ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 590/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița la data de 04 august 2010, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 75.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus.

Prin cererea depusă la termenul din 09 noiembrie 2010 reclamantul și-a modificat și completat cererea inițială, solicitând obligarea pârâtului la plata reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 110.000 euro, și anume: 10.000 euro - despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și 100.000 euro - despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul aceluiași act normativ. În motivarea acțiunii, a arătat că prin Decizia M.AI. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 împreună cu părinții săi, a fost strămutat pe când avea vârsta de 1 an și 2 luni, din localitatea Drobeta Turnu - Severin, județul Mehedinți în localitatea Dropia, județul Ialomița, deoarece bunicii materni G.I.

și Ștefania erau moșieri în Grozești, județul Mehedinți, iar mama sa era unicul lor copil. Prin sentința civilă nr. 2379/ F din 16 noiembrie 2010 Tribunalul Ialomița a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul P.T., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut reclamantul P.T. a suferit un prejudiciu moral ca urmare a strămutării într-o altă localitate, astfel că acesta beneficiază de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a apreciat că, în raport de durata măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa, fără a ignora faptul că reclamantului i s-au acordat deja măsuri reparatorii constând în indemnizația lunară stabilită conform Decretului-lege nr. 118/1990 (așa cum menționează în cererea introductivă), ținând seama de prevederile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009 și având în vedere limita maximă a despăgubirilor stabilită de legiuitor, acesta este îndreptățit să primească despăgubiri la nivelul acestei limite, respectiv a sumei de 10.000 euro. Sub aspectul acordării de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a luării măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, solicitare întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a apreciat că, în lipsa unor probe cert e care să ateste care au fost bunurile proprietatea autorului reclamantului (G.I.

- bunicul matern), confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva acestuia, precum și valoarea acestora, cererea formulată în acest sens este neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în motivarea apelului s-a arătat că, anterior pronunțării sentinței civile nr. 2379/2010 au fost publicate deciziile Curții constituționale nr. 1354 și 1358 și 1360/2010 prin care au fost declarate neconstituționale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și cele ale art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, decizii care produc efecte și asupra prezentei cauze, fiind opozabile erga omnes.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 262/ A din 10 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea de daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a promovat prezenta acțiune în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Curtea Constituțională prin decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent, aceste dispoziții și-au încetat efectele juridice. În consecință, instanța de apel a constatat că, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.T., invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și ale Legii nr. 221/2009. În dezvoltarea motivelor de recurs, după o succintă prezentare a situației de fapt, recurentul a arătat că, la momentul dislocării familiei sale, au fost confiscate toate proprietățile deținute.

Astfel, recurentul a arătat că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, însă nu a primit nicio despăgubire reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate. Recurentul a mai arătat că dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, iar astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertate a individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și au drept consecințe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În ceea ce privește critica formulată de reclamant pentru prima dată în recurs, ce vizează modul în care a fost soluționat capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, se constată că, atâta timp cât reclamantul nu a declarat apel împotriva sentinței tribunalului prin care a fost respins acest petit, aceasta nu poate fi analizată, întrucât este inadmisibilă formularea unor critici omisso medio, astfel că în recurs nu poate fi cercetat un motiv care nu a fost invocat în apel.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva deciziei nr. 262/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.