ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1943/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1943/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 562 din 27 aprilie 2010, a
disjuns capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor și a acordat
termen pentru soluționarea acesteia, a admis excepția lipsei calității
procesuale active și a respins capătul de cerere privind restituirea prețului
de piață al imobilului privind pe reclamanții P.C. și P.S., în contradictoriu
cu pârâtul M.F.P., ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art. 50
1
alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au dreptul la restituirea prețului de piață al
imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 acei proprietari ale căror
contracte de vânzare cumpărare, deși desființate, au fost încheiate cu
respectarea prevederilor acestui din urmă act normativ.
În speță, tribunalul
a constatat că, așa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele
deciziei civile nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de Apel București,
secția a IX-a, definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare cumpărare nr.
2728 din 13 ianuarie 1999 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9
din Legea nr. 112/1995 și ale art. I pct. 3 alin. (6) din H.G. nr. 11/1997,
vânzarea făcându-se cu fraudarea legii.
Față de aceste
împrejurări, tribunalul a apreciat că reclamanții au încheiat contractul de
vânzare cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 cu încălcarea prevederilor
Legii nr. 112/1995 și deci nu se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001. În consecință, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.
civ., tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a
reclamanților și a respins capătul de cerere privind restituirea prețului de
piață al imobilului ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală.
Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011, a
respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți P.C. și P.S.,
împotriva sentinței civile nr. 562 din 27 aprilie 2010 pronunțată de
Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-pârât M.F.P.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În fapt: Situația de
fapt a fost corect stabilită de prima instanță de fond, nefiind formulate
critici sub acest aspect, în sensul că, prin contractul de vânzare-cumpărare
nr. 2728 din 13 ianuarie 1999, P.M.B., prin mandatar SC A. SA, în calitate de
vânzătoare a înstrăinat reclamanților, în calitate de cumpărători, imobilul
situat în București, str. Remus, compus din apartament și terenul aferent.
Prin decizia
civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de apel București, secția a IV-a
civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a
Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, instanțele au admis în parte acțiunea principală
formulată de reclamanții P.N.C. și P.A., în contradictoriu cu reclamanții din
cauza de față, au constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 și au obligat reclamanții din
cauza de față să lase numiților P.N.C. și P.A. în deplină proprietate și
liniștită posesie apartamentul nr. 5 din str. Remus, au respins capătul de
cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului, ca
neîntemeiat, au obligat C.G.M.B. la restituirea către pârâții-reclamanți P.C.
și P.S. a prețului reactualizat plătit de aceștia pentru apartamentul în
litigiu, a respins celelalte capete de cerere ale cererii reconvenționale, ca
nefondate.
În
drept: Tribunalul a reținut faptul că reclamanții nu se încadrau în ipoteza
dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, deoarece au încheiat
contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 cu încălcarea
prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin
primul motiv de apel, s-a criticat măsura disjungerii cererii precizatoare
formulate la data de 14 decembrie 2009 prin care reclamanții solicitau
obligarea pârâților P.N. și P.A.S., actualii proprietari ai imobilului
(apartamentul nr. 5 și teren aferent) la plata sporului de valoare, în conformitate
cu prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea
nr. 1/2009.
Curtea nu a reținut
această critică, care arăta că analiza oportunității luării acestei măsuri
procesuale este o chestiune lăsată la libera apreciere a instanței de fond,
care este singura în măsură să decidă dacă disjungerea se impunea, pentru o mai
bună administrare a justiției. În plus, măsura administrativă luată de prima
instanță de fond cu privire la capătul de cerere privind contravaloarea
îmbunătățirilor nu a avut nicio influență asupra modului de soluționare a
cauzei de față, care a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în
baza unui anumit temei juridic [(respectiv dispozițiile art. 50 alin. (2) și
(3) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin
Legea nr. 1/2009)], pe când capătul de cerere disjuns a fost formulat în
contradictoriu cu alți pârâți și pe un alt temei juridic
Prin cel de-al doilea
motiv s-a susținut faptul că hotărârea atacată este contradictorie, în sensul
că, pe de o parte stabilește lipsa calității procesuale active în acțiunea de
față, dar reține calitatea procesuală activă a apelanților pe capătul de cerere
disjuns.
