ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6265/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins ca nefondată contestația precizată formulată de contestatorii S.D.C., S.R.B., în contradictoriu cu intimata SN P.P. SA.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că imobilul ce a făcut obiectul notificării contestatorilor, respinsă prin Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003, emisă de către intimată, este compus din exploatarea petrolieră, care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldești, județ Prahova (în suprafață de 7.027,37 mp) și 1/5 dintr-un punct de redevență (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în comuna Boldești, județ Prahova.

Potrivit susținerii contestatorilor, imobilul a fost preluat de către stat, de la autoarea acestora, fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948.

Conform dispozițiilor art. 2 pct. 2.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezumate a fi făcute cu titlu valabil. Nu poate fi vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziții legale, raportată la data formulării notificării, câtă vreme, la data soluționării acesteia, Normele metodologice venite să lămurească dispoziții anterioare ale Legii nr. 10/2001, se aflau în vigoare.

Ca atare, nerăsturnarea prezumției de preluare cu titlu valabil, dar și natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră și minieră), mențin imobilul în categoria celor aparținând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică și regimul acesteia), coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituția revizuită și art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată (privind fondul funciar). Toate aceste texte stabilesc cuprinderea domeniului public al statului, incluzând și bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, categorie de bunuri inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 și art. 135 alin. (4) din Constituția revizuită.

Prin urmare, fără a nega principiile fundamentale privind inviolabilitatea proprietății private și compensarea proprietarilor deposedați abuziv de către stat, tribunalul a reținut ca întemeiată respingerea notificării și lipsa unei oferte de restituire prin echivalent (prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), cu motivarea că nu a fost făcută dovada preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Față de aceste considerente, în baza art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, au fost respinse ca neîntemeiate, toate capetele de cerere, privind anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003, obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii - cu indicarea numărului și valorii nominale a acțiunilor SN P.P. SA, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent -, precum și capătul de cerere privind stabilirea de către instanță a acestor despăgubiri.

Prin Decizia nr. 446 din 5 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de contestatorii S.R.B. și S.D.C. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii contestației și anulării Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a SN P.P. SA.

În consecință, s-a dispus obligarea intimatei la plata către contestatori a sumei de 50.610.644,97 lei (RON) cu titlu de redevență pe perioada arătată de expert și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, în condițiile în care, de la bun început, apelantul a cerut măsuri reparatorii în echivalent, precizând că este vorba de acțiuni stabilite pe bază de expertiză, în mod greșit prima instanță a respins contestația, apreciind că apelantul-contestator nu poate beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost răsturnată prezumția de preluare cu titlul valabil de către unitatea deținătoare, dar și natura bunului (exploatare petrolieră și minieră), atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv.

De altfel, sintagma "cu titlu valabil" sau "fără titlu" are altă semnificație decât cea dată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

În cauză, la cererea apelantului, la termenul din 14 septembrie 2006, s-a admis proba cu expertiză contabilă, prorogându-se discutarea necesității efectuării unei expertize grafologice.

După numeroase termene acordate pentru a se prezenta actele necesare expertizei de către părți, la 10 ianuarie 2008 s-a efectuat expertiza depusă la dosar, împotriva căreia s-au formulat obiecțiuni, în sensul că este pur ipotetică, neavând la bază acte pe care să facă calcule corecte, arătându-se, totodată, că nu mai este necesară efectuarea unei expertize geologice care ar fi secret de stat.

Ca atare, nu s-a mai dispus efectuarea unei expertize geologice și s-a reținut că se poate soluționa cauza pe probatoriul existent la dosar, iar obiecțiunile au fost respinse, față de faptul că s-au acordat peste șaisprezece termene pentru soluționarea cauzei (multe și la solicitarea părților pentru a prezenta acte pentru efectuarea expertizei contabile, acte care nu au fost prezentate), astfel încât, pe baza probelor administrate până la 15 mai 2008 (cauza fiind înregistrată la curte la 20 septembrie 2004), s-a trecut la soluționarea cauzei.

Culpa pârâtei în efectuarea expertizei contabile este evidentă, deoarece, deși afirmase că deține acte pe care le va prezenta expertului, cu toate insistențele acestuia, actele nu i-au fost prezentate, iar expertul a efectuat lucrarea, numai pe baza materialului probator obținut, în timp ce obiecțiunile formulate au fost generale, practic au privit faptul că nu poate fi acceptată expertiza (deși nu s-a pus în discuție revenirea asupra probei).

Curtea a reținut ca juste concluziile expertului contabil, cu precizările ulterioare, în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți la plata sumei de 50.610.644,97 lei (RON) cu titlu de redevență, pe perioada arătată de expert.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs atât reclamanții S.D.C. și S.R.B., precum și pârâta SC P. SA, după cum urmează:

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții S.D.C. și S.R.B. au susținut că, în raport de art. 129 din Decretul nr. 2294/1924 privind legea minelor, ce prevede că, pentru concesiunile redevențiare, redevența urmează a se plăti trimestrial, se impune obligarea intimatei la plata sumei de 202.442.579,88 RON.

Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC P. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 314 C. proc. civ. și, în subsidiar, modificarea deciziei, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

- Recurenta a susținut, în primul rând, inadmisibilitatea contestației, respectiv a cererii de obligare a P. SA la plata de despăgubiri bănești către intimații-contestatori, deoarece P. SA nu este unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Notificarea intimaților-contestatori privește două categorii de bunuri aflate, potrivit susținerii intimaților-contestatori, în proprietatea autoarei acestora la data naționalizării: exploatarea petrolieră care ar reprezenta 1/5 din subsolul dealului Scăeni, com. Boldești, județul Prahova și care se pretinde că ar fi fost naționalizată în baza art. 1 din Legea nr. 119/1948; 1/5 dintr-un punct de redevență - contractul de concesiune minieră nr. 91/1926 încheiat cu A. Română SAR asupra terenului situat în comuna Boldești, județul Prahova și care intimații-contestatori pretind că ar fi fost "naționalizată", urmare a naționalizării A. Română SAR.

În privința solicitării de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru "1/5 dintr-un punct de redevență", este relevant faptul că autoarea intimaților-contestatori nu a fost acționară a A. Română SAR, iar punctul de redevență invocat reprezintă un "preț", respectiv un drept de creanță, rezultat dintr-un contract de concesiune, contract care probabil a rămas fără obiect - a încetat, lato sensu - ca urmare a naționalizării A. Română SAR.

Or, Legea nr. 10/2001 privește regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, și nu situația unor drepturi de creanță, în categoria cărora se încadrează cota de 1/5 din punctul de redevență.

Practic, instanța a judecat o cerere de acordare de despăgubiri, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, pentru pretinsa naționalizare a unui bun constând în 1/5 dintr-un punct de redevență - respectiv un venit rezultat din contractul de concesiune minieră nr. 91/1926 pretins încheiat de autoarea apelanților cu A. Română SAR asupra terenului situat în comuna Boldești, județul Prahova.

Pierderea unui venit rezultat din derularea unui contract - drept de creanță - nu dă drept la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel încât decizia recurată este pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 1, 2 și 3 din Legea nr. 10/2001.

În același timp, S.C. P. SA nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

După cum rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză, SC P. SA nu a avut în detenție bunurile la care fac referire intimații-contestatori, în procesul-verbal încheiat la data de 24 octombrie 2002 menționându-se faptul că la fața locului nu se află niciun obiectiv petrolier, suprafața de teren fiind "cultivată cu viță de vie și fâneață și se găsește în administrarea SC R. SA Valea Călugărească."

În mod similar, adresa din data de 26 februarie 2008 arată că în arhiva P. SA nu figurează autoarea reclamanților cu privire la concesionarea de terenuri în zona Boldești înainte de naționalizare.

Simpla afirmație a intimaților-contestatori în sensul că recurenta ar fi trebuit să prezinte un așa-zis "act de concesiune" este nefondată, de vreme ce aceasta nu a adus nicio dovadă cu privire la faptul că ar deține respectivul act; sunt, de asemenea, complet neprobate susținerile intimaților-contestatori în sensul că P. SA ar fi succesoarea SC A. Română SAR, preluând activul și pasivul SC A. Română SAR sau chiar întreaga arhivă a fostei SC A. Română SAR.

- În mod greșit, instanța de apel a stabilit că preluarea invocată de intimații-contestatori este fără titlu, în condițiile în care, în raport de criteriile prevăzute în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, aceasta a fost în acord cu Constituția de la acea dată (art. 6) și în temeiul căreia s-a adoptat Legea nr. 119/1948, iar potrivit H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluționării deciziei contestate, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil.

Per a contrario din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul unei preluări cu titlu, calitatea de proprietar nu s-a păstrat de la data preluării până la pronunțarea unei eventuale decizii, astfel încât proprietarul poate solicita cel mult contravaloarea imobilului preluat, dar nu și lipsa de folosință (fructele civile).

Or, după cum rezultă din petitul modificat al acțiunii și din obiectivele expertizei dispuse în cauză, contestatorii solicită tocmai "fructe civile": determinarea valorii prejudiciului provocat în acești 56 de ani, prin neîncasarea fructelor/redevenței cuvenite pentru cota de 1/5 subsol petrolier.

Prin urmare, trecând peste faptul că cererea reclamanților nu are ca obiect un imobil, orice eventuală preluare cu titlu nu putea da naștere la fructe civile.

- Recurenta a susținut, totodată, inadmisibilitatea modificării notificării în fața instanței de judecată, deoarece se eludează procedura prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001.

Prin notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, petenții au solicitat exclusiv măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de acțiuni SNP P. SA, iar prin contestație, petenții au solicitat instanței anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 și obligarea SC P. SA la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în acțiuni ale P. SA.

