 să o reprezinte în fața tuturor instanțelor de judecată, ceea ce s-a și întâmplat până în prezentul litigiu, singurul în care instanța a refuzat să îi comunice și procuratorului apărările formulate de partea adversă. Faptul că întâmpinarea a fost comunicată reclamantei nu exonerează de răspundere instanța de apel, atâta timp cât aceasta a susținut prin aceeași încheiere că nu se poate pronunța asupra calității de procurator, astfel că aceasta era obligată, pentru a respecta dreptul la apărare al reclamantei și principiul contradictorialității, să comunice un exemplar al întâmpinării și procuratorului.

Cu privire la cele reținute de instanța de apel în ședința din 2 noiembrie 2011, în sensul că s-a dispus asupra unei cereri cu același conținut - comunicarea întâmpinării - iar întâmpinarea și apărările intimatei au fost comunicate direct părții, recurenta susține că în felul acesta i s-a îngrădit dreptul de acces la justiție, dreptul la apărare și disponibilitatea părților în procesul civil, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în numele ei și pentru ea toate apărările pe care le considera necesare pentru buna desfășurare a procesului. 3. În ce privește decizia civilă nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Bacău, recurenta a formulat următoarele critici: 3.1. În mod nelegal, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului P.G.A.

este întemeiată. Recurenta susține că prin nerecunoașterea calității de reprezentant a procuratorului său, instanța i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, deoarece ea nu a putut să se apere singură, având domiciliul în București și o stare precară de sănătate. Tocmai aceasta a fost rațiunea pentru care a făcut procura domnului P.G.A., care cunoștea foarte bine dosarul și care a reprezentat-o încă din anul 2003, când a promovat contestația la Legea nr. 10/2001 privind același imobil. Motivarea Tribunalului Neamț, menținută de instanța de apel, potrivit căreia „(...) reclamantei i s-a dat posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să o reprezinte sau să-și angajeze un avocat în condițiile Legii nr. 51/1995”, este în contradicție cu normele elementare de drept privind libera alegere a reprezentantului.

Față de principiile disponibilității și dreptului la apărare, chiar dacă în procura dată domnului P.G.A. scrie că acesta este avocat stagiar, instanța trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant, așa cum s-a întâmplat în alte dosare, în baza unei procuri similare. 3.2. Atât prima instanță, cât și cea de apel au încălcat principiul puterii de lucru judecat prin nerecunoașterea expertizei efectuate în Dosarul nr. 1060/2004, când însăși Înalta Curte de Casație și Justiție menține această expertiză și în baza ei își motivează soluția de casare.

Totodată, instanța de fond și cea de apel încalcă decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat, în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanțele naționale, că: „(...) art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001”. Argumentația Înaltei Curți de Casație și Justiție a constat și în faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate aplica o dispoziție legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut.

Astfel, în ceea ce privește expertiza efectuată în cadrul Dosarului nr. 1060/2004, admisă în tot prin decizia civilă nr. 1316/2004 a Curții de Apel Bacău, în mod abuziv prima instanță a constatat că expertiza a fost desființată ca urmare a casării deciziei nr. 1316/2004 prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dimpotrivă, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8107/2006 se reține contrariul, statuându-se că „ potrivit actelor de proprietate și a expertizei tehnice, terenul în litigiu are o suprafață de 1.914 mp. Procedând astfel, instanța a lăsat nelămurită diferența de teren până la cuantumul de 1.914 mp”, ceea ce înseamnă că expertiza a intrat sub autoritate de lucru judecat.

Odată ce Înalta Curte de Casație și Justiție susține în considerentele deciziei nr. 8107/2006 că, potrivit expertizei judiciare, terenul este în suprafață de 1.914 mp și instanța de apel a lăsat nerezolvată diferența suprafeței de teren, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ultima decizie, nr. 5825/2009, a admis recursul și a stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 1.914 mp, așa cum a fost individualizat imobilul prin raportul de expertiză din anul 2004, instanța de fond nu putea reține că decizia nr. 1316/2004 a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar expertiza este lipsită de efecte juridice.

