ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7239/2011

Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16 iulie 2010, contestatoarea SC O.M.V.P. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, invocând motivele de contestație în anulare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., respectiv, dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și instanța a omis din greșeală să cerceteze mai multe motive de recurs. În dezvoltarea motivelor de contestație în anulare invocate, contestatoarea a susținut, în esență, următoarele: În cadrul contestației formulate de S.D.C.

și S.R.B. împotriva Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 (prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat, ca instanță de apel, Decizia nr. 446/A din 05 iunie 2008, prin care a admis apelul împotriva Sentinței nr. 394 din 12 mai 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de SNP P. SA și a obligat-o pe aceasta să plătească reclamanților suma de 50.610.644,97 lei cu titlu de redevență pentru perioada menționată în expertiza efectuată în cauză. Împotriva acestei decizii, SC P. SA a declarat recurs, invocând mai multe motive, respectiv: 1. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

- nelegalitatea deciziei recurate, lipsa de temei legal, pronunțarea acesteia cu interpretarea și aplicarea greșită a legii sub mai multe aspecte, fiecare dintre critici vizând încălcarea unei anumite dispoziții legale: - inadmisibilitatea contestației în condițiile în care cota de 1/5 din punctul de redevență reprezintă un drept de creanță și nu un bun imobil, astfel încât a fost depășită sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede la art. 1, 2 și 3 categoriile de bunuri naționalizate pentru care legea prevede măsuri reparatorii; - inadmisibilitatea cererii de obligare a P. SA la plata de despăgubiri bănești, în condițiile în care aceasta nu are calitatea de deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001; - nelegalitatea soluției de admitere în parte a contestației, raportat la conținutul obligației de acordare a despăgubirilor, în cazul unei preluări cu titlu proprietarul putând solicita cel mult contravaloarea imobilului preluat, dar nu și lipsa de folosință (fructele civile); - inadmisibilitatea modificării notificării în fața instanței de judecată, eludarea procedurii prealabile instituite de Legea nr. 10/2001; - nelegalitatea raționamentului juridic prin care instanța de apel și-a însușit expertiza A.I.

2. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - insuficienta motivare a hotărârii și existența unor motive străine de natura pricinii. În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc.

civ., contestatoarea arată că instanța de recurs a omis să analizeze motivele de recurs privind: depășirea obiectului de reglementare a Legii nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că dreptul afirmat prin acțiune asupra cotei de 1/5 din punctul de redevență reprezintă un drept de creanță și nu un bun imobil; inadmisibilitatea contestației pe motiv că P. SA nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001; nelegalitatea soluției de admitere a contestației raportat la conținutul obligației de acordare de despăgubiri, în condițiile în care proprietarul nu poate solicita și lipsa de folosință (fructele civile); inadmisibilitatea modificării notificării în fața instanței de judecată și nelegalitatea raționamentului juridic prin care instanța de apel și-a însușit expertiza.

În susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea arată că instanța de recurs nu a observat că în cadrul apelului reclamanții și-au restrâns acțiunea, renunțând la capătul de cerere privind pretențiile legate de imobilul din subsolul Dealului Scăeni, com. Boldești, jud. Prahova și menținându-și doar pretențiile legate de cota de 1/5 din punctul de redevență, care reprezintă un drept de creanță. Ca urmare a acestei greșeli, instanța nu a analizat efectele produse de renunțarea parțială a apelanților, sub aspectul posibilității acestora de a pretinde măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, aspect ce constituia motiv de recurs. Prin întâmpinare, intimații S.D.C.

și S.R.B. au solicita respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă. Intimații consideră că nu sunt întrunite motivele de contestație în anulare invocate, deoarece instanța de recurs a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., textul art. 318 teza a doua C. proc. civ. având în vedere numai omisiunea de a analiza unul dintre motivele de modificare sau casare, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Intimații mai susțin în apărare că nu este întrunit nici motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., împrejurarea că nu au fost primite anumite susțineri și interpretări date unor acte de către recurentă neputând fi calificat în niciun caz ca fiind o eroare materială.

Examinând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele: Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de S.D.C. și S.R.B., având ca obiect anularea Deciziei nr. 58/2003 emisă de SNP P. SA, obligarea acesteia să le acorde măsuri reparatorii în echivalent prin acțiuni la SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora și a valorii lor nominale, urmând ca în acest sens pârâta să fie obligată la emiterea unei noi decizii, sau instanța să dispună prin hotărârea pronunțată despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate și prejudiciul provocat. Motivându-și contestația, reclamanții, în calitate de moștenitori ai mamei lor S.M.V., au arătat că aceasta a fost proprietara imobilului compus din exploatarea petrolieră, care reprezintă 1/5 din subsolul Dealului Scăeni, com.

