ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7239/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7239/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față, reține următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul acestei

instanțe la data de 16 iulie 2010, contestatoarea SC O.M.V.P. SA a solicitat

anularea Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, invocând motivele de

contestație în anulare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., respectiv,

dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și

instanța a omis din greșeală să cerceteze mai multe motive de recurs.

În dezvoltarea

motivelor de contestație în anulare invocate, contestatoarea a susținut, în

esență, următoarele:

În cadrul

contestației formulate de S.D.C. și S.R.B. împotriva Deciziei nr. 58 din 27

noiembrie 2003 (prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat, ca

instanță de apel, Decizia nr. 446/A din 05 iunie 2008, prin care a admis apelul

împotriva Sentinței nr. 394 din 12 mai 2004 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de SNP P. SA

și a obligat-o pe aceasta să plătească reclamanților suma de 50.610.644,97 lei

cu titlu de redevență pentru perioada menționată în expertiza efectuată în

cauză.

Împotriva acestei

decizii, SC P. SA a declarat recurs, invocând mai multe motive, respectiv:

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nelegalitatea deciziei recurate,

lipsa de temei legal, pronunțarea acesteia cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii sub mai multe aspecte, fiecare dintre critici vizând încălcarea

unei anumite dispoziții legale:

- inadmisibilitatea

contestației în condițiile în care cota de 1/5 din punctul de redevență

reprezintă un drept de creanță și nu un bun imobil, astfel încât a fost

depășită sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede la art. 1, 2 și 3

categoriile de bunuri naționalizate pentru care legea prevede măsuri

reparatorii;

- inadmisibilitatea

cererii de obligare a P. SA la plata de despăgubiri bănești, în condițiile în

care aceasta nu are calitatea de deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001;

- nelegalitatea

soluției de admitere în parte a contestației, raportat la conținutul obligației

de acordare a despăgubirilor, în cazul unei preluări cu titlu proprietarul

putând solicita cel mult contravaloarea imobilului preluat, dar nu și lipsa de

folosință (fructele civile);

- inadmisibilitatea

modificării notificării în fața instanței de judecată, eludarea procedurii

prealabile instituite de Legea nr. 10/2001;

- nelegalitatea

raționamentului juridic prin care instanța de apel și-a însușit expertiza A.I.

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - insuficienta motivare a hotărârii

și existența unor motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește

motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc.

civ., contestatoarea arată că instanța de recurs a omis să analizeze motivele

de recurs privind: depășirea obiectului de reglementare a Legii nr. 10/2001,

raportat la împrejurarea că dreptul afirmat prin acțiune asupra cotei de 1/5

din punctul de redevență reprezintă un drept de creanță și nu un bun imobil;

inadmisibilitatea contestației pe motiv că P. SA nu este unitate deținătoare în

sensul Legii nr. 10/2001; nelegalitatea soluției de admitere a contestației

raportat la conținutul obligației de acordare de despăgubiri, în condițiile în

care proprietarul nu poate solicita și lipsa de folosință (fructele civile);

inadmisibilitatea modificării notificării în fața instanței de judecată și

nelegalitatea raționamentului juridic prin care instanța de apel și-a însușit

expertiza.

În susținerea

motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.,

contestatoarea arată că instanța de recurs nu a observat că în cadrul apelului

reclamanții și-au restrâns acțiunea, renunțând la capătul de cerere privind

pretențiile legate de imobilul din subsolul Dealului Scăeni, com. Boldești,

jud. Prahova și menținându-și doar pretențiile legate de cota de 1/5 din

punctul de redevență, care reprezintă un drept de creanță. Ca urmare a acestei

greșeli, instanța nu a analizat efectele produse de renunțarea parțială a

apelanților, sub aspectul posibilității acestora de a pretinde măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, aspect ce constituia motiv de recurs.