Mai mult decât atât, decizia civilă nr. 1316/2004 a fost casată în parte, numai pentru motivele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 8107/2006, în sensul că reclamantei nu i s-a stabilit în mod corect întreaga suprafață pentru care avea dreptul la despăgubiri, respectiv 1.914 mp, potrivit expertizei judiciare. Toate hotărârile judecătorești întăresc ideea că expertiza topo-cadastrală a devenit irevocabilă și a fost corect întocmită, având în vedere că toate hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul contestației au învederat instanței de trimitere că potrivit expertizei suprafața este de 1.914 mp și că instanța de apel nu a ținut cont de această probă.

Or, prin considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, reclamantei i-a fost recunoscut „dreptul la despăgubiri bănești pentru întregul imobil construcție și teren în suprafața de 1800 mp, așa cum a fost individualizat în raportul de expertiză topo cadastrală”. Însă, instanța de apel nu a mai avut aceeași consecvență și în dispozitivul deciziei a pronunțat în mod contrar că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, trimițând dosarul la Comisia Centrală. În cauzele Filipescu contra României, hotărârea din 30 septembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, instanța europeană a apreciat ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluția consemnată în dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și constatările instanței reținute în considerentele hotărârii.

În cauză, însă, această jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului nu a fost aplicată de instanțe. Recurenta solicită, astfel, să se constate că are dreptul la despăgubiri bănești pentru întregul imobil construcție „Hotel R.” și terenul aferent de 1.914 mp, așa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză topo cadastrală, în cuantum de 4.963.930 RON, urmând a se statua, în lumina dispozițiilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că expertiza topo cadastrală reprezintă un „bun câștigat” și, nefiind desființată prin nicio hotărâre judecătorească irevocabilă, a intrat sub autoritate de lucru judecat. În ce privește apariția ulterioară a Legii nr. 247/2005 sau a H.G.

nr. 1095/2005, acestea nu se aplică raportului juridic ce a fost soluționat în baza Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind și recursul în interesul legii admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007. Instanța de apel nu înțelege temeiul nou de drept în baza căruia a fost promovată prezenta acțiune, cât și cauza pilot Atanasiu c. României, astfel că își motivează soluția pe considerentele deciziei nr. 128/2008 și preia, preferențial, ceea ce este în contradicție cu temeiul de drept nou și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv - datorită condițiilor normative speciale de acordare a despăgubirilor (Comisia Centrală), cererea apelantei nu poate fi primită, iar intimatul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești în cuantumul stabilit prin expertiza topo cadastrală din Dosarul nr. 1060/2004.

Mai mult, instanța invocă și decizia civilă nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că jurisprudența invocată de reclamantă nu subzistă unei analize pertinente, or, în condițiile în care plângerile la Curtea Europeană a Drepturilor Omului se înmulțesc datorită gravelor încălcări ale drepturilor omului, respectiv a dreptului de proprietate, este de neacceptat să se reitereze ceea ce s-a statuat în mod greșit anterior, indiferent de gradul de jurisdicție al instanței. Recurenta solicită instanței de recurs să dea eficiență maximă cauzei pilot Atanasiu c. României, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu aplicarea în dreptul intern a art. 1 Protocolul nr. 1 și art. 6 parag.

1, înțelegând să invoce și cauza Faimblat contra României, în care instanța de contencios european a reținut nefuncționarea Fondului Proprietatea și, pentru acest motiv, caracterul teoretic și iluzoriu al despăgubirilor acordate prin intermediul acestui fond. 3.3. Instanța a încălcat reclamantei dreptul la apărare prin faptul că, la termenul din 23 mai 2011, a invocat din oficiu excepția prematurității cu susținerea că a pus-o în discuția părților, deși niciuna dintre părți nu a fost prezentă. Cum instanța a înlăturat contractul de mandat dintre reclamantă și mandatarul său, acesta nu a mai putut fi prezent la termenul din 23 mai 2011 să o reprezinte, ci reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise, iar instanța la acest termen a invocat, din oficiu, excepția prematurității cererii, fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților, consemnarea în acest sens fiind falsă.

