ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5806/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5806/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la

data de 07 iulie 2009, reclamantul I.L. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit prin

condamnare, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

S-a susținut că prin Decizia

nr. 13 din 19 martie 1979, Tribunalul Suprem a casat Decizia nr. 328 din 26

decembrie 1961 a Tribunalului Suprem, pronunțând achitarea reclamantului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, respectiv că,

până în prezent, nu a beneficiat decât de prevederile Decretului - Lege nr. 118/11990.

În expunerea de

motive a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat pe larg abuzurile

și ilegalitățile comise în perioada anilor 1958 - 1969, în ceea ce-l privește,

în urma cărora a avut de suferit din punct de vedere fizic și moral, astfel de

suferințe îndurând însă și familia sa, a doua sa soție fiind chiar silită să

divorțeze după anul 1965. În perioada anilor 1957 - 1960 i s-a impus

interdicția neoficială de a părăsi domiciliul, între anii 1962 – 1964, a fost supus la muncă silnică și persecuții, între anii 1964 - 1979, i-au fost încălcate toate

drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

prejudiciul, acesta a fost estimat de către reclamant după cum urmează:

despăgubiri materiale - a

tribuirea in

proprietate a unui apartament mobilat, format din două

camere, similar cu cel situat in strada A.

, care i-a fost

confiscat după pronunțarea sentinței de

condamnare,

si posibilitatea achiziționării acestui apartament conform Legii nr.

10/2001,

republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările

si completările ulterioare, așa cum ar fi avut

posibilitatea să îl achiziționeze după anul 1989

; - p

lata veniturilor pentru munca

prestata timp de 24 de luni pentru munca depusa in regim forțat la

penitenciarele Periprava și Aiud între

anii

1962 - 1964, s

uma de 20.000 lei

lunar x 24 luni, egal 480.000 lei; p

lata veniturilor între anii

1962-1964 pentru munca pe care ar fi prestat-o în regim de libertate în funcția

de inginer sef, suma de 20.000 lei lunar x 24 luni, egal suma de 480.000 lei; -

plata diferenței de salariu pentru perioada de la încadrare în câmpul muncii și

până în anul 1969, având în vedere că a fost privat de promovarea în funcție pe

perioada detenției 1960-1964 și între 1964-1969, perioada în care a fost

permanent urmărit de securitate și a fost împiedicat să promoveze; suma de

5.000 lei lunar x 50 luni, egal suma de 250.000 lei, respectiv suma de 924.000.000

lei pentru prejudiciul moral suferit.

Prin

sentința civilă nr. 865

din 26 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte

acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată, pârâtul fiind obligat la

plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri.

În esență, prima

instanță a apreciat că situația reclamantului se circumscrie dispozițiilor Legii

nr. 221/2009.

În ce privește

despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, în sensul art.

5 din Legea nr. 221/2009, s-au reținut următoarele considerente de fapt și de

drept:

De principiu, daunele

morale sunt privite ca atingeri aduse ființei umane și personalității unei

persoane (dureri fizice, psihice), restrângeri ale posibilităților de viață

provenite din asemenea vătămări, neajunsuri sociale, pe plan familial și

profesional.

În privința

stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, nefiind

posibilă o determinare riguroasă, științifică a acestora, instanța a avut în

vedere criteriile ce țin de atingerile aduse onoarei și demnității, elementelor

vieții private, viața familială și personală, viață socială, evoluția pe plan

profesional.

În ce privește

despăgubirile materiale, reprezentând diferențele de salariu, echivalentul

veniturilor pe anii 1962 - 1964 și pentru munca depusă în regim forțat, s-a

apreciat că acestea nu se încadrează în categoria despăgubirilor reglementate

de Legea nr. 221/2009, cu excepția celor materiale provenind din confiscarea

bunurilor, în speță reclamantul făcând referire la apartamentul de două camere,

confiscat ca urmare a pronunțării sentinței de condamnare.