Prin precizarea contestației, olografă, depusă la prima instanță la termenul din 28 ianuarie 2004, S.D.C. și S.R.B. au completat petitul nr. 2, cu solicitarea de a se preciza în dispozitivul sentinței ce se va pronunța numărul acțiunilor P. acordate și valoarea lor nominală, sens în care se solicită obligarea SC P. SA la emiterea unei noi dispoziții în baza Legii nr. 10/2001.

Prin cererea de probe depusă la prima instanță în data de 05 mai 2004, contestatorii "completează omisiunea" din precizarea contestației, petitul nr. 2 din contestație devenind: "să obligați, prin hotărârea ce veți pronunța, în temeiul art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, pârâta să ne acorde măsuri reparatorii în echivalent prin acțiuni SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora și a valorii lor nominale, în acest sens obligând pârâta la emiterea unei noi decizii, sau instanța să dispună, prin hotărârea pronunțată, despăgubirea cuvenită pentru "bunurile confiscate".

Prin concluziile scrise depuse de contestatori la prima instanță după dezbateri, la 06 mai 2004, S.D.C. și S.R.B. completează în continuare petitul nr. 2 al contestației, adăugând la acesta, pe lângă despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate și "prejudiciul provocat".

În cadrul procedurii judiciare de soluționare a unei contestații împotriva dispoziției de respingere a notificării, instanța verifică legalitatea dispoziției de respingere a notificării astfel cum a fost formulată notificarea. Dacă solicitările petenților se schimbă în faza de judecată, instanța nu poate soluționa asemenea petit schimbat, întrucât petenții eludează procedura prealabilă instituită prioritar de lege, procedură care se derulează la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

- Recurenta a mai susținut că raționamentul juridic prin care instanța de apel și-a însușit concluziile expertului este lipsit de temei legal, deoarece expertiza, deși trebuia interpretată și valorizată prin coroborare cu celelalte probe, a devenit "justă", dată fiind culpa recurentei în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert.

Astfel, pe de o parte, în mod greșit s-a deținut culpa recurentei constând în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert.

Actele privind zăcămintele de petrol (dosarele sondelor) aveau legătură strictă cu obiectivul expertizei tehnice - geologice. Cu rea-credință, expertul contabil a detaliat o listă de înscrisuri cu acest obiect, pretinzând că sunt necesare pentru expertiza contabilă.

În legătură cu acestea, recurenta a dovedit imposibilitatea de a le depune, întemeiată pe lipsa unei documentații privind identificarea exactă - topografică - a terenului petrolifer vizat (vecinătățile) și pe dispozițiile legale privind caracterul secret al categoriilor de documente solicitate - aflate sub incidența Ordinului Agenției Naționale pentru Resurse Minerale nr. 74 din 11 mai 2007.

Îndeplinirea acestei cerințe era în sarcina apelanților/expertului și era strict necesară pentru ca recurenta să poată verifica dacă deține sau nu lista de acte solicitate în legătură cu imobilul compus din exploatarea petrolieră care reprezenta 1/5 din subsolul dealului Scăeni, com. Boldești, județul Prahova, în suprafața de 7.027,37 mp.

În ceea ce privește actul de concesiune despre care apelanții afirmă că poartă nr. 91/1926 atribuit de Tribunalul Prahova, invocat pentru despăgubirea aferentă cotei de 1/5 din redevența de la SC A. Română, apelanții, conform 1169 C. civ., au adresat cereri către instituțiile de arhivă, în vederea comunicării acestui înscris, iar ca dovadă de bună-credință, recurenta s-a preocupat de identificarea documentului în cauză, rezultatul fiind consemnat în actele de la dosarul de  apel, conform cărora P. SA nu deține acest înscris.

Afirmația apelanților în sensul că recurenta avea obligația de a conserva arhivele societăților naționalizate, deci și a societății A. Română, nu are temei legal și probator.

Pe de altă parte, instanța nu a aplicat o procedură legală care să sancționeze pretinsa culpă a recurentei privind nedepunerea înscrisurilor.

Astfel, singurul temei de drept invocat de instanță în privința obligării subscrisei la depunerea înscrisurilor a fost art. 108

1

C. proc. civ., amenda judiciară, nu a fost aplicată.

Instanța nu a inițiat, de exemplu, mecanismul instituit de art. 172 și urm. C. proc. civ., care poate conduce la consecințele procedurale prevăzute de art. 174, în urma îndeplinirii condițiilor prevăzute în acest articol.

- Recurenta a mai susținut nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia fiind insuficient motivată.

Considerentele hotărârii se rezumă la evocarea unor texte de lege, fără să se analizeze concret incidența lor în cauza de față. Astfel, nu se analizează aspecte care țin de esența unei cereri de restituire: dacă recurenta este unitate deținătoare, dacă bunul este unul imobil și nici nu se indică modul de calcul al despăgubirilor acordate.