Numai și pentru această motivare, sentința civilă nr. 810/C/2011 este lovită de nulitate, iar motivele de apel în acest sens, argumentate pe încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, se impuneau a fi admise. De altfel, întreaga motivare a instanței de fond, menținută în apel, este fără sens și echivalează cu o nouă deposedare, în sensul că instanța de fond trimite iarăși partea la Legea nr. 247/2005 Capitolul VII. Prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, însă, în mod obligatoriu pentru toate instanțele, că Legea nr. 247/2005, respectiv Capitolul VII, art. 16 și urm., nu se aplică notificărilor soluționate în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind singura lege care dezleagă litigiile respective.

Mai mult, în cauza Flaimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat statul român pentru că Legea nr. 10/2001 oferă doar un caracter teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Așa cum a constatat și Curtea Europeană, „dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată”, astfel încât persoana să vadă fie punerea în posesie în cazul restituirii în natură, fie cuantumul valoric al despăgubirilor, exigibil și plătit în timp util.

Or, în actualul sistem de despăgubire a foștilor proprietari, hotărârile judecătorești nr. 1316/2004 și nr. 128/2008 ale Curții de Apel Bacău, prin care reclamantei i-a fost recunoscut un drept de despăgubire, nu vor putea fi valorificate niciodată, ceea ce echivalează cu o nouă expropriere. În cadrul unui proces, scopul părții interesate este atât recunoașterea dreptului, dar și realizarea lui, deoarece în lipsa realizării acestuia îndeplinirea obiectivului pentru care a fost deschis procesul rămâne în mod efectiv și evident imposibilă. Recunoașterea în mod formal a unui drept, fără posibilitatea de a-l folosi sau de a dispune de el, echivalează cu o lipsă a acestui drept. Totodată, se poate constata că privarea de bun cumulată cu lipsa unei despăgubiri echitabile încalcă art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 6 parag.

1, așa cum rezultă din constatările Tribunalului Neamț potrivit cărora documentația prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 nici nu a fost transmisă Comisiei Centrale, dosarul fiind înaintat Instituției Prefectului abia la data de 11 mai 2011. Aceasta denotă o altă gravă neglijență a Statului Român, începând cu data de 20 mai 2009, când a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 5825 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și obligată pârâta să trimită dosarul Comisiei Centrale prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău. Pe această motivare Tribunalul Neamț își fundamentează soluția de respingere, ca prematur formulată, a cererii deduse judecății în prezenta cauză, ceea ce este greșit.

În mod nelegal se motivează de către t ribunalul că „este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil a atribuțiilor privind calcularea și stabilirea despăgubirilor”, în condițiile în care reclamanta s-a judecat cu autoritățile statului [fie Primărie, fie Ministerul de Finanțe (…) etc.] din anul 2001, când a fost formulată notificarea, și nici până în prezent nu a intrat în posesia dreptului său, decât în forma lui teoretică și iluzorie. De asemenea, s-a imputat în mod greșit reclamantei că a stat în pasivitate și nu a uzat de dispozițiile legale referitoare la executarea silită, pentru că hotărârile obținute nu erau susceptibile de executare silită.

Pentru a putea solicita executarea silită a unei hotărâri judecătorești, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, or nicio instanță nu a avut curajul să stabilească irevocabil dreptul reclamantei la despăgubiri bănești, în cuantumul stabilit prin expertiza judiciară, în sumă de 4.963.930 RON. Totodată, se acreditează ideea că, dacă ar exista vreo răspundere, acțiunea este prematur introdusă din perspectiva hotărârii pilot Atanasiu contra României, care a acordat statului român termenul de 18 luni să-și rezolve problemele legislative și să stopeze încălcarea dreptului la proprietate prin privarea de bun sau lipsa despăgubirilor. Contrar acestor susțineri ale tribunalului, termenul de 18 luni în nici un caz nu poate fi interpretat ca justificând prematuritatea unei cereri introdusă înăuntrul lui, când persoana deposedată și lipsită de dreptul său a acționat pentru recunoașterea acestuia în urmă cu 10 ani.