Tribunalul a considerat

astfel că, pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, suma de 50.000

lei, dat fiind și contextul socio-economic actual și faptul că reclamantul a

beneficiat și de dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, reprezintă o

reparație suficientă.

Prin Decizia nr. 256/

A din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelurile

reclamantului, pârâtului și al Ministerului Public, ca nefondate.

S-a reținut că reclamantul

a solicitat despăgubiri morale și materiale conform art. 5 alin. (1) lit. a) și

b) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care acesta a beneficiat și de

dispozițiile Decretului - lege nr. 118/1990.

Deși printr-un act

normativ adoptat ulterior pronunțării sentinței primei instanțe – O.U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010 - a fost limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro

(conform art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1), Curtea a considerat că nu a fost

dovedit calculul efectuat de apelantul Ministerul Public în privința situării

sumei acordate peste limita modificată, pentru a se aprecia asupra

aplicabilității acestor dispoziții.

Curtea a apreciat că

este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în

cauză suferințe, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din

acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea

unei compensații materiale.

Ceea ce trebuie

evaluat este însă despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu

prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare între prejudiciul

moral suferit și importanța valorilor lezate. În aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra

stării generale a sănătății, a vieții în general, precum și asupra

posibilităților de a se realiza din punct de vedere social, profesional și

material în astfel de condiții.

Stabilirea acestui

cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice, care

sunt inestimabile, ci aprecierea tuturor consecințelor negative ale acestui

prejudiciu cauzat și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții

sociale.

În stabilirea și

acordarea despăgubirilor, s-a avut în vedere principiul echității, care implică

înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este

just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei,

adică nu numai de situația celui condamnat, ci și de contextul general în care

încălcarea s-a produs.

Despăgubirile nu

urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de

compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala

statului, în condițiile în care nu există un barem specific vizând

despăgubirile stabilite, în cazurile condamnărilor cu caracter politic și

măsurilor administrative asimilate acestora.

În ce privește

cuantumul acestei despăgubiri pentru prejudiciul moral, Curtea a avut în

vedere, în concordanță și față de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1

1

)

din lege, raportarea la perioada în care reclamantul a executat pedeapsa,

vârsta acestuia, gravitatea măsurii luate împotriva sa, consecințele negative

produse în plan fizic, psihic și social, produse de sentimentele de

nedreptățire pe care le-a resimțit, izolarea socială etc.

În funcție de aceste

criterii, cuantumul despăgubirii morale cuvenite a fost apreciat ca îndestulător,

prin raportare și la practica judiciară invocată de toate părțile cauzei.

Cât privește

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin

hotărârea de condamnare, s-a reținut că reclamantul nu a avut în proprietate un

bun (apartament) care să-i fi fost confiscat prin includerea în sentința

judecătorească de confiscare a întregii averi personale, invocându-se doar

beneficiul ulterior al chiriașilor statului de a cumpăra apartamentele avute în

posesie.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 04 aprilie 2011, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și (II) la data de 08 aprilie 2011,

reclamantul I.L.

(I) Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat următoarele critici

de pretinsă nelegalitate:

Decizia instanței de

apel este nelegală, întrucât nu a aplicat un act normativ în vigoare la data

soluționării apelurilor, O.U.G. nr. 62/2010. După soluționarea cererii în primă

instanță, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010,

publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reprezenta temeiul în baza

căruia, după analiza împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei, se aprecia

dacă se impune acordarea despăgubirilor morale, astfel cum au fost modificate

și completate prin O.U.G. nr. 62/2010, au continuat să-și producă efectele până

la data publicării în M. Of. a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010,

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, când a intervenit suspendarea de drept, pe un

termen de 45 de zile, în temeiul art. 147 alin. (1) Constituția României,

republicată, urmând ca, după acest termen de suspendare, dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, să

înceteze de drept.