Prin întâmpinare,

intimații S.D.C. și S.R.B. au solicita respingerea contestației în anulare ca

inadmisibilă. Intimații consideră că nu sunt întrunite motivele de contestație

în anulare invocate, deoarece instanța de recurs a analizat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., textul art. 318 teza a doua C. proc.

civ. având în vedere numai omisiunea de a analiza unul dintre motivele de

modificare sau casare, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de

parte. Intimații mai susțin în apărare că nu este întrunit nici motivul de

contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., împrejurarea

că nu au fost primite anumite susțineri și interpretări date unor acte de către

recurentă neputând fi calificat în niciun caz ca fiind o eroare materială.

Examinând contestația

în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța de fond a

fost învestită cu soluționarea contestației formulate în temeiul Legii nr.

10/2001 de S.D.C. și S.R.B., având ca obiect anularea Deciziei nr. 58/2003

emisă de SNP P. SA, obligarea acesteia să le acorde măsuri reparatorii în

echivalent prin acțiuni la SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora și a

valorii lor nominale, urmând ca în acest sens pârâta să fie obligată la

emiterea unei noi decizii, sau instanța să dispună prin hotărârea pronunțată

despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate și prejudiciul provocat.

Motivându-și

contestația, reclamanții, în calitate de moștenitori ai mamei lor S.M.V., au

arătat că aceasta a fost proprietara imobilului compus din exploatarea

petrolieră, care reprezintă 1/5 din subsolul Dealului Scăeni, com. Boldești, în

întindere de 7027,37 mp precum și 1/5 punctul de redevență (contract de

concesiune minieră) asupra terenului menționat. Reclamanții au mai arătat că

imobilul proprietatea mamei lor a fost preluat de către stat fără nicio

despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948, iar cererea de acordare de măsuri

reparatorii este întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, argumentele reținute de pârâtă pentru respingerea notificării,

bazate pe apartenența bunului la domeniul public, nefiind justificate.

Prin Sentința civilă

nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a

respins ca nefondată contestația.

Prima instanță a

reținut că reclamanții nu au răsturnat prezumția de preluare cu titlu valabil,

iar pe de altă parte, bunul preluat de stat (exploatare petrolieră și minieră)

este inclus în categoria celor aparținând domeniului public al statului, astfel

cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 coroborat cu art. I

al anexei la această lege, art. 135 din Constituția revizuită și art. 5 din

Legea nr. 18/1991, republicată.

Prin Decizia nr. 446

A din 05 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a admis apelul reclamanților, a admis contestația,

a anulat Decizia nr. 58/2003 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să

plătească reclamanților suma de 50.610.644,97 lei cu titlu de redevență pentru

perioada menționată în expertiza efectuată în cauză, în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a

reținut că în mod greșit s-a respins contestația pe motiv că nu a fost

răsturnată prezumția de preluare cu titlu valabil, atâta timp cât bunurile au

fost preluate de stat în mod abuziv, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Pe baza expertizei efectuate în apel, instanța a determinat cuantumul

redevenței cuvenite reclamanților, obligând pârâta la plata acestei sume.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta.

Reclamanții au

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au

solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei

la plata sumei maxime stabilită prin expertiză, respectiv, 202.442.579,88 lei.

Pârâta a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., ultimul

motiv de recurs, din a cărui perspectivă se va soluționa prezenta contestație

în anulare, fiind structurat pe mai multe critici de nelegalitate.

Prima critică

invocată în cadrul acestui motiv de recurs vizează inadmisibilitatea

contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece P. SA nu are

calitatea de unitate deținătoare a terenului. S-a susținut și inadmisibilitatea

cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri bănești, hotărârea din

apel fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1, 2 și 3 din Legea nr.

10/2001, dispoziții care privesc categoriile de bunuri pentru care se acordă

măsuri reparatorii. În dezvoltarea acestei critici recurenta a susținut că

„punctul de redevență” în raport de care se solicită despăgubirile este un

drept de creanță rezultat dintr-un contract de concesiune, drept în privința

căruia legea specială reparatorie nu este aplicabilă.