Instanța de judecată neglijează evident normele europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, menținând incertitudinea asupra datei când se vor plăti despăgubirile la care are dreptul reclamanta. Curtea Europeană a suspendat judecarea pe termen de 18 luni a acestor cauze deoarece sunt repetitive și jenante pentru Curte și nu cum interpretează Tribunalul Neamț, că însăși Curtea a suspendat judecarea așteptând ca statul român să reglementeze situația plății despăgubirilor, astfel că, mutatis mutandis, și tribunalul trebuie să facă la fel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În ședința publică din 10 decembrie 2012, constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a reținut-o în pronunțare, cu mențiunea că urmează a verifica și admisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț, raportat la dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., precum și incidența în speță a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel și încheierile premergătoare acesteia. Cum încheierea din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț este o încheiere premergătoare sentinței de fond, iar nu deciziei din apel, ea nu poate face obiect al recursului, raportat la dispozițiile legale susmenționate. Pe cale de consecință, recursul declarat de reclamantă împotriva acestei încheieri este inadmisibil și va fi respins ca atare. Recursul împotriva deciziei din apel și a încheierii premergătoare acesteia din 21 septembrie 2011 este nefondat, pentru următoarele considerente: În ce privește încadrarea în drept, prin cererea de recurs au fost invocate numai formal motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7), respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotium juris). În fapt, prin criticile formulate, recurenta se plânge de încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, precum și de încălcarea și aplicarea greșită a legii, astfel că recursul se încadrează în cazurile de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

A. Cu referire la încheierea din 21 septembrie 2011, recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, pe motiv că instanța de apel a refuzat să comunice procuratorului său întâmpinarea depusă de intimat, raportat la dovada de comunicare de la dosar. Este adevărat că dovada la care s-a raportat instanța de apel atestă comunicarea întâmpinării către parte și nu către procuratorul acesteia, însă, în speță, comunicarea actului de procedură nu se justifica și către procurator, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs. Astfel, în condițiile în care la fond se admisese excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, iar această soluție fusese atacată pe calea apelului, instanța de apel nu se putea pronunța asupra calității de reprezentant a procuratorului părții decât odată cu soluționarea apelului, or, într-o atare situație, comunicarea actelor de procedură trebuia făcută direct părții.

În contextul arătat, cât timp reclamantei i s-a comunicat întâmpinarea depusă în apel de partea adversă, la domiciliul indicat de ea prin cererea de apel, iar modalitatea concretă de comunicare ce rezultă din dovada de la dosarul de apel – respectiv, afișarea pe ușa principală a clădirii, în lipsa destinatarului și a oricărei alte persoane căreia legea îi recunoaște dreptul de a primi corespondența - este cea legală, conform art. 92 alin. (4) C. proc. civ., dreptul la apărare al părții, ca și principiul contradictorialității au fost pe deplin respectate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Cu atât mai mult nu se poate reține încălcarea acestor principii prin necomunicarea întâmpinării și către procurator, în condițiile în care soluția primei instanțe privind admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, confirmată prin decizia recurată, este corectă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, în analiza motivului de recurs formulat pe acest aspect. B. Cu referire la decizia dată asupra apelului, pronunțată la data de 02 noiembrie 2011: 1. Întrucât la termenul din 02 noiembrie 2011 s-a judecat apelul, pronunțându-se decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, recursul declarat de recurentă împotriva „încheierii de ședință din 2 noiembrie 2011” vizează, în fapt, decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, urmând a fi analizat ca atare.

Astfel, recurenta susține că prin neprimirea cererii formulate de procuratorul său pentru termenul din 02 noiembrie 2011, de a i se comunica întâmpinarea intimatului, i s-a încălcat dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în numele ei și pentru ea apărările pe care le considera necesare pentru buna desfășurare a procesului. Critica nu este fondată. Conform celor consemnate în practicaua deciziei recurate, instanța a constatat că cererea formulată de procuratorul apelantei-reclamante, prin care solicita comunicarea întâmpinării, a rămas fără obiect, întrucât la termenul din 21 septembrie 2011 s-a dispus asupra unei cereri cu același conținut, iar întâmpinarea intimatului a fost comunicată direct părții.