La data soluționării

apelurilor, în vigoare erau dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010,

având următoarea reglementare: art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 prevedea

următoarele: „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate

prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a

căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă

până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

S-au invocat și

criteriile de apreciere pe care instanțele sunt ținute a le urmări, la momentul

soluționării, în privința acordării unor despăgubi cu titlu de daune morale,

aplicabile în cauza de față: "la stabilirea cuantumului despăgubirilor

prevăzute la alin. (1), instanța judecătoreasca va lua în considerare, fără a

se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp

scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic

și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, cât și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat, si al O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare."

Instanța de apel trebuia

să constate că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, și să analizeze acțiunea, respectiv să

încadreze pretențiile reclamantului în cuantumurile indicate prin ordonanța de

urgență, numai dacă aprecia, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei,

că reparația obținută prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990, republicat,

cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificările și completările ulterioare,

nu este suficientă, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare.

Or, având în vedere

susținerile reclamantului, în sensul că este beneficiarul măsurilor reparatorii

acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999,

ținând seama și de reabilitarea de drept intervenită, prin admiterea recursului

extraordinar declarat de Procurorul General, prin Decizia nr. 328 din 26

decembrie 1961 a Tribunalului Suprem, repararea prejudiciului moral a fost

realizată în cauză și, pe cale de consecință, menținerea obligației în sarcina

pârâtului Statul Român, de plată a sumei de 50.000 lei, cu titlu de

despăgubiri, nu este justificată.

De altfel, acest

aspect se regăsește printre considerentele reținute de Curtea Constituțională,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. a României nr.

761 din 15 noiembrie 2010, care a constatat că există reglementări paralele, și

anume, pe de o parte, Decretul - lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu notificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre judecătorească care încalcă dispozițiile art. 261 alin. (5)

C. proc. civ., întrucât nu indică motivele de fapt și de drept pentru care a

fost respins apelul pârâtului.

Deciziile Curții

Constituționale sunt prioritare, general obligatorii și cu efecte numai pentru

viitor, iar raportat la interesul general al respectării ordinii juridice, s-a

susținut că devin aplicabile și în prezenta cauză, pe cale de excepție de

ordine publică, ceea ce conduce la lipsa temeiului de drept pentru menținerea

obligației instituită în sarcina pârâtului, de plată a despăgubirilor în

temeiul Legii nr. 221/2009.

(II) Recurentul-reclamant

a susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate;

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că decizia este

nemotivată, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv că

aceasta cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii.

Instanța de apel nu

face dovada că ar fi analizat probele din toate dosarele atașate la dosar,

probe concludente ce demonstrează felul în care securitatea, împreuna cu

organele de represiune, l-au cercetat si l-au condamnat pe reclamant, pe

nedrept.

Nemulțumirea reclamantului

este legată și de faptul că, fără nici o motivație, instanța a considerat că,

pentru toate suferințele indurate, suma de 50.000 lei ar constitui o

despăgubire justă.

Decizia este

contradictorie, întrucât instanța recunoaște ca prețul suferințelor fizice si

psihice produse de condamnarea nedreapta a reclamantului sunt inestimabile,

însa, în finalul raționamentului, aceeași instanță consimte la o despăgubire

derizorie a acestor suferințe.

Or, dacă suferințele

sunt inestimabile, atunci si aprecierea daunelor morale trebuia sa fi

inestimabilă, si nu redusă la o valoare derizorie.

Motivele decizie sunt

străine de natura pricinii, întrucât dincolo de orice fel de fundamentare în

drept, motivația găsită de instanța de apel nu are legătura cu prezenta cauza.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 alin. (8) C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel

a utilizat o interpretare greșită si a respins petitul privind restituirea unui

apartament. S-a reținut in mod greșit ca reclamantul nu a avut in proprietate

un astfel de apartament, respectiv că a invocat doar beneficiul ulterior de

cumpărare.

Nici o persoană, la

acel moment, nu putea avea in proprietate un apartament, întrucât imobilele

erau indisponibile, cu toate acestea, confiscarea averii implica confiscarea

unei universalități de bunuri și drepturi patrimoniale. Mai mult decât atât,

beneficiul de închiriere al tuturor cetățenilor din România a constituit o

condiție sine qua non pentru cumpărarea apartamentelor după anul 1989.