De altfel, întreaga motivare nu reprezintă decât o descriere a derulării procesului în sine, insistând pe faza administrării de probe, fără însă să precizeze temeiurile care au stat la baza deciziei, o astfel de motivare nefiind în măsură să asigure finalitatea urmărită de legiuitor prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, instanța trimite, în considerente și chiar în dispozitiv, la dispoziții inaplicabile prezentei cauze. Astfel se invocă dispozițiile Legii nr. 247/2005, deși decizia prin care a fost soluționată notificarea este din anul 2003, inaplicabile în cauză, deoarece sunt ulterioare soluționării notificării. Or, verificarea legalității unui act nu poate fi făcută decât în raport cu dispozițiile în vigoare la acea dată.

În acest sens, Decizia nr. 52/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează faptul că respectivele dispoziții nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

- Situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate.

Soluția instanței de apel s-a bazat mai mult pe prezumții aplicate de instanță fără temei legal, decât pe aplicarea corectă a legii la o situație de fapt lămurită prin probe acoperitoare și concludente, care să clarifice - dacă nu să justifice - obligarea P. SA la plata sumei de 50.610.644,97 RON în favoarea lui contestatorilor. Expertiza efectuată pornește exclusiv de la premise ipotetice - neprobate în dosar - și ajunge la concluzii inacceptabile din punct de vedere juridic.

În aceste condiții, sunt incidente dispozițiile art. 314 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 319 din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de contestatorii S.D.C. și S.R.B. și de pârâta SC P. SA împotriva Deciziei nr. 446 din 6 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, s-a apreciat că, față de actele anexate de reclamanți la notificările depuse, de dispozițiile legale sus evocate, instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți, prin raportare și la art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea recurentei SC P. SA legată de nemotivarea hotărârii instanței de apel și de existența unor motive străine de cauză, este de asemenea nefondată.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, iar din această perspectivă, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.

Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit.

Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanță.

Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere și procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007 și semnat de reprezentanții exploatării petroliere Boldești - Scăieni, județul Prahova, reprezentantul Primăriei și al reclamanților prin care s-au reidentificat sondele cu 668 și 851 Boldești.

De altfel din procesul-verbal sus-menționat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată și la 24 octombrie 2002 când s-a și încheiat un proces-verbal între aceleași părți.

Expertiza efectuată în cauză de către expert A.I., clarifică situația redevenței de 1/5, care așa cum este explicată de expert se calculează anual și nu trimestrial, dosarul instanței de apel vol. II și care a fost calculată de expert la suma de 50.610.644,97 RON.

Or, față de concluziile expertizei finalizate prin actul depus la dosarul instanței de apel, susținerile recurenților reclamanți sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 6232/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis contestația în anulare formulată de SC O.P. SA, a anulat Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a fixat un termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446 A din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

În motivarea deciziei, s-a arătat că, soluționând recursul pârâtei SC O.P. SA, Înalta Curte nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., regăsite în recursul pârâtei, astfel încât este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.

Cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 9405/1/2011, iar la termenul de judecată din 7 februarie 2012, această instanță a dispus, la cererea recurentei SC O.P. SA, suspendarea executării deciziei recurate nr. 446 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În cursul rejudecării, recurenta SC O.P. SA a depus la dosar înscrisuri noi, reprezentate de contractul de concesiune autentificat sub nr. 91 din 5 ianuarie 1926 de Tribunalul Județului Prahova, secția I, și actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. 2039 din 23 februarie 1928 de către același tribunal, ambele în copie certificată pentru conformitate cu originalul aflat la Direcția Județeană Prahova a Arhivelor Naționale.

Pe temeiul acestor înscrisuri, recurenta SC O.P. SA a invocat, la termenul de judecată din 29 mai 2012, două motive noi de recurs, considerate de ordine publică, precum și apărări subsidiare.

Astfel, recurenta a susținut inadmisibilitatea pretențiilor cu privire la 1/5 dintr-un punct de redevență în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care redevența pretins datorată de SC O.P. SA rezultă din exploatarea unui teren aflat în proprietatea unei alte persoane decât autoarea contestatorilor, totodată, lipsa calității procesuale active pentru invocarea unui drept derivat din naționalizarea unui teren.

S-a susținut, în consecință, că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc persoanele îndreptățite și categoriile de bunuri naționalizate pentru care legea prevede măsuri reparatorii.

În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va considera că cererea este admisibilă, iar contestatorii au calitate procesuală, recurenta a susținut, în primul rând, inopozabilitatea față de aceasta a actului de cesiune de redevență și a actului dotal subsecvent, în aplicarea art. 1393 C. civ., recurenta fiind terț față de cele două acte juridice.

