ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 590/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița la data de 04 august 2010,

reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând acordarea de despăgubiri civile în cuantum de

75.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R din ziua plății, reprezentând

despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciul suferit ca

urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus.

Prin cererea depusă la termenul din 09 noiembrie 2010

reclamantul și-a modificat și completat cererea inițială, solicitând obligarea

pârâtului la plata reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de

110.000 euro, și anume: 10.000 euro - despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și 100.000

euro - despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca

efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul

aceluiași act normativ.

În motivarea acțiunii, a arătat că prin Decizia M.AI. nr.

200/1951, la data de 18 iunie 1951 împreună cu părinții săi, a fost strămutat

pe când avea vârsta de 1 an și 2 luni, din localitatea Drobeta Turnu - Severin,

județul Mehedinți în localitatea Dropia, județul Ialomița, deoarece bunicii

materni G.I. și Ștefania erau moșieri în Grozești, județul Mehedinți, iar mama

sa era unicul lor copil.

Prin sentința civilă nr. 2379/ F din 16 noiembrie 2010

Tribunalul Ialomița a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul P.T., a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei de 10.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și a respins capătul de

cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând

echivalentul bunurilor confiscate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

reclamantul P.T. a suferit un prejudiciu moral ca urmare a strămutării într-o

altă localitate, astfel că acesta beneficiază de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a apreciat că, în raport de durata măsurii

administrative cu caracter politic luată împotriva sa, fără a ignora faptul că

reclamantului i s-au acordat deja măsuri reparatorii constând în indemnizația

lunară stabilită conform Decretului-lege nr. 118/1990 (așa cum menționează în

cererea introductivă), ținând seama de prevederile art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009 și având în vedere limita maximă a despăgubirilor

stabilită de legiuitor, acesta este îndreptățit să primească despăgubiri la

nivelul acestei limite, respectiv a sumei de 10.000 euro.

Sub aspectul acordării de despăgubiri pentru bunurile

confiscate ca urmare a luării măsurii dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, solicitare întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, prima instanță a apreciat că, în lipsa unor probe cert e

care să ateste care au fost bunurile proprietatea autorului reclamantului (G.I.

- bunicul matern), confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic luată împotriva acestuia, precum și valoarea acestora, cererea

formulată în acest sens este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în motivarea apelului s-a

arătat că, anterior pronunțării sentinței civile nr. 2379/2010 au fost

publicate deciziile Curții constituționale nr. 1354 și 1358 și 1360/2010 prin

care au fost declarate neconstituționale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și cele ale art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010,

decizii care produc efecte și asupra prezentei cauze, fiind opozabile erga

omnes.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr. 262/ A din 10 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat,

capătul de cerere privind acordarea de daune morale, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

reclamantul a promovat prezenta acțiune în temeiul dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziții legale au fost

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a

declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie,

iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a

fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este obligatorie,

opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești având efect

asupra cauzelor aflate în cursul de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Curtea Constituțională prin decizia nr. 186/1999 a

statuat că, obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

judecătorești și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din

principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Astfel fiind,

dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent, aceste

dispoziții și-au încetat efectele juridice.

În consecință, instanța de apel a constatat că, în

prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca

măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art.

5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul P.T., invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și ale

Legii nr. 221/2009.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după o succintă

prezentare a situației de fapt, recurentul a arătat că, la momentul dislocării

familiei sale, au fost confiscate toate proprietățile deținute.

Astfel, recurentul a arătat că a formulat notificări

în baza Legii nr. 10/2001, însă nu a primit nicio despăgubire reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate.

Recurentul a mai arătat că dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile

personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci

forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, iar astfel de

măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertate a individuală,

drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și au drept consecințe un

prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către

instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată

următoarele:

Problema de drept care se pune în speță este dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

În ceea ce privește critica formulată de reclamant

pentru prima dată în recurs, ce vizează modul în care a fost soluționat capătul

de cerere referitor la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor

confiscate, se constată că, atâta timp cât reclamantul nu a declarat apel

împotriva sentinței tribunalului prin care a fost respins acest petit, aceasta

nu poate fi analizată, întrucât este inadmisibilă formularea unor critici omisso

medio, astfel că în recurs nu poate fi cercetat un motiv care nu a fost invocat

în apel.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul P.T. împotriva deciziei nr. 262/ A din 10 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.