Dacă a fost privat de

aceste drepturi prin condamnare, atunci cu siguranță că a pierdut și un drept

de proprietate, ce nu era în nici un caz un drept iluzoriu, ci o speranță legitimă.

Probatoriul

administrat reflectă realitățile crude si morbide ale sistemului totalitar

comunist, iar recurentul-reclamant nu a fost un excursionist prin închisori,

dornic astăzi de îmbogățire, așa cum se insinuează în decizia curții de apel.

A solicitat să se

rețină punctual câteva aspecte importante care converg la admiterea acțiunii,

si obligarea statului la acordarea despăgubirilor morale de 780.000 euro, si

acordarea de despăgubiri privind valoarea unui apartament, valoare care se

ridica la suma de 60.000 euro.

În ce privește

valoarea despăgubirilor morale, aceasta este în mod categoric întreaga sa tinerețe,

distrusă în modul cel mai terifiant cu putința datorită unei anchete nedrepte și

arbitrare, datorită unei arestări preventive de 15 luni, absolut nelegală,

datorită unei condamnări nelegale.Din anul 1957, când a început calvarul

existentei sale, timp de 22 de ani, până în anul 1979, data achitării, întreaga

sa existenta a fost un infern. A pierdut pe lângă toate acestea o familie,

soția sa fiind influențată de securitate sa-l părăsească.

Este notoriu faptul

ca ordinea sociala a comunismului era la modul absolut protejata de sistemul

comunist iar oponenții care îndrăzneau să salvgardeze o astfel de ordine, erau

dușmanii de moarte, care trebuiau exterminați. Astfel ca volumul I cuprinde sentințele

de condamnare, volumele 2 și 3 cuprind ancheta in libertate si ancheta in

detenție preventiva în beciurile Securității Bacău, volumul 4 cuprinde

declarațiile unui tovarăș de celula care îl supraveghea permanent in timpul

detenției, volumul 5 cuprinde concluziile de condamnare, volumul 6 face

referire la perioada de detenție, iar in volumul 7 sunt prezentate dovezi ale

filajului si urmării permanente pana in anul 1979 când am fost achitat. Nici

una dintre instanțe nu s-a preocupat sa citească documentele depuse și să le

aprecieze la adevărata lor valoare.

Suferința morală este

pe deplin probată, mai ales ca a fost expus la disprețul public, i-a fost adusă

o gravă atingere onoarei si demnității, i-a fost practic desființat prestigiul

profesional, a fost supus unor tratamente degradante și arbitrare in baza unei

cumplite erori judiciare, i-a fost distrusă familia, a fost izolat de

societate, fiind considerat un proscris în toți acei ani.

Recursurile sunt nefondate.

(I) Judecata din

apel, finalizată prin Decizia civilă nr. 256/ A din 09 noiembrie 2010, a fost

rezultatul cercetării pe fond a criticilor formulate de către reclamant,

respectiv de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Ministerul Public.

Apelurile pârâtului și

al Ministerului Public au cuprins critici referitoare la faptul că nu s-a

aplicat actul normativ adoptat ulterior pronunțării sentinței primei instanțe,

respectiv O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a limitat cuantumul

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea

reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro (conform art. 5 alin. (1) lit. a pct.

1), respectiv că există o dificultate în cuantificarea despăgubirii pentru

prejudiciul moral pretins și că, în cauză, nu poate fi neglijată recunoașterea

de către legiuitor a caracterului politic al condamnărilor de natura celor

suportate de reclamant, ceea ce ar însemna o importantă reparație morală. S-a

invocat inclusiv jurisprudența instanței de contencios european în materia

despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul încălcării drepturilor fundamentale

ale omului.