În al doilea rând, s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva cuantumului acordat, cu depășirea întinderii dreptului de creanță privind redevența din contractul de concesiune, respectiv 1/5 dintr-un punct de redevență din redevența de 10% din producția de țiței sau de gaze, pentru perioada 11 iunie 1948 - 5 ianuarie 1956, sens în care recurenta a arătat că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, urmând a se trimite cauza spre rejudecarea apelului în vederea administrării unei noi probe cu expertiză contabilă, care să calculeze în mod corect cuantumul redevenței datorate în baza actului de cesiune.

Printr-o completare la întâmpinare, contestatorii S.D.C. și S.R.B. au invocat excepția nulității recursului declarat de către SC O. P. SA, față de depunerea motivelor de recurs cu depășirea termenului legal, atât în privința motivelor inițiale, cât și a celor considerate drept motive de ordine publică.

Astfel, s-a susținut că recurenta SC O. P. SA a depus motivele inițiale de recurs la data de 24 septembrie 2008, însă a luat cunoștință de cuprinsul deciziei recurate la data de 5 septembrie 2008, când apărătorul ales a studiat dosarul în arhiva Curții de Apel București și i s-a eliberat, la cerere, un exemplar al deciziei.

În privința motivelor depuse la termenul din 29 mai 2012, intimații au susținut că acestea nu au caracter de ordine publică, ci reprezintă apărări de fond, care ar fi trebuit invocate înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului, ca atare, constituie completări tardiv formulate.

La termenul de judecată din 2 octombrie 2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluționarea recursului declarat de către pârâta SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 446 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, în limitele admiterii contestației în anulare formulate de SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La același termen de judecată, instanța a reținut cauza spre soluționare, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției nulității recursului invocate de către contestatorii S.D.C. și S.R.B.

În rejudecarea recursului declarat de către pârâta SC O.P. SA, examinând cauza sub toate aspectele, Înalta Curte constată următoarele:

a. excepția nulității recursului, din perspectiva motivelor de recurs depuse la data de 24 septembrie 2008;

b. admisibilitatea depunerii înscrisurilor noi;

c. tardivitatea depunerii motivelor de recurs formulate la termenul de judecată din 29 mai 2012.

a. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", respectiv prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum stipulează art. 303 alin. (1), termenul de recurs fiind cel prevăzut de art. 301, respectiv de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Întrucât art. 301 face referire expresă la actul comunicării hotărârii, ca reper al calculului termenului de recurs, dovada acestui act de procedură este reprezentată de procesul-verbal întocmit de persoana însărcinată cu înmânarea actului de procedură - dintre cele arătate în art. 86 alin. (1) -, proces-verbal prevăzut de art. 100 C. proc. civ.

În legătură cu comunicarea Deciziei nr. 446 din 5 iunie 2008, s-au efectuat două operațiuni succesive: prima - realizată la o altă adresă poștală decât cea menționată în dispozitivul deciziei, respectiv Calea V., în loc de Calea D., motiv pentru care procesul-verbal a fost returnat instanței cu mențiunea "destinatar mutat", iar cea de-a doua - realizată la data de 1 octombrie 2008, procesul-verbal fiind semnat de către funcționarul serviciului registratură al pârâtei și îndeplinind toate cerințele formale prevăzute de art. 100 C. proc. civ.

Intimații-contestatori S.D.C. și S.R.B. nu pretind calcularea termenului de recurs în raport de data primului proces-verbal, însă susțin că ar trebui luată în considerare data de 5 septembrie 2008, la care reprezentantul pârâtei a studiat dosarul în arhiva Curții de Apel București și i s-a remis un exemplar original al deciziei.

Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât nu există la dosar un proces-verbal de comunicare, întocmit de agentul procedural ori un alt salariat al instanței cu respectarea exigențelor art. 100 C. proc. civ., în absența căruia nu pot fi acceptate alte dovezi, inclusiv prezumții de natura celor propuse de către intimați.

De altfel, susținerile în sensul înmânării hotărârii chiar la data de 5 septembrie 2008, când este menționată, în registrul de corespondență al secției a III-a civilă a Curții de Apel București, prezența avocatului ales al părții în arhiva instanței, sunt speculative, în absența unei date certe de remitere a hotărârii.

Astfel, deși există o mențiune olografă a avocatului pârâtei în sensul primirii unui exemplar original al deciziei în discuție, nu este indicată data la care aceasta a avut loc, iar mențiunea arătată figurează pe o cerere a aceluiași avocat de eliberare a unei fotocopii de pe decizie, pe care este aplicată o viză de aprobare a eliberării, după verificare, datată 8 septembrie 2008. Ca atare, chiar dacă s-ar accepta o prezumție de comunicare a hotărârii pe baza mențiunii olografe, declarația ar trebui coroborată cu data vizei aplicate pe cererea semnată de avocat, și nu cu cea la care acesta a studiat dosarul în arhivă.

Singurul proces-verbal care întrunește toate cerințele formale prevăzute de art. 100 C. proc. civ. este cel datat 1 octombrie 2008, în raport de care se apreciază că recursul a fost motivat în termenul legal, avându-se în vedere data de 24 septembrie 2008 - necontestată - a depunerii motivelor de recurs.