Boldești, în întindere de 7027,37 mp precum și 1/5 punctul de redevență (contract de concesiune minieră) asupra terenului menționat. Reclamanții au mai arătat că imobilul proprietatea mamei lor a fost preluat de către stat fără nicio despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948, iar cererea de acordare de măsuri reparatorii este întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001, argumentele reținute de pârâtă pentru respingerea notificării, bazate pe apartenența bunului la domeniul public, nefiind justificate. Prin Sentința civilă nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a respins ca nefondată contestația.

Prima instanță a reținut că reclamanții nu au răsturnat prezumția de preluare cu titlu valabil, iar pe de altă parte, bunul preluat de stat (exploatare petrolieră și minieră) este inclus în categoria celor aparținând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituția revizuită și art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată. Prin Decizia nr. 446 A din 05 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul reclamanților, a admis contestația, a anulat Decizia nr. 58/2003 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să plătească reclamanților suma de 50.610.644,97 lei cu titlu de redevență pentru perioada menționată în expertiza efectuată în cauză, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a reținut că în mod greșit s-a respins contestația pe motiv că nu a fost răsturnată prezumția de preluare cu titlu valabil, atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001. Pe baza expertizei efectuate în apel, instanța a determinat cuantumul redevenței cuvenite reclamanților, obligând pârâta la plata acestei sume. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta. Reclamanții au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei maxime stabilită prin expertiză, respectiv, 202.442.579,88 lei.

Pârâta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., ultimul motiv de recurs, din a cărui perspectivă se va soluționa prezenta contestație în anulare, fiind structurat pe mai multe critici de nelegalitate. Prima critică invocată în cadrul acestui motiv de recurs vizează inadmisibilitatea contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece P. SA nu are calitatea de unitate deținătoare a terenului. S-a susținut și inadmisibilitatea cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri bănești, hotărârea din apel fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1, 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, dispoziții care privesc categoriile de bunuri pentru care se acordă măsuri reparatorii.

În dezvoltarea acestei critici recurenta a susținut că „punctul de redevență” în raport de care se solicită despăgubirile este un drept de creanță rezultat dintr-un contract de concesiune, drept în privința căruia legea specială reparatorie nu este aplicabilă. O a doua critică a recurentei-pârâte a vizat distincția care trebuie făcută, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, între noțiunile de preluare „cu titlu” sau „fără titlu” și consecințele acestei distincții sub aspectul posibilității persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a solicita fructele civile. Recurenta a susținut că în speță este vorba despre o preluare cu titlu, iar reclamanții nu pot pretinde determinarea valorii prejudiciului provocat în ultimii 56 de ani prin neîncasarea fructelor/redevenței pentru cota de 1/5 subsol petrolier.

În cadrul celei de-a treia critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea modificării notificării în fața instanței de judecată, în condițiile în care prin notificare și prin contestație s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de acțiuni la SNP P. SA, iar ulterior, pe parcursul judecății, s-au făcut precizări succesive în sensul obligării pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin acțiuni la SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora și a valorii lor nominale, sau instanța să dispună despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate și prejudiciul provocat.

Recurenta-pârâtă a invocat și lipsa de temei legal a raționamentului juridic prin care instanța de apel și-a însușit expertiza, în sensul că greșit s-a reținut culpa sa constând în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert și nelegalitatea procedurii de sancționare a pretinsei culpe pentru nedepunerea înscrisurilor. Prin Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate ambele recursuri. În ceea ce privește recursul pârâtei, instanța de recurs a reținut că prin Notificarea nr. 227 din 13 august 2001 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc R.R.

și completată prin actul din 11 februarie 2002 reclamanții au solicitat măsuri reparatorii prin acțiuni la SNP P. SA, pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră, conform actului dotal anexat notificării și care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăieni comuna Boldești, județul Prahova, în întindere de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în comuna Boldești județul Prahova, concesionat către Societatea A.R.. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate în mod abuziv și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi precum și prin alte acte normative de naționalizare.

Potrivit art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948 se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului, la data intrării în vigoare a Constituției Republicii Populare Române, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații enumerate, după criteriile indicate pentru fiecare categorie: întreprinderile din domeniul industriei petroliere și de gaze naturale, enumerate în anexa nr. IV. Anexa nr. IV cuprinde lista întreprinderilor petroliere și de gaze naturale, în care la poziția 2 este menționată Societatea A.R. Societate petrolieră.