Critica este
neîntemeiată, Curtea constatând că prin sentința apelată prima instanță de fond
nu a pronunțat vreo soluție (în sensul admiterii sau respingerii) cu privire la
calitatea procesual activă a reclamanților pe capătul de cerere disjuns, și
nici considerentele hotărârii nu cuprind vrei referire la această excepție de
fond, astfel încât nu se poate susține cu temei faptul că ar exista
contradicție între considerente și dispozitiv sau între considerente.
Prin cel de-al
treilea motiv de apel, apelanții au susținut nelegalitatea hotărârii apelate
prin prisma încălcării sau interpretării greșite a dispozițiilor art. 1337,
1339, 1241 și art. 1346 C. civ., ale art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.
Nici această critică
nu a fost reținută de către instanță, care a constatat că hotărârea atacată a
fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale
incidente la situația de fapt reținută, și nu a cuprins considerente străine de
natura pricinii.
Astfel, acțiunea a
fost întemeiată în drept pe prevederile art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, reclamanții arătând că, față de noile modificări
legislative survenite prin modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 prin
Legea nr. 1/2009, sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al
imobilului.
Potrivit
dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 republicată,
invocate de apelanții-reclamanți, „(2) Cererile sau acțiunile în justiție
privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte
de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt
scutite de taxe de timbru.
(3)
Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul
Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13
alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
În mod
corect prima instanță de fond nu a reținut incidența acestui text de lege,
deoarece, în primul rând, reclamanții nu au solicitat restituirea prețului
actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare
nr. 2728/1999, ci a prețului de piață, ipoteză care nu este reglementată prin
norma juridică enunțată mai sus; iar în al doilea rând, reclamanții au obținut
deja o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă prin care instanțele au
constatat îndreptățirea lor la restituirea prețului actualizat plătit de
reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999,
decizia civilă nr.
161 din 06 februarie 2004 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă,
irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de
apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală.
Potrivit
dispozițiilor art. 50
1
alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, de
asemenea, invocate de apelanții-reclamanți, „(1) Proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. 1 se stabilește prin expertiză”.
Prin
urmare, normele de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 10/2001,
reglementează dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață,
numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce
pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care au fost
încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul
la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.
Instanța
de fond a interpretat în mod corect textele de lege invocate de reclamanți în
susținerea cererii, reținând că, în litigiul anterior, soluționat prin
hotărârile judecătorești menționate mai sus, în care reclamanții au avut
calitatea de parte, instanțele au tranșat în mod irevocabil asupra unei
chestiuni prejudiciale pentru litigiul de față, respectiv asupra aspectului
dacă contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999 a fost încheiat cu
respectarea/cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Fiind investite cu un
capăt de cerere separat privind nulitatea acestui contract de
vânzare-cumpărare, precum și cu un capăt de cerere reconvențională privind
constatarea faptului că pârâții (reclamanții din cauza de față) sunt
dobânditori de bună-credință ai apartamentului în litigiu, instanțele au
constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de
pârâți, pentru fraudă la lege și pentru faptul că a fost încheiat cu încălcarea
prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. I pct. 3 alin. (6) din
H.G. nr. 11/1997 și ale art. 948 C. civ., precum și faptul că pârâții nu sunt
dobânditori de bună-credință.
Aceste
statuări jurisdicționale, făcute într-o procedură judiciară în care
apelanții-reclamanți au avut calitatea de parte, se impun în procesul de față,
prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.
Prin urmare, Curtea a
constatat că dezlegarea dată de instanțe prin aceste hotărâri irevocabile,
asupra aspectelor menționate mai sus, a intrat în puterea lucrului judecat,
impunându-se în procesul de față cu puterea unei prezumții absolute, p
otrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.
civ.