În consecință, excepția nulității recursului este nefondată și va fi respinsă ca atare.

b. În ceea ce privește admisibilitatea depunerii înscrisurilor noi, în faza rejudecării recursului după anularea deciziei inițiale de recurs printr-o contestație în anulare, se constată că depunerea la dosar a înscrisurilor în atare context este admisibilă, în măsura în care prin aceste înscrisuri nu se tinde la extinderea cadrului procesual fixat în urma admiterii contestației în anulare, dimpotrivă, sunt de natură a susține motivele inițiale de recurs și doar dacă proba a fost solicitată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv, în cazul recurentului, prin însăși cererea de recurs ori în condițiile art. 138 C. proc. civ.

Aceste exigențe sunt întrunite în cauză, deoarece înscrisurile noi susțin motivul de recurs inițial vizând lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii (după cum se va dezvolta în cadrul considerentelor ce vor fi expuse în context).

De asemenea, proba cu înscrisuri a fost solicitată prin cererea de recurs, acestea putând fi depuse, în conformitate cu art. 305 C. proc. civ., până la închiderea dezbaterilor, aplicabil și în cazul reluării judecății asupra recursului după admiterea contestației în anulare, cât timp este vorba despre înscrisuri ce susțin criticile inițiale.

De altfel, după cum se va arăta, soluția de casare a deciziei și de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost adoptată în considerarea motivelor inițiale de recurs, fără să se fundamenteze pe conținutul celor două înscrisuri în discuție, care, însă, vor fi luate în considerare cu ocazia rejudecării apelului, pentru lămurirea pe deplin a situației de fapt, întocmai ca în cazul în care s-ar fi depus abia în etapa rejudecării în fața instanței de apel, după casare.

c. Tardivitatea depunerii motivelor de recurs formulate la termenul de judecată din 29 mai 2012.

Prin aceste motive, recurenta a invocat, în fapt, lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și nelegalitatea deciziei prin prisma întinderii despăgubirilor acordate, ambele susțineri fiind formulate în considerarea situației de fapt relevate de conținutul înscrisurilor noi.

Se constată că niciunul dintre aceste motive nu are caracter de ordine publică, deoarece nu vizează apărări ce ar putea forma obiectul unor excepții procesuale absolute, posibil a fi invocate în orice stadiu al procesului.

În cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv reclamanții din cauză, iar neîndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea vocației la măsuri reparatorii constituie un aspect de fond, a cărui dezlegare necorespunzătoare de către instanța de apel ar fi trebuit contestată prin motivele de recurs, formulate în termenul prevăzut de art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.

Critica referitoare la modul de calcul al despăgubirilor vizează același aspect al îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii, din perspectiva întinderii dreptului, astfel încât ar fi trebuit formulată, de asemenea, înlăuntrul termenului legal pentru depunerea motivelor de recurs.

În aceste condiții, în aplicarea art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceste critici nu vor fi luate în considerare în analiza motivelor de recurs, ele rămânând, de altfel, fără obiect, față de dezlegarea dată motivelor inițiale, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Urmează a fi analizate exclusiv motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți, prin care a fost admisă contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 în considerarea necercetării, prin decizia anulată, a acestor motive de recurs.

Astfel, nu vor fi analizate criticile vizând incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decurgând din insuficienta motivare a deciziei pronunțate în faza apelului.

În contextul motivelor de recurs prin care se susține aplicarea greșită a legii ori încălcarea legii de către instanța de apel, este prioritară cercetarea motivului referitor la inadmisibilitatea modificării, în faza jurisdicțională, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Se observă că recurenta nu precizează explicit conținutul pretinsei modificări operate de către reclamanți în cursul judecării contestației și nici finalitatea acestor susțineri prin prisma consecințelor asupra legalității hotărârii recurate, de asemenea, nu indică dispozițiile legale încălcate ori greșit aplicate de către instanța de apel.

Din referirea la anumite acte procedurale îndeplinite de către reclamanți în fața primei instanțe (precizările succesive formulate la datele de 28 ianuarie 2004, 5 mai 2004 și 06 mai 2004), se deduce intenția recurentei de a critica natura măsurilor reparatorii determinate de către instanța de apel și acordate prin decizia recurată, respectiv despăgubiri constând în contravaloarea unei cote de 1/5 dintr-un punct de redevență, în loc de acțiuni la SNP P. SA, astfel cum s-a solicitat prin notificare și s-a menționat în contestația formulată împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001.

O asemenea critică nu evocă principiul disponibilității de către instanța de apel, deoarece, chiar dacă instanța de judecată examinează în fond notificarea (în urma fie a unui refuz de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare, fie a admiterii contestației și a anulării dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, precum în speță), nu se poate considera că notificarea reprezintă actul de învestire a instanței, pentru a fi incidente prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

"Cererea dedusă judecății", al cărei obiect trebuie respectat de către instanță, este reprezentată, în speță, de solicitarea de examinare în fond a notificării, adresată instanței odată cu contestația împotriva dispoziției unității deținătoare sau al refuzului acesteia de soluționare a notificării.