Instanța de apel a

respins aceste critici, reținând următoarele: apelantul-pârât nu a fundamentat modalitatea

de calcul realizată pentru a ajunge, în urma aprecierii probatoriului, la

concluzia că suma acordată se situează peste limita modificată; trebuie stabilită

o distincție între situațiile de fapt în care s-a produs un traumatism evident,

fizic sau psihic, dureri sau suferințe, angoasă, frustrare, tristețe,

sentimente de nedreptate sau de umilință, o stare de incertitudine prelungită,

o perturbare a vieții sale, ori o reală pierdere de oportunități, în care

recunoașterea publică printr-o hotărâre obligatorie pentru stat a prejudiciului

suferit de reclamant, reprezintă prin ea însăși o formă eficientă de reparație;

incidența instanței de contencios european din materia reparării prejudiciilor

morale - despăgubirile nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant,

din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogățiri pe

cheltuiala statului.

Curtea de apel a avut

în vedere drept criterii de apreciere perioada în care reclamantul a executat

pedeapsa, vârsta acestuia, gravitatea măsurii luate împotriva sa, consecințele

negative produse în plan fizic, psihic și social, produse de sentimentele de

nedreptățire pe care le-a resimțit, izolarea socială etc. În funcție de toate

aceste criterii, cuantumul despăgubirii morale acordate de prima instanță a

fost apreciat ca îndestulător.

Înalta Curte

apreciază că, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - criticile

efective ale pârâtului și ale Ministerului Public din apel, coroborată cu

succesiunea actelor normative ce au reglementat în aceeași materie, necesitatea

protejării pe temeiul puterii de lucru judecat a tot ceea ce s-a tranșat în mod

definitiv cu privire la persoana reclamantului - situația reclamantului trebuie

conservată la nivelul a ceea ce s-a obținut ca despăgubire prin hotărârea de

primă instanță, necontestată în apel (în această fază procesuală, nu s-a

invocat nici măcar ca motiv de ordine publică incidența Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010).

Criticile

referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010 nu

puteau fi primite de instanța de apel, la acel moment procesual, întrucât prin

Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr.

62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepție ridicată

direct de Avocatul Poporului, și a constatat că dispozițiile menționate sunt

neconstituționale.

În

cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat că situațiile în

care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a

se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să

se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Tratamentul

juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu

care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Stabilirea

unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în

contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.

(1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic

aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia

depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Această

concluzie este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a

Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Astfel,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din

Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare

obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop

legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat" (Hotărârea Marcky împotriva

Belgiei din 13 iunie 1979).

Principiul

egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000.

Art. 1 al

acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege

trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție

stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:

în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației

naționale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație

clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică

în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta de o anumită manieră.

Aceste

principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom,

adoptată în 2009.

Prin

adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între

persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1)

din Legea fundamentală.

Prevederile

legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care

există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși

nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată

în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel,

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010

nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale

imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului (în sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului - Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, paragraful 81).

În ceea ce privește Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, în circumstanțele

particulare ale cauzei pendinte, redate deja în paragrafele anterioare, acestea

urmează să-și producă efectele în condițiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.,

decizia având caracter obligatoriu.

Chiar dacă Deciziile Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ar fi constituit obiectul unei

excepții de ordine publică în fața instanței de apel, situația juridică a

reclamantului trebuia protejată în acea etapă procesuală prin efectul direct al

principiului puterii de lucru judecat - apelurile pârâtului și al Ministerului

Public au vizat exclusiv critica referitoare la faptul că nu s-a aplicat actul

normativ adoptat ulterior pronunțării sentinței primei instanțe, respectiv O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010, care a limitat cuantumul despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de

10.000 euro - respectiv, pe temeiul unei alte Decizii a Curții Constituționale nr.

1354 din 20 octombrie 2010.

Instanța de apel nu a

pronunțat o hotărâre judecătorească care încalcă dispozițiile art. 261 alin. (5)

C. proc. civ., întrucât, atunci când a configurat expunerea de motive a făcut precizarea

că, circumstanțele cauzei pendinte au impus o grupare a criticilor formulate,

pentru elaborarea unui raționament unitar.

(II) În ceea ce privește recursul

reclamantului, și acesta va fi respins ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

În materia daunelor

morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ, ceea ce înseamnă că valoarea despăgubirilor trebuie astfel

configurată încât să-i confere victimei o satisfacție de ordin moral,

susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.

