ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7896/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 29

ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul U.S. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligarea acestuia la plata a 200.000 euro cu titlu de despăgubiri civile

morale.

În motivarea

acțiunii, așa cum a fost completată, reclamantul a arătat că a fost condamnat

în temeiul Decretului nr. 199/1950, act normativ prevăzut în art. 1 din Legea

nr. 221/2009, la 8 ani închisoare, ulterior fiindu-i redusă pedeapsa la 5 ani

închisoare, din care a executat efectiv 4 ani, 2 luni și 21 de zile în regim de

muncă silnică, fiind încarcerat în închisorile din Dej, Gherla, Aiud și Jilava.

După eliberare, i s-a

fixat domiciliu obligatoriu pentru 2 ani în comuna Răchitoasa, Raionul Fetești,

Regiunea Constanța, conform deciziei Ministerului Afacerilor de Interne nr.

7107/1957.

Împreună cu

reclamantul a fost arestată și soția sa, U.E., gravidă la acel moment, în

perioada detenției aceasta născând o fetiță pe nume U.D., care, datorită

condițiilor precare de îngrijire a nou-născutului s-a îmbolnăvit și a decedat,

consecința acestei traume fiind imposibilitatea de a mai concepe un alt copil.

Reclamantul a mai

arătat că în perioada de după eliberarea din detenție nu a mai fost angajat în

zona natală dat fiind cazierul său judiciar, reușind în cele din urmă să

lucreze ca muncitor necalificat în Valea Jiului, în mină, deși anterior

arestării sale a fost angajat ca ajutor de mecanic la Î.F. Rășina.

A mai arătat că în

perioada detenției a fost supus stresului și terorii, iar după eliberare oprobriului

public, fiind considerat dușman al poporului, astfel încât, periodic era chemat

de organele de miliție și securitate în scopul adoptării unui comportament

loial regimului comunist.

Prin Sentința civilă

nr. 266 din 7 septembrie 2010 Tribunalul Gorj a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul la 7.000 euro în echivalent lei la data plății, cu titlu de

despăgubiri civile, către reclamant.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a avut în vedere adresa nr. 1825/20 august 1990 și Sentința

nr. 1371 din 28 noiembrie 1953 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial

București în Dosarul nr. 2568/1953 din care rezultă că reclamantul a fost

condamnat în temeiul art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 și 4 și art. 7 din

Decretul nr. 199/1950, art. 157 C. pen., art. 25 pct. 6 C. pen., pentru crimă

de favorizare a infractorului la trădarea de patrie, la 8 ani muncă silnică, 5

ani degradare civică și confiscarea averii personale, fiindu-i comutată

prevenția de la 12 iunie 1953.

Întrucât Decretul nr.

199/1950 este unul dintre actele normative prevăzute de art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, care conferă condamnării suferite un caracter politic de

drept, adică fără aprecierea instanței de judecată, s-a constatat că

reclamantul are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, respectiv material, cel din urmă, cu titlu de echivalent al valorii

bunurilor confiscate, conform art. 5 din lege.

Față de faptul că din

hotărârea de condamnare politică, nu rezultă ce bunuri i-au fost confiscate

reclamantului, iar acesta nu a depus și nu a indicat dovezile necesare,

despăgubirea materială nu a fost acordată.

În ceea ce privește

despăgubirea morală, instanța de fond a constatat că prejudiciul moral suferit

de către reclamant nu poate fi pus la îndoială, în primul rând fiind de

notorietate regimul sever de detenție pentru deținuții politici, constând în

încălcarea demnității umane prin violențe fizice și morale, teroare, iar în al

doilea rând, executarea unei pedepse cu închisoarea pe motive politice, sunt împrejurări

de natură a schimba destinul unei persoane, inclusiv sub aspect profesional.

Apreciind asupra

cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere următoarele

criterii: plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, anume art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1; beneficierea de către

reclamant de măsurile stipulate în Decretul-Lege nr. 118/1990; perioada

detenției, de perioada fixării domiciliului obligatoriu, ulterior eliberării

din închisoare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul, motivând că suma acordată ca prejudiciu este

nejustificat de mare, față de perioada de timp scursă de la data când acesta a

fost produs. S-a făcut referire la practica Î.C.C.J. și a Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia daunelor morale și s-a solicitat să se aibă în

vedere că statul a acordat indemnizații persoanelor persecutate politic.

Prin Decizia civilă

nr. 437 din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, a

schimbat în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii introductive

de instanță, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, indicate ca temei juridic de către reclamant au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța

trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea

deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate

de drept.

Deși la data

soluționării apelului de față termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea

termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are

efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa

în viitor.

Asupra caracterului

și obligativității unor astfel de decizii, s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de

altfel, și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul

înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă,

potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun

subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, efectele sale

încetând de drept pentru viitor, și anume, de la data publicării deciziei

Curții Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în situația în care

Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși

termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele,

ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul

obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența

răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere

similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a

unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este

stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi, s-ar ajunge la înlăturarea

de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce

este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții

Constituționale poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în

răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva

statului.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai

poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se

aplica norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și

având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care

este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile

Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei

reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute

prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel

actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației

Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de

către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Constatând că nu mai

sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de

reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea

cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că

acțiunea este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la

această concluzie, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de

neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009

potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite

în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând

dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative, nu este

suficientă.

În speță, s-a

constatat că reclamantul a primit lunar sume de bani stabilite inițial prin

Hotărârea nr. 122 din 27 decembrie 1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit

de acesta în perioada cât a executat o pedeapsă privativă de libertate, este

suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit

actelor normative reparatorii anterioare.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul U.S., care prin motivele de recurs

formulate reia prezentarea situației de fapt susținute în fazele procesuale

anterioare și formulează critici privind cuantumul redus al despăgubirilor

acordate cu titlu de daune morale, enumerând principiile de care instanța

trebuia să țină seama la cuantificarea acestora.

Înalta Curte, la

termenul de azi, a invocat excepția nulității recursului, față de prevederile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, se constată

că prin decizia recurată, soluția primei instanțe prin care reclamantului i-a

fost stabilită suma de 7.000 euro cu titlu de daune morale pentru condamnarea

cu caracter politic pe care acesta a suferit-o, a fost schimbată în tot, cu

consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în

aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 publicate în

M. Of. nr. 761/15.11.2010, în condițiile în care decizia recurată a fost

pronunțată la 2 decembrie 2010, deci, ulterior momentului producerii efectelor

obligatorii ale deciziei Curții.

În aceste condiții,

criticile recurentului, în mod necesar, trebuiau a se raporta la decizia

instanței de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă în

totalitate, ca urmare a schimbării sentinței tribunalului, iar nu să privească

un cuantum al despăgubirilor care nu mai este de actualitate și care nu a

intrat în puterea lucrului judecat prin pronunțarea unei soluții în apel, deci,

o hotărâre definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat relativă.

Or, recursul are ca obiect

decizia instanței de apel, astfel că și criticile susținute prin motivele de

recurs trebuie să vizeze obiectul căii de atac, după cum aceste critici trebuie

să privească vicii de nelegalitate expres și limitativ reglementate prin

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Așadar, prin motivele

de recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și

conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate

care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul

invocat.

Prin motivele de

recurs partea este îndrituită să susțină critici prin care să combată

argumentele expuse de instanța

anterioară

în

considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speță nu se

verifică, astfel că, Înalta Curte reținând că recurentul și-a încălcat aceste

obligații procedurale, constată că în cauză devine incidentă sancțiunea

nulității căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens

în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul U.S. împotriva Deciziei nr. 437 din 2 decembrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.