În acest caz, susținerile recurentei pot fi analizate din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la formularea, prin notificare, a unei solicitări de acordare de măsuri reparatorii sub formă de acțiuni la o anumită societate comercială.

Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării (13 august 2001) și la data sesizării instanței (17 decembrie 2003), s-au prevăzut formele de reparație cuvenite persoanelor deposedate abuziv de către stat în perioada de referință a legii, ca fiind restituirea în natură ori, prin excepție, măsuri reparatorii prin echivalent, constând în "compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești".

Legiuitorul a permis opțiunea persoanei care a formulat notificare pentru o anumită formă de măsură reparatorie dintre cele menționate, această opțiune, în anumite cazuri, determinând procedura de soluționare a notificării, inclusiv competența emiterii deciziei asupra notificării, situație în care instanța de judecată, examinând în fond notificarea, nu ar putea ignora, din acest punct de vedere, manifestarea de voință a persoanei care a formulat notificarea.

Spre deosebire, însă, de restituirea în natură (art. 21 din lege în forma din perioada 2001 - 2005) și acordarea de despăgubiri bănești (art. 36 alin. (2), în ipoteza celorlalte măsuri reparatorii în echivalent decât despăgubirile bănești, inclusiv  acțiuni, opțiunea pentru aceste forme de reparație exprimată prin notificare nu avea nicio relevanță, întrucât manifestarea de voință a persoanei îndreptățite putea surveni abia după formularea unei oferte a unității deținătoare de acordare de asemenea măsuri (art. 24 din legea în forma din perioada 2001 - 2005), în sensul refuzului ori al acceptării ofertei, în acest ultim caz, urmându-se procedura prevăzută de capitolul IV.

Pe de altă parte, la data pronunțării deciziei recurate, Legea nr. 10/2001 fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că acordarea de acțiuni nu mai constituia o formă de măsură reparatorie, fiind eliminată din art. 1 și art. 26 (fostul art. 24), iar întregul capitol IV a fost abrogat.

Ca atare, la data de 5 iunie 2008, nu exista un temei juridic pentru acordarea de măsuri reparatorii sub formă de acțiuni la SNP P. SA, astfel cum se solicitase prin notificare, astfel încât nu se poate reproșa instanței că nu a ținut cont de opțiunea reclamanților cu acest conținut.

Susținerile recurentei vizând soluția instanței doar în raport de măsura reparatorie a acordării de acțiuni, nu și de celelalte forme de măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării deciziei, nu va fi cercetată legalitatea deciziei pe acest aspect, iar față de considerentele deja arătate, motivul de recurs analizat va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs, Înalta Curte reține faptul că se critică, în esență, aprecierile instanței de apel referitoare la: calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență nerelevând un "imobil" în sensul legii, în patrimoniul autoarei; calitatea recurentei-pârâte de unitate deținătoare; caracterul preluării operate de stat în baza Legii nr. 119/1948; sarcina probei depunerii înscrisurilor necesare efectuării expertizelor tehnice dispuse în faza apelului.

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanții S.D.C. și S.R.B. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparținut conform actului dotal autentificat sub nr. 596 din 1938 de către Tribunalul Prahova, Secția Notariat și transcris sub nr. 25 din 1938 la Tribunalul Prahova, secția I, de care a beneficiat mama reclamanților, V.S.

Conform reclamanților, "imobilul" reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldești, județul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în aceeași localitate, concesionat către Societatea A. Română.

Reclamanții au evaluat suprafața de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 dolari SUA și, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență la 7.027.370 dolari SUA, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acțiuni la SNP P. SA, la nivelul acestor sume de bani.

Prin concluziile scrise depuse în faza apelului, pe baza expertizei contabile efectuate și ca urmare a imposibilității efectuării expertizei geologice - din culpa pretinsă a pârâtei -, reclamanții și-au restrâns pretențiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevență, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunțând la administrarea expertizei geologice.

Instanța de apel, anulând Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de către SNP P. SA în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevență pentru perioada arătată de expert.

Din cele expuse, rezultă, în primul rând, că reclamanții nu au renunțat la înseși măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptățiți pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului Scăeni, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, în condițiile în care restrângerea pretențiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeței de teren și limitarea la contravaloarea redevenței calculate de expert.

Pe de altă parte, reclamanții au susținut, chiar prin notificare, că redevența menționată în actul dotal ca aparținând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanții ar fi renunțat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceștia renunță la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, or nu s-a relevat vreun act de dispoziție procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 C. proc. civ., iar decizia recurată nu s-a pronunțat în consecință.

În al doilea rând, susținerile recurentei-pârâte, cu toate că sunt nefondate în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra subsolului dealului, sunt întemeiate în legătură cu greșita raportare a instanței de apel la redevența menționată în actul dotal, în acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.