S-a subliniat că,
ceea ce a reținut instanța de fond, precum și Curtea prin considerentele de
față, nu a fost excepția a
utorității de
lucru judecat, ci funcția de prezumție a autorității de lucru judecat, în
sensul că ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu
poate fi contrazis de o altă hotărâre, teză exprimată prin adagiul res iudicata
pro veritate habetur. În consecință, instanța a reținut în cauză identitatea
chestiunii litigioase tranșate irevocabil în litigiul anterior, care a stabilit
faptul că reclamanții-cumpărători au fost de rea-credință la momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare
nr. 2728/1999, precum și încheierea
acestui contract cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995
.
Cu
privire la dispozițiile art. 1337, 1339, 1241 și art. 1346 C. civ., invocate de
apelanții-reclamanți, Curtea a arătat că regulile de drept comun în materia
evicțiunii nu au fost incidente în soluționarea procesului de față, pentru două
considerente:
În
primul rând, evicțiunea este o răspundere contractuală, situație în care cadrul
procesual este determinat de părțile care au participat la încheierea
contractului. Or, reclamanții nu au chemat în judecată M.B., care a avut
calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.
2728/1999.
În al
doilea rând, dispozițiile art. 50
1
coroborate cu cele ale art. 50
alin. (2
1
) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată,
constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația
vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune. Prin urmare, ele se aplică cu
precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă
de la norma generală” (specialia generalibus derrogant), atunci când instanța
de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamant se încadrează în
ipoteza normei juridice.
Cu privire la
invocarea normei de protecție a dreptului de proprietate privată cuprinsă în
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., Curtea a reținut că speța de
față este diferită de cea din cauza
Raicu
c.
României (c
ererea nr. 28.104/03, hotărârea din 19 octombrie
2006), în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în
temeiul Legii nr. 112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a
acțiunii în constatarea nulității acestuia, introdusă de fostul proprietar al
imobilului. Prin urmare, în cauza
În acea speță
reclamanta beneficia
de un „bun”, în sensul
jurisprudenței Curții, în baza unei hotărâri definitive prin care se
recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
hotărâre ce a fost ulterior desființată ca urmare a admiterii recursului în
anulare. C.E.D.O. a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor
prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop,
legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale
fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu
bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității
statului care confiscase odinioară aceste bunuri.
De
asemenea, C.E.D.O. a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire
pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin
admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiție.
În speța
de față însă, prin
decizia
civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de apel București, secția a IV-a
civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a
Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, instanțele au făcut aplicarea principiului
restitutio in integrum și, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind
constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a dispus
repunerea părților în situația anterioară, obligând C.G.M.B., ca parte
contractantă, să le restituie apelanților-reclamanți din cauza de față prețul,
reactualizat, al imobilului în litigiu.
În consecință,
constatând faptul că apelanții-reclamanți au fost despăgubiți pentru privarea
de bun, prin aplicarea principiului restitutio in integrum și în conformitate
cu dispozițiile legale incidente, Curtea a respins și acest argument adus în
susținerea apelului, ca nefondat.
Împotriva deciziei
civile mai sus menționată au declarat recurs reclamanții: P.C. și P.S.,
criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., deoarece:
- Sentința pronunțată
de instanța de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 1/2009.
- Evicțiunea
prevăzută de art. 50 alin. (2) și (3) și de art. 50
1
din Legea nr.
1/2009 sub incidența art. 1337 C. civ., trebuie avută în vedere în raport cu
dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.
- Instanța de apel a
încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pentru că și
bunul dobândit în cauză are caracterele bunului în sensul Convenției, așa cum a
statuat C.E.D.O. în decizia R. contra României.
Recursul nu este
fondat, pentru următoarele considerente:
Prin contractul de
vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999, P.M.B., prin mandatar SC A.
SA, în calitate de vânzătoare, a înstrăinat reclamanților P.C. și P.S., în
calitate de cumpărători, imobilul situat în București, str. Remus, compus din
apartament și teren aferent.