O a doua critică a

recurentei-pârâte a vizat distincția care trebuie făcută, în sensul art. 2 din

Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, între noțiunile de preluare

„cu titlu” sau „fără titlu” și consecințele acestei distincții sub aspectul

posibilității persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a solicita

fructele civile. Recurenta a susținut că în speță este vorba despre o preluare

cu titlu, iar reclamanții nu pot pretinde determinarea valorii prejudiciului

provocat în ultimii 56 de ani prin neîncasarea fructelor/redevenței pentru cota

de 1/5 subsol petrolier.

În cadrul celei de-a

treia critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea modificării

notificării în fața instanței de judecată, în condițiile în care prin

notificare și prin contestație s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent

prin acordarea de acțiuni la SNP P. SA, iar ulterior, pe parcursul judecății,

s-au făcut precizări succesive în sensul obligării pârâtei la acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent prin acțiuni la SNP P. SA, cu precizarea

numărului acestora și a valorii lor nominale, sau instanța să dispună despăgubirea

cuvenită pentru bunurile confiscate și prejudiciul provocat.

Recurenta-pârâtă a

invocat și lipsa de temei legal a raționamentului juridic prin care instanța de

apel și-a însușit expertiza, în sensul că greșit s-a reținut culpa sa constând

în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert și nelegalitatea procedurii

de sancționare a pretinsei culpe pentru nedepunerea înscrisurilor.

Prin Decizia nr. 319

din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins ca nefondate ambele recursuri.

În ceea ce privește

recursul pârâtei, instanța de recurs a reținut că prin Notificarea nr. 227 din

13 august 2001 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc R.R. și completată

prin actul din 11 februarie 2002 reclamanții au solicitat măsuri reparatorii

prin acțiuni la SNP P. SA, pentru imobilul constituit din exploatarea

petrolieră, conform actului dotal anexat notificării și care reprezintă 1/5 din

subsolul dealului Scăieni comuna Boldești, județul Prahova, în întindere de

7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în comuna

Boldești județul Prahova, concesionat către Societatea A.R..

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate

în mod abuziv și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și

de transporturi precum și prin alte acte normative de naționalizare.

Potrivit art. 1 pct.

7 din Legea nr. 119/1948 se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu

se găseau în proprietatea Statului, la data intrării în vigoare a Constituției

Republicii Populare Române, precum și întreprinderile individuale, societățile

de orice fel și asociațiunile particulare industriale bancare, de asigurări,

miniere, de transporturi și telecomunicații enumerate, după criteriile indicate

pentru fiecare categorie: întreprinderile din domeniul industriei petroliere și

de gaze naturale, enumerate în anexa nr. IV. Anexa nr. IV cuprinde lista

întreprinderilor petroliere și de gaze naturale, în care la poziția 2 este

menționată Societatea A.R. Societate petrolieră.

Față de actele

anexate de reclamanți la notificările depuse și de dispozițiile legale sus

evocate, s-a reținut de către instanța de recurs că instanța de apel a făcut o

legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți, prin raportare și la

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu

sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerea recurentei

SC P. SA legată de nemotivarea hotărârii instanței de apel și de existența unor

motive străine de cauză, a fost considerată de asemenea nefondată, deoarece

motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, iar

din această perspectivă, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 261

C. proc. civ.

S-a mai reținut în

motivarea deciziei din recurs că expertiza efectuată în cauză a avut în vedere

și procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007, semnat de reprezentanții

exploatării petroliere Boldești-Scăieni, județul Prahova, reprezentantul

Primăriei și al reclamanților, proces-verbal prin care s-au reidentificat

sondele cu 668 și 851 Boldești. Din procesul-verbal sus-menționat rezultă că o

identificare faptică a mai fost efectuată și la 24 octombrie 2002, când s-a și

încheiat un proces-verbal între aceleași părți.