Din art. 1 și 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referință a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deținut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) și b).

Reclamanții au susținut, din momentul inițierii procedurii Legii nr. 10/2001, că redevența menționată la pct. 9 din actul dotal autentificat sub nr. 596/1938, deși rezulta dintr-un act de concesiune întocmit cu referire la un teren din localitatea Boldești, ar viza, în fapt, imobilul menționat la pct. 8 din actul dotal, anume subsolul dealului Scăeni.

Chiar în ipoteza susținută de către reclamanți, redevența (cuvenită în baza actului de concesiune în cotă de 1/5 dintr-un punct de redevență) nu interesează însuși terenul concesionat în scop de exploatare.

Noțiunea de "imobil", în sensul Legii nr. 10/2001, este definită în art. 6 alin. (1) ca vizând "terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții."

Așadar, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptățit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcții aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum și de bunurile încorporate în aceste construcții, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinație.

La data încheierii actului de concesiune nr. 91/1926 și a actului de cesiune de redevență nr. 2039 din 23 februarie 1928, ambele autentificate de către Tribunalul Județului Prahova, secția I și menționate în actul dotal invocat de către reclamanți drept titlu de proprietate în cauză, erau în vigoare Constituția adoptată în anul 1923 și Legea minelor nr. 162/1924, publicată în M. Of. nr. 143/1924.

În conformitate cu art. 19 din Constituția 1923, zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului, cu excepția maselor de roci comune, a carierelor de materiale de construcție și a depozitelor de turbă, urmând ca, printr-o lege specială a minelor, să se determine normele și condițiile de punere în valoare a acestor bunuri, să se fixeze redevența proprietarului suprafeței, în măsura în care este posibil ca aceștia să participe la exploatarea acestor bogății. S-a prevăzut expres că se va ține seama de drepturile câștigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului, după distincțiile din legea specială.

Această lege a fost adoptată, reprezentată fiind de Legea minelor nr. 162/1924, conținând reglementări în sensul dispoziției constituționale. Prin art. 1, s-a stabilit că zăcămintele combustibililor minerali, bituminele și gazele naturale de orice fel sunt și rămân proprietatea statului, în categoria bituminelor intrând și petrolul.

Întrucât din actul dotal nu rezultă dacă redevența, în legătură cu care autoarea reclamanților a dobândit o cotă de 1/5 raportată la un punct de redevență, provenea dintr-un contract de concesiune încheiat de către stat, ca proprietar al substanțelor minerale (caz în care și proprietarul terenului putea beneficia de o anumită redevență) ori de către o altă persoană - autoarea reclamanților, V.S. (fostă V,), dobândind o parte din redevență -, ar fi trebuit depus însuși actul de concesiune, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză până în această fază a rejudecării recursului (se va reveni asupra sarcinii probei depunerii actelor doveditoare al dreptului de proprietate).

Această instanță nu este în măsură să stabilească situația de fapt din cauză, atribuțiile sale fiind circumscrise modului de interpretare și de aplicare a legii de către instanța de apel.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage prin ea însăși casarea deciziei în condițiile art. 314 C. proc. civ., în vederea stabilirii certe a stării de fapt, deoarece, chiar în ipoteza cea mai favorabilă reclamanților, aceștia nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea redevenței în discuție.

Această ipoteză ar fi aceea în care dreptul asupra unui punct de redevență, cesionat prin actul autentificat sub nr. 2039 din 23 februarie 1928 și din care s-a transmis mamei reclamanților cota de 1/5, provine dintr-un act de concesiune întocmit de o persoană fizică, și nu de către stat.

În acest caz, ar fi vorba despre un drept câștigat, în termenii legii, respectiv despre un drept dobândit înainte de promulgarea Constituției, de care se preocupă Partea a III-a din Legea minelor nr. 162/1924.

Dreptul câștigat consta, cu condiția validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanțelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituție. Așadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeței, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituției. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune și de a beneficia de substanța sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevențe, ca preț al concesiunii.

Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă și dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256).

În conformitate cu art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, dreptul de exploatare avea caracterul unui drept real imobiliar, însă purta asupra zăcământului minier, care, potrivit aceleiași norme, reprezenta o proprietate imobiliară distinctă de aceea a suprafeței.

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, precum și în art. 93 din Decretul - lege al petrolului nr. 2017 din 1942, publicat în M. Of. nr. 164/17.07.1942, ambele acte normative conținând prevederi referitoare la drepturile câștigate anterior Constituției din 1923, în termeni similari celor din Legea minelor nr. 162/1924.

Din acest regim juridic complex al minelor, potrivit legilor succesiv adoptate până în anul 1945, rezultă următoarele:

Zăcământul minier (sau mina, ambele denumiri regăsindu-se, cu semnificație egală, în textul legilor) constituia un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina. Legiuitorul subliniază di