În

cazul acțiunilor având ca obiect daunele morale, cuantificarea unui astfel de

prejudiciu este dificilă, rolul instanței de judecată circumscriindu-se în

acordarea unei satisfacții echitabile.

În aprecierea în

concret a întinderii despăgubirilor morale, instanțele anterioare au avut în

vedere consecințele negative suferite pe plan psihic și fizic de către

reclamant și acest aspect rezultă cu evidență din expunerea de motive a

hotărârii atacate.

Astfel, s-a avut în vedere perioada

în care reclamantul a fost privat de libertate, precum și condițiile concrete

în care acesta a fost obligat să-și execute pedeapsa, chiar și modul de

anchetare a acestuia, vârsta reclamantului etc.

Este de netăgăduit că

orice condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză și

familiei acestuia suferințe în plan psihic și fizic, respectiv că asemenea

măsuri lezează demnitatea și onoarea, sănătatea, libertatea individuală, în

accepțiunea acestora de drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.

Cât timp cuantumul

daunelor morale acordate de instanța de apel nu a fost stabilit arbitrar, ci a

fost rezultatul unei analize judicioase a împrejurărilor concrete ale cauzei,

prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice

încercate de victimă în perioada de executare a pedepsei, dar și ulterior

eliberării, se poate aprecia că evaluarea instanței este în concordanță atât cu

legislația națională, cât și cu cea europeană, astfel cum aceasta a fost interpretată

în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg din materia acordării daunelor morale - sub acest aspect, relevantă este cauza Kudla vs. Polonia, conform

considerentelor acesteia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a

represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și

nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real

suferit, respectiv că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un

caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Este motivul pentru

care nu poate fi reținută critica conform căreia decizia pronunțată ar fi

contradictorie, întrucât nu numai recunoașterea caracterului inestimabil al

suferințelor fizice si psihice îndurate de reclamant trebuie avută în vedere în

cuantificarea despăgubirii pentru prejudiciu moral pretins, ci și alte

circumstanțe ale cauzei, respectiv: preocuparea statului de a acoperi doar în

anumite limite prejudiciile create prin condamnările pe nedrept, principiul

echității, recunoașterea de către legiuitor a caracterului politic al

condamnărilor de natura celor suportate de reclamant, ceea ce înseamnă o

importantă reparație morală, jurisprudența instanței de contencios european din

materia despăgubirilor pentru încălcările aduse drepturilor fundamentale ale

omului.

Reaprecierea

cuantumului despăgubirilor nu mai poate fi realizată în recurs, întrucât Deciziile

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, trebuie să-și producă

efectele juridice obligatorii, în acest sens pronunțându-se Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a admis recursul

în interesul legii și a stabilit în mod imperativ că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.,

decizia având caracter obligatoriu.

Nu poate fi primită

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât

decizia instanței de apel este motivată, aceasta cuprinzând argumentele de fapt

și de drept pe care se sprijină.

Este neîntemeiată

critica referitoare la petitul privind restituirea în natură sau în echivalent

a unui apartament, întrucât, pe de o parte, sunt invocate aspecte de evidentă

netemeinicie, incompatibile cu structura actuală a recursului - s-a solicitat o

reapreciere a probatoriului - iar, pe de altă parte, actul normativ în vigoare

la momentul promovării acțiunii nu a reglementat o asemenea formă de reparație

civilă.

S-a apreciat astfel corect

de către instanțele anterioare că pretenția reclamantului nu se încadrează în

categoria despăgubirilor reglementate de Legea nr. 221/2009, act normativ ce a

vizat exclusiv despăgubirile materiale provenind din confiscarea bunurilor.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile

reclamantului și al pârâtului, dar și cererea de intervenție formulată de

Asociația Dreptate pentru Toți, în interesul recurentului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.L. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 256/ A din 9

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Respinge cererea de

intervenție formulată de Asociația Dreptate pentru Toți, în interesul

recurentului reclamant I.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2012.