ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7896/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 29 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul U.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata a 200.000 euro cu titlu de despăgubiri civile morale. În motivarea acțiunii, așa cum a fost completată, reclamantul a arătat că a fost condamnat în temeiul Decretului nr. 199/1950, act normativ prevăzut în art. 1 din Legea nr. 221/2009, la 8 ani închisoare, ulterior fiindu-i redusă pedeapsa la 5 ani închisoare, din care a executat efectiv 4 ani, 2 luni și 21 de zile în regim de muncă silnică, fiind încarcerat în închisorile din Dej, Gherla, Aiud și Jilava.

După eliberare, i s-a fixat domiciliu obligatoriu pentru 2 ani în comuna Răchitoasa, Raionul Fetești, Regiunea Constanța, conform deciziei Ministerului Afacerilor de Interne nr. 7107/1957. Împreună cu reclamantul a fost arestată și soția sa, U.E., gravidă la acel moment, în perioada detenției aceasta născând o fetiță pe nume U.D., care, datorită condițiilor precare de îngrijire a nou-născutului s-a îmbolnăvit și a decedat, consecința acestei traume fiind imposibilitatea de a mai concepe un alt copil. Reclamantul a mai arătat că în perioada de după eliberarea din detenție nu a mai fost angajat în zona natală dat fiind cazierul său judiciar, reușind în cele din urmă să lucreze ca muncitor necalificat în Valea Jiului, în mină, deși anterior arestării sale a fost angajat ca ajutor de mecanic la Î.F.

Rășina. A mai arătat că în perioada detenției a fost supus stresului și terorii, iar după eliberare oprobriului public, fiind considerat dușman al poporului, astfel încât, periodic era chemat de organele de miliție și securitate în scopul adoptării unui comportament loial regimului comunist. Prin Sentința civilă nr. 266 din 7 septembrie 2010 Tribunalul Gorj a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la 7.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile, către reclamant.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere adresa nr. 1825/20 august 1990 și Sentința nr. 1371 din 28 noiembrie 1953 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. 2568/1953 din care rezultă că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 și 4 și art. 7 din Decretul nr. 199/1950, art. 157 C. pen., art. 25 pct. 6 C. pen., pentru crimă de favorizare a infractorului la trădarea de patrie, la 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii personale, fiindu-i comutată prevenția de la 12 iunie 1953. Întrucât Decretul nr. 199/1950 este unul dintre actele normative prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care conferă condamnării suferite un caracter politic de drept, adică fără aprecierea instanței de judecată, s-a constatat că reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv material, cel din urmă, cu titlu de echivalent al valorii bunurilor confiscate, conform art. 5 din lege.

Față de faptul că din hotărârea de condamnare politică, nu rezultă ce bunuri i-au fost confiscate reclamantului, iar acesta nu a depus și nu a indicat dovezile necesare, despăgubirea materială nu a fost acordată. În ceea ce privește despăgubirea morală, instanța de fond a constatat că prejudiciul moral suferit de către reclamant nu poate fi pus la îndoială, în primul rând fiind de notorietate regimul sever de detenție pentru deținuții politici, constând în încălcarea demnității umane prin violențe fizice și morale, teroare, iar în al doilea rând, executarea unei pedepse cu închisoarea pe motive politice, sunt împrejurări de natură a schimba destinul unei persoane, inclusiv sub aspect profesional.

Apreciind asupra cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere următoarele criterii: plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, anume art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1; beneficierea de către reclamant de măsurile stipulate în Decretul-Lege nr. 118/1990; perioada detenției, de perioada fixării domiciliului obligatoriu, ulterior eliberării din închisoare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, motivând că suma acordată ca prejudiciu este nejustificat de mare, față de perioada de timp scursă de la data când acesta a fost produs. S-a făcut referire la practica Î.C.C.J. și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale și s-a solicitat să se aibă în vedere că statul a acordat indemnizații persoanelor persecutate politic.

Prin Decizia civilă nr. 437 din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, indicate ca temei juridic de către reclamant au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Deși la data soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii, s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel, și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, efectele sale încetând de drept pentru viitor, și anume, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare. Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept.

În lipsa unei astfel de răspunderi, s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această concluzie, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative, nu este suficientă. În speță, s-a constatat că reclamantul a primit lunar sume de bani stabilite inițial prin Hotărârea nr. 122 din 27 decembrie 1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit de acesta în perioada cât a executat o pedeapsă privativă de libertate, este suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul U.S., care prin motivele de recurs formulate reia prezentarea situației de fapt susținute în fazele procesuale anterioare și formulează critici privind cuantumul redus al despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, enumerând principiile de care instanța trebuia să țină seama la cuantificarea acestora. Înalta Curte, la termenul de azi, a invocat excepția nulității recursului, față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, se constată că prin decizia recurată, soluția primei instanțe prin care reclamantului i-a fost stabilită suma de 7.000 euro cu titlu de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic pe care acesta a suferit-o, a fost schimbată în tot, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, în condițiile în care decizia recurată a fost pronunțată la 2 decembrie 2010, deci, ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curții. În aceste condiții, criticile recurentului, în mod necesar, trebuiau a se raporta la decizia instanței de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă în totalitate, ca urmare a schimbării sentinței tribunalului, iar nu să privească un cuantum al despăgubirilor care nu mai este de actualitate și care nu a intrat în puterea lucrului judecat prin pronunțarea unei soluții în apel, deci, o hotărâre definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat relativă. Or, recursul are ca obiect decizia instanței de apel, astfel că și criticile susținute prin motivele de recurs trebuie să vizeze obiectul căii de atac, după cum aceste critici trebuie să privească vicii de nelegalitate expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Așadar, prin motivele de recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat. Prin motivele de recurs partea este îndrituită să susțină critici prin care să combată argumentele expuse de instanța anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speță nu se verifică, astfel că, Înalta Curte reținând că recurentul și-a încălcat aceste obligații procedurale, constată că în cauză devine incidentă sancțiunea nulității căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., sens în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul U.S. împotriva Deciziei nr. 437 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.