ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1943/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 562 din 27 aprilie 2010, a disjuns capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor și a acordat termen pentru soluționarea acesteia, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins capătul de cerere privind restituirea prețului de piață al imobilului privind pe reclamanții P.C. și P.S., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 acei proprietari ale căror contracte de vânzare cumpărare, deși desființate, au fost încheiate cu respectarea prevederilor acestui din urmă act normativ.

În speță, tribunalul a constatat că, așa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei civile nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a, definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 și ale art. I pct. 3 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997, vânzarea făcându-se cu fraudarea legii. Față de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că reclamanții au încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și deci nu se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins capătul de cerere privind restituirea prețului de piață al imobilului ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți P.C. și P.S., împotriva sentinței civile nr. 562 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-pârât M.F.P.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În fapt: Situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță de fond, nefiind formulate critici sub acest aspect, în sensul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999, P.M.B., prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare a înstrăinat reclamanților, în calitate de cumpărători, imobilul situat în București, str. Remus, compus din apartament și terenul aferent. Prin decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanțele au admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanții P.N.C.

și P.A., în contradictoriu cu reclamanții din cauza de față, au constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 și au obligat reclamanții din cauza de față să lase numiților P.N.C. și P.A. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 din str. Remus, au respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului, ca neîntemeiat, au obligat C.G.M.B. la restituirea către pârâții-reclamanți P.C. și P.S. a prețului reactualizat plătit de aceștia pentru apartamentul în litigiu, a respins celelalte capete de cerere ale cererii reconvenționale, ca nefondate. În drept: Tribunalul a reținut faptul că reclamanții nu se încadrau în ipoteza dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin primul motiv de apel, s-a criticat măsura disjungerii cererii precizatoare formulate la data de 14 decembrie 2009 prin care reclamanții solicitau obligarea pârâților P.N. și P.A.S., actualii proprietari ai imobilului (apartamentul nr. 5 și teren aferent) la plata sporului de valoare, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Curtea nu a reținut această critică, care arăta că analiza oportunității luării acestei măsuri procesuale este o chestiune lăsată la libera apreciere a instanței de fond, care este singura în măsură să decidă dacă disjungerea se impunea, pentru o mai bună administrare a justiției.

În plus, măsura administrativă luată de prima instanță de fond cu privire la capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor nu a avut nicio influență asupra modului de soluționare a cauzei de față, care a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în baza unui anumit temei juridic [(respectiv dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009)], pe când capătul de cerere disjuns a fost formulat în contradictoriu cu alți pârâți și pe un alt temei juridic Prin cel de-al doilea motiv s-a susținut faptul că hotărârea atacată este contradictorie, în sensul că, pe de o parte stabilește lipsa calității procesuale active în acțiunea de față, dar reține calitatea procesuală activă a apelanților pe capătul de cerere disjuns.

Critica este neîntemeiată, Curtea constatând că prin sentința apelată prima instanță de fond nu a pronunțat vreo soluție (în sensul admiterii sau respingerii) cu privire la calitatea procesual activă a reclamanților pe capătul de cerere disjuns, și nici considerentele hotărârii nu cuprind vrei referire la această excepție de fond, astfel încât nu se poate susține cu temei faptul că ar exista contradicție între considerente și dispozitiv sau între considerente. Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanții au susținut nelegalitatea hotărârii apelate prin prisma încălcării sau interpretării greșite a dispozițiilor art. 1337, 1339, 1241 și art. 1346 C. civ., ale art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Nici această critică nu a fost reținută de către instanță, care a constatat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută, și nu a cuprins considerente străine de natura pricinii. Astfel, acțiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții arătând că, față de noile modificări legislative survenite prin modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, invocate de apelanții-reclamanți, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

În mod corect prima instanță de fond nu a reținut incidența acestui text de lege, deoarece, în primul rând, reclamanții nu au solicitat restituirea prețului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999, ci a prețului de piață, ipoteză care nu este reglementată prin norma juridică enunțată mai sus; iar în al doilea rând, reclamanții au obținut deja o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă prin care instanțele au constatat îndreptățirea lor la restituirea prețului actualizat plătit de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999, decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Potrivit dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, de asemenea, invocate de apelanții-reclamanți, „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. 1 se stabilește prin expertiză”.

Prin urmare, normele de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 10/2001, reglementează dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

Instanța de fond a interpretat în mod corect textele de lege invocate de reclamanți în susținerea cererii, reținând că, în litigiul anterior, soluționat prin hotărârile judecătorești menționate mai sus, în care reclamanții au avut calitatea de parte, instanțele au tranșat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de față, respectiv asupra aspectului dacă contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999 a fost încheiat cu respectarea/cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Fiind investite cu un capăt de cerere separat privind nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, precum și cu un capăt de cerere reconvențională privind constatarea faptului că pârâții (reclamanții din cauza de față) sunt dobânditori de bună-credință ai apartamentului în litigiu, instanțele au constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, pentru fraudă la lege și pentru faptul că a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. I pct. 3 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997 și ale art. 948 C. civ., precum și faptul că pârâții nu sunt dobânditori de bună-credință. Aceste statuări jurisdicționale, făcute într-o procedură judiciară în care apelanții-reclamanți au avut calitatea de parte, se impun în procesul de față, prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin urmare, Curtea a constatat că dezlegarea dată de instanțe prin aceste hotărâri irevocabile, asupra aspectelor menționate mai sus, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute, p otrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. S-a subliniat că, ceea ce a reținut instanța de fond, precum și Curtea prin considerentele de față, nu a fost excepția a utorității de lucru judecat, ci funcția de prezumție a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre, teză exprimată prin adagiul res iudicata pro veritate habetur.