Având în vedere considerentele prezentate în analiza recursului declarat împotriva încheierii din 21 septembrie 2011, în mod legal instanța de apel nu a primit nici ce-a de-a doua cerere prin care procuratorul apelantei-reclamante solicita să-i fie comunicată lui întâmpinarea depusă de intimat, în contextul concret al cauzei dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție fiind asigurate prin comunicarea directă către parte a întâmpinării. 2. Critica privind nelegala confirmare, de către curtea de apel, a soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, nu este fondată. Astfel, este adevărat că orice parte are dreptul de a împuternici un mandatar să o reprezinte în judecată, sens în care sunt dispozițiile art. 67 alin. (1) C. proc.

civ. Calitatea de reprezentant convențional trebuie, însă, dovedită în condițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „prin înscris sub semnătură legalizată”, afară de cazul în care procura de reprezentare în judecată este dată unui avocat, caz în care aceasta trebuie să respecte cerințele prevăzute de legea avocaților: „în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților”. În speță, reclamanta a împuternicit prin procură autentificată la notar un avocat stagiar să o reprezinte în judecată, calitatea de avocat stagiar a mandatarului fiind menționată expres în cuprinsul procurii aflate la dosarul de fond. De altfel, reclamanta nici nu contestă că mandatarul său este avocat stagiar, ci susține că, independent de această calitate, instanța trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant, în baza procurii notariale depuse la dosar.

Aceste susțineri ignoră, însă, dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care, așa cum s-a arătat mai sus, prevăd în mod imperativ condiția ca procura dată unui avocat să fie certificată potrivit legii avocaților. Or, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede, la art. 29 alin. (1), că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică, iar Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, în vigoare la data judecății în fond și în apel, prevedea, la art. 131 alin. (1), că în baza contractului de asistență juridică, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială, această din urmă dispoziție fiind preluată identic în art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat în vigoare în prezent, respectiv Statutul adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64 din 03 decembrie 2011, publicat în M. Of.

al României nr. 898/19.12.2011. Prin urmare, în mod corect curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, reținând că procura autentificată la notar, prezentată în cauză, nu face dovada calității de reprezentant a mandatarului avocat, această dovadă putând fi făcută numai cu împuternicirea avocațială emisă în condițiile Legii nr. 51/1995. Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevăd că avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie, în mod corect s-a apreciat ca inutilă depunerea împuternicirii avocațiale de către procuratorul reclamantei, raportat la calitatea acestuia de avocat stagiar.

Cum, în speță, potrivit celor anterior arătate, dovada calității de reprezentant nu a fost făcută cu respectarea condițiilor imperative ale legii, recurenta nu poate susține cu temei că i-a fost încălcat dreptul la apărare sau accesul liber la justiție, întrucât în lipsa dovezii calității de reprezentant, partea însăși poate participa la dezbateri sau poate pune concluzii înaintea instanței de judecată, scop în care reclamanta a fost citată personal în proces după ce s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului său. 3. Criticile vizând pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat și a deciziei în interesul legii nr. 52/2007 nu sunt fondate.

Puterea lucrului judecat este un efect specific numai hotărârilor judecătorești, nu și mijloacelor de probă și de aceea nu se poate reține că expertiza de evaluare a imobilului litigios, efectuată în contestația la Legea nr. 10/2001, soluționată în mod irevocabil, a intrat în puterea lucrului judecat, cum greșit susține recurenta. În ce privește măsurile reparatorii cuvenite reclamantei pentru imobilul litigios, hotărârile irevocabile pronunțate în contestația la Legea nr. 10/2001 se opun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat. Contrar, însă, susținerilor recurentei, prin aceste hotărâri nu i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri bănești, ci dreptul la măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri în condițiile Titlulu