Prin decizia civilă
nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,
irevocabilă prin decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curții de
apel București, secția a IX-a civilă, instanțele au admis în parte acțiunea
principală formulată de reclamanții P.N.C. și P.A., în contradictoriu cu reclamanții
din cauza de față, au constatat nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 și au obligat reclamanții din
cauza de față să lase numiților P.N.C. și P.A., în deplină proprietate și
liniștită posesie, apartamentul nr. 5 din str. Remus, au respins capătul de
cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului, ca
neîntemeiat, au obligat C.G.M.B. la restituirea către pârâții-reclamanți P.C.
și P.S. a prețului reactualizat plătit de aceștia pentru apartamentul în
litigiu.
În
conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului
actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate
cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr.
1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având
astfel următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin.
(2
1
) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul
extrabugetar, constituit în temeiul art. 134 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,
cu modificările ulterioare”.
Tot
astfel, după art. 50, prin același act normativ mai sus evocat s-a introdus un
nou articol, art. 50
1
, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror
contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare;
valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză”.
Din
interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, se apreciază că,
inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (M. Of. nr.
63/03.02.2009), trebuia realizată distincția între prețul actualizat și prețul
de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, și această
distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui
imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii
nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de
vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlu de
proprietate, cu o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin
admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce
presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.
Înalta
Curte apreciază astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se
modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2)
și alin. (2
1
), și introducându-se art. 50
1
, este evidentă
concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși
(deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor
ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în
considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în
ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare,
încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul
admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În
contextul celor menționate, se reține că recurenții nu se încadrează în ipoteza
reglementată de art. 50
1
al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv
a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995 și a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a
evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de
titluri.
În acest
sens, deși se poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează
pierderea unui drept prin judecată, evincere est vicendo in judicio aliquind
anferre, instanța de recurs a considerat necesar să reitereze că, în cauză, nu
sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de
vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar în ipoteza în care contractul
translativ de proprietate cu titlu oneros se desființează, ca o consecință a
admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează
efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu
consecința repunerii pârâților în situația anterioară (restitutio in integrum)
.
În
temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic
anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în
situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și cum obligația fiecăruia
dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși
executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se
întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Or, în
speța dedusă judecății, prin decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011, Curtea
de Apel București a stabilit cu putere de lucru judecat, în sensul că este
exclusă buna-credință a cumpărătorilor.
Din
perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și
aplicare a legii, raportat la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, republicată.
Cu
privire la nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma încălcării sau
interpretării greșite a dispozițiilor art. 1337, art. 1339, art. 1241 și art.
1346 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenția
C.E.D.O., se reține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea și
interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt
reținută, și nu cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Cu
privire la invocarea normei de protecție a dreptului de proprietate privată
cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., Înalta Curte reține că speța de față diferă de cea din cauza Raicu contra României
(cererea nr. 28104 din 03, hotărârea din 19 octombrie 2006) în care contractul
de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 a
fost confirmat prin respingerea irevocabilă a acțiunii în constatarea nulității
acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Prin
urmare, în cauză, în acea speță, reclamanta a beneficiat de un „bun” în sensul
jurisprudenței Curții, în vaza unei hotărârii definitive prin care s-a
recunoscut valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
hotărâre ce a fost ulterior desființată ca urmare a admiterii recursului în anulare.
De
asemenea, C.E.D.O. a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire
pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin
admiterea recursului în anulare de către Curte Supremă de Justiție.
În speța
de față, însă, prin decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 73
din 06 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a, instanțele au
făcut aplicare a principiului „restitutio in integrum” și, ca urmare a
admiterii capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare-cumpărare, a dispus repunerea părților în situația
anterioară.
Din
perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o corectă și legală
interpretare a raporturilor juridice, raportat la starea de fapt continuată și
la decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011 a Curții de Apel București, prin
care s-a reținut reaua-credință a cumpărătorilor, nefiind incidente
dispozițiile art. 50
1
al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care,
nefiind incidente dispozițiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul
urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C. și P.S. împotriva deciziei nr.
241/ A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 19 martie 2012.