În consecință, instanța a reținut în cauză identitatea chestiunii litigioase tranșate irevocabil în litigiul anterior, care a stabilit faptul că reclamanții-cumpărători au fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999, precum și încheierea acestui contract cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 . Cu privire la dispozițiile art. 1337, 1339, 1241 și art. 1346 C. civ., invocate de apelanții-reclamanți, Curtea a arătat că regulile de drept comun în materia evicțiunii nu au fost incidente în soluționarea procesului de față, pentru două considerente: În primul rând, evicțiunea este o răspundere contractuală, situație în care cadrul procesual este determinat de părțile care au participat la încheierea contractului.

Or, reclamanții nu au chemat în judecată M.B., care a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999. În al doilea rând, dispozițiile art. 50 1 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune. Prin urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă de la norma generală” (specialia generalibus derrogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.

Cu privire la invocarea normei de protecție a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., Curtea a reținut că speța de față este diferită de cea din cauza Raicu c. României (c ererea nr. 28.104/03, hotărârea din 19 octombrie 2006), în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a acțiunii în constatarea nulității acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului. Prin urmare, în cauza În acea speță reclamanta beneficia de un „bun”, în sensul jurisprudenței Curții, în baza unei hotărâri definitive prin care se recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desființată ca urmare a admiterii recursului în anulare.

C.E.D.O. a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri. De asemenea, C.E.D.O. a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție.

În speța de față însă, prin decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanțele au făcut aplicarea principiului restitutio in integrum și, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a dispus repunerea părților în situația anterioară, obligând C.G.M.B., ca parte contractantă, să le restituie apelanților-reclamanți din cauza de față prețul, reactualizat, al imobilului în litigiu. În consecință, constatând faptul că apelanții-reclamanți au fost despăgubiți pentru privarea de bun, prin aplicarea principiului restitutio in integrum și în conformitate cu dispozițiile legale incidente, Curtea a respins și acest argument adus în susținerea apelului, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs reclamanții: P.C. și P.S., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Sentința pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 1/2009. - Evicțiunea prevăzută de art. 50 alin. (2) și (3) și de art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 sub incidența art. 1337 C. civ., trebuie avută în vedere în raport cu dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. - Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pentru că și bunul dobândit în cauză are caracterele bunului în sensul Convenției, așa cum a statuat C.E.D.O. în decizia R. contra României.

Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999, P.M.B., prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare, a înstrăinat reclamanților P.C. și P.S., în calitate de cumpărători, imobilul situat în București, str. Remus, compus din apartament și teren aferent. Prin decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de apel București, secția a IX-a civilă, instanțele au admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanții P.N.C. și P.A., în contradictoriu cu reclamanții din cauza de față, au constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 și au obligat reclamanții din cauza de față să lase numiților P.N.C.

și P.A., în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 5 din str. Remus, au respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului, ca neîntemeiat, au obligat C.G.M.B. la restituirea către pârâții-reclamanți P.C. și P.S. a prețului reactualizat plătit de aceștia pentru apartamentul în litigiu. În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având astfel următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 134 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Tot astfel, după art. 50, prin același act normativ mai sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 50 1 , cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză”. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, se apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (M. Of.

nr. 63/03.02.2009), trebuia realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlu de proprietate, cu o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul celor menționate, se reține că recurenții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens, deși se poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată, evincere est vicendo in judicio aliquind anferre, instanța de recurs a considerat necesar să reitereze că, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar în ipoteza în care contractul translativ de proprietate cu titlu oneros se desființează, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii pârâților în situația anterioară (restitutio in integrum) . În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și cum obligația fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.

Or, în speța dedusă judecății, prin decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011, Curtea de Apel București a stabilit cu putere de lucru judecat, în sensul că este exclusă buna-credință a cumpărătorilor. Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, raportat la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma încălcării sau interpretării greșite a dispozițiilor art. 1337, art. 1339, art. 1241 și art. 1346 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenția C.E.D.O., se reține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută, și nu cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Cu privire la invocarea normei de protecție a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., Înalta Curte reține că speța de față diferă de cea din cauza Raicu contra României (cererea nr. 28104 din 03, hotărârea din 19 octombrie 2006) în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost confirmat prin respingerea irevocabilă a acțiunii în constatarea nulității acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului. Prin urmare, în cauză, în acea speță, reclamanta a beneficiat de un „bun” în sensul jurisprudenței Curții, în vaza unei hotărârii definitive prin care s-a recunoscut valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desființată ca urmare a admiterii recursului în anulare.

De asemenea, C.E.D.O. a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curte Supremă de Justiție. În speța de față, însă, prin decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73 din 06 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a, instanțele au făcut aplicare a principiului „restitutio in integrum” și, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare a raporturilor juridice, raportat la starea de fapt continuată și la decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011 a Curții de Apel București, prin care s-a reținut reaua-credință a cumpărătorilor, nefiind incidente dispozițiile art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, nefiind incidente dispozițiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C. și P.S. împotriva deciziei nr. 241/ A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2012.