Instanța de recurs a

mai reținut că expertiza efectuată în cauză de către expertul A.I. clarifică

situația redevenței de 1/5, care, așa cum este explicată de expert, se

calculează anual și nu trimestrial. Or, față de concluziile expertizei

finalizate prin actul depus dosar, susținerile recurenților-reclamanți sunt

nefondate.

Din examinarea

acestor considerente se constată că instanța de recurs nu a răspuns niciuneia

dintre criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă.

Deși instanța de

recurs a reținut că instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor

juridice dintre părți, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) din

Legea nr. 10/2001, concluzionând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., această concluzie nu este urmarea unor argumente care să

combată criticile din recurs, ci a expunerii unor constatări de fapt care nu

formau obiect de critică și a unor dispoziții legale de principiu. Astfel,

prealabil concluziei în sensul neincidenței art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de recurs a reținut: că s-a formulat de către reclamanți Notificarea

nr. 227 din 13 august 2001, completată prin actul din 11 februarie 2002, prin

care au solicitat măsuri reparatorii sub formă de acțiuni la S.N.P. P. SA,

pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră, conform actului dotal

anexat notificării și care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăieni comuna

Boldești, județul Prahova, în întindere de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de

redevență asupra terenului situat în comuna Boldești județul Prahova,

concesionat către Societatea A.R.; că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate în mod abuziv

și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi

precum și prin alte acte normative de naționalizare și că Societatea A.R. a

fost preluată de stat prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948.

Aceste aspecte

reținute de către instanța de recurs nu dezleagă numeroasele probleme de drept

cu care a fost învestită prin recursul pârâtei. Este adevărat că instanța nu

este obligată să răspundă în mod detaliat fiecărui argument al părții, însă în

speță instanța de recurs s-a limitat la expunerea unor aspecte de fapt ale cauzei,

lăsând practic nesoluționate criticile de nelegalitate pe care recurenta-pârâtă

le-a invocat în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304. pct. 9 C.

proc. civ.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de

art. 318 teza a doua C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă,

urmând a se anula decizia și a se rejudeca pricina în recurs.

În ceea ce privește

motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., se

constată că ceea ce se impută instanței de recurs poate constitui eventual o

greșeală de judecată, care însă nu se încadrează în motivul de contestație în

anulare invocat.

În speță nu se pune

problema neobservării de către instanța de recurs a manifestării de voință a

reclamanților în sensul renunțării la pretenții în faza recursului, ci se

susține că instanța de recurs nu a valorificat un asemenea act de dispoziție

petrecut în faza apelului. Această susținere nu relevă o simplă omisiune a

instanței de recurs, ci pune problema modului în care instanța de recurs ar fi

putut cenzura decizia dată de instanța de apel, sub aspectul modului de

soluționare a acestui act procedural de dispoziție al părții, în măsura în care

ar fi existat motiv de recurs în acest sens.

În cadrul prezentei

contestații în anulare nu se susține că instanța de recurs ar fi fost învestită

cu un asemenea motiv de recurs, necercetat, ci că pretinsa renunțare parțială la

pretenții ar avea legătură cu modul de soluționare a motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anterior sintetizat.

Or, noțiunea de

„greșeală materială” la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. are în

vedere aspectele formale ale judecății în fața instanței a cărei hotărâre este

contestată, nicidecum modul de apreciere de către instanța de recurs a unor

acte procedurale efectuate de părți în fazele procesuale anterioare, cum ar fi

o eventuală renunțare parțială la pretenții făcută în cursul judecării

apelului.

În raport de aceste

considerente, constatând întemeiat motivul de contestație în anulare prevăzut

de art. 318 teza a doua C. proc. civ., se impune anularea Deciziei nr. 319 din

25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, și rejudecarea pricinii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de contestatoarea SC O.M.V.P. SA.

Anulează Decizia nr.

319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Fixează termen la

data de 29 mai 2012, pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva

Deciziei nr. 446 A din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, cu citarea părților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.