Față de actele anexate de reclamanți la notificările depuse și de dispozițiile legale sus evocate, s-a reținut de către instanța de recurs că instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți, prin raportare și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susținerea recurentei SC P. SA legată de nemotivarea hotărârii instanței de apel și de existența unor motive străine de cauză, a fost considerată de asemenea nefondată, deoarece motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, iar din această perspectivă, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 261 C. proc.

civ. S-a mai reținut în motivarea deciziei din recurs că expertiza efectuată în cauză a avut în vedere și procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007, semnat de reprezentanții exploatării petroliere Boldești-Scăieni, județul Prahova, reprezentantul Primăriei și al reclamanților, proces-verbal prin care s-au reidentificat sondele cu 668 și 851 Boldești. Din procesul-verbal sus-menționat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată și la 24 octombrie 2002, când s-a și încheiat un proces-verbal între aceleași părți. Instanța de recurs a mai reținut că expertiza efectuată în cauză de către expertul A.I. clarifică situația redevenței de 1/5, care, așa cum este explicată de expert, se calculează anual și nu trimestrial.

Or, față de concluziile expertizei finalizate prin actul depus dosar, susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate. Din examinarea acestor considerente se constată că instanța de recurs nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă. Deși instanța de recurs a reținut că instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, concluzionând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această concluzie nu este urmarea unor argumente care să combată criticile din recurs, ci a expunerii unor constatări de fapt care nu formau obiect de critică și a unor dispoziții legale de principiu.

Astfel, prealabil concluziei în sensul neincidenței art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut: că s-a formulat de către reclamanți Notificarea nr. 227 din 13 august 2001, completată prin actul din 11 februarie 2002, prin care au solicitat măsuri reparatorii sub formă de acțiuni la S.N.P.

P. SA, pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră, conform actului dotal anexat notificării și care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăieni comuna Boldești, județul Prahova, în întindere de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în comuna Boldești județul Prahova, concesionat către Societatea A.R.; că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate în mod abuziv și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi precum și prin alte acte normative de naționalizare și că Societatea A.R. a fost preluată de stat prin naționalizare, în baza Legii nr. 119/1948.

Aceste aspecte reținute de către instanța de recurs nu dezleagă numeroasele probleme de drept cu care a fost învestită prin recursul pârâtei. Este adevărat că instanța nu este obligată să răspundă în mod detaliat fiecărui argument al părții, însă în speță instanța de recurs s-a limitat la expunerea unor aspecte de fapt ale cauzei, lăsând practic nesoluționate criticile de nelegalitate pe care recurenta-pârâtă le-a invocat în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304. pct. 9 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocat de recurenta-pârâtă, urmând a se anula decizia și a se rejudeca pricina în recurs. În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., se constată că ceea ce se impută instanței de recurs poate constitui eventual o greșeală de judecată, care însă nu se încadrează în motivul de contestație în anulare invocat. În speță nu se pune problema neobservării de către instanța de recurs a manifestării de voință a reclamanților în sensul renunțării la pretenții în faza recursului, ci se susține că instanța de recurs nu a valorificat un asemenea act de dispoziție petrecut în faza apelului. Această susținere nu relevă o simplă omisiune a instanței de recurs, ci pune problema modului în care instanța de recurs ar fi putut cenzura decizia dată de instanța de apel, sub aspectul modului de soluționare a acestui act procedural de dispoziție al părții, în măsura în care ar fi existat motiv de recurs în acest sens.

În cadrul prezentei contestații în anulare nu se susține că instanța de recurs ar fi fost învestită cu un asemenea motiv de recurs, necercetat, ci că pretinsa renunțare parțială la pretenții ar avea legătură cu modul de soluționare a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anterior sintetizat. Or, noțiunea de „greșeală materială” la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. are în vedere aspectele formale ale judecății în fața instanței a cărei hotărâre este contestată, nicidecum modul de apreciere de către instanța de recurs a unor acte procedurale efectuate de părți în fazele procesuale anterioare, cum ar fi o eventuală renunțare parțială la pretenții făcută în cursul judecării apelului.

În raport de aceste considerente, constatând întemeiat motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., se impune anularea Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și rejudecarea pricinii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea SC O.M.V.P. SA. Anulează Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Fixează termen la data de 29 mai 2012, pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446 A din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu citarea părților. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.