ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5806/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 07 iulie 2009, reclamantul I.L. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a susținut că prin Decizia nr. 13 din 19 martie 1979, Tribunalul Suprem a casat Decizia nr. 328 din 26 decembrie 1961 a Tribunalului Suprem, pronunțând achitarea reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, respectiv că, până în prezent, nu a beneficiat decât de prevederile Decretului - Lege nr. 118/11990.

În expunerea de motive a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat pe larg abuzurile și ilegalitățile comise în perioada anilor 1958 - 1969, în ceea ce-l privește, în urma cărora a avut de suferit din punct de vedere fizic și moral, astfel de suferințe îndurând însă și familia sa, a doua sa soție fiind chiar silită să divorțeze după anul 1965. În perioada anilor 1957 - 1960 i s-a impus interdicția neoficială de a părăsi domiciliul, între anii 1962 – 1964, a fost supus la muncă silnică și persecuții, între anii 1964 - 1979, i-au fost încălcate toate drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta a fost estimat de către reclamant după cum urmează: despăgubiri materiale - a tribuirea in proprietate a unui apartament mobilat, format din două camere, similar cu cel situat in strada A. , care i-a fost confiscat după pronunțarea sentinței de condamnare, si posibilitatea achiziționării acestui apartament conform Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, așa cum ar fi avut posibilitatea să îl achiziționeze după anul 1989 ; - p lata veniturilor pentru munca prestata timp de 24 de luni pentru munca depusa in regim forțat la penitenciarele Periprava și Aiud între anii 1962 - 1964, s uma de 20.000 lei lunar x 24 luni, egal 480.000 lei; p lata veniturilor între anii 1962-1964 pentru munca pe care ar fi prestat-o în regim de libertate în funcția de inginer sef, suma de 20.000 lei lunar x 24 luni, egal suma de 480.000 lei; - plata diferenței de salariu pentru perioada de la încadrare în câmpul muncii și până în anul 1969, având în vedere că a fost privat de promovarea în funcție pe perioada detenției 1960-1964 și între 1964-1969, perioada în care a fost permanent urmărit de securitate și a fost împiedicat să promoveze; suma de 5.000 lei lunar x 50 luni, egal suma de 250.000 lei,

respectiv suma de 924.000.000 lei pentru prejudiciul moral suferit. Prin sentința civilă nr. 865 din 26 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri. În esență, prima instanță a apreciat că situația reclamantului se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În ce privește despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-au reținut următoarele considerente de fapt și de drept: De principiu, daunele morale sunt privite ca atingeri aduse ființei umane și personalității unei persoane (dureri fizice, psihice), restrângeri ale posibilităților de viață provenite din asemenea vătămări, neajunsuri sociale, pe plan familial și profesional.

În privința stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, nefiind posibilă o determinare riguroasă, științifică a acestora, instanța a avut în vedere criteriile ce țin de atingerile aduse onoarei și demnității, elementelor vieții private, viața familială și personală, viață socială, evoluția pe plan profesional. În ce privește despăgubirile materiale, reprezentând diferențele de salariu, echivalentul veniturilor pe anii 1962 - 1964 și pentru munca depusă în regim forțat, s-a apreciat că acestea nu se încadrează în categoria despăgubirilor reglementate de Legea nr. 221/2009, cu excepția celor materiale provenind din confiscarea bunurilor, în speță reclamantul făcând referire la apartamentul de două camere, confiscat ca urmare a pronunțării sentinței de condamnare.

Tribunalul a considerat astfel că, pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, suma de 50.000 lei, dat fiind și contextul socio-economic actual și faptul că reclamantul a beneficiat și de dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, reprezintă o reparație suficientă. Prin Decizia nr. 256/ A din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelurile reclamantului, pârâtului și al Ministerului Public, ca nefondate. S-a reținut că reclamantul a solicitat despăgubiri morale și materiale conform art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care acesta a beneficiat și de dispozițiile Decretului - lege nr. 118/1990.

Deși printr-un act normativ adoptat ulterior pronunțării sentinței primei instanțe – O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 - a fost limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro (conform art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1), Curtea a considerat că nu a fost dovedit calculul efectuat de apelantul Ministerul Public în privința situării sumei acordate peste limita modificată, pentru a se aprecia asupra aplicabilității acestor dispoziții. Curtea a apreciat că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Ceea ce trebuie evaluat este însă despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare între prejudiciul moral suferit și importanța valorilor lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării generale a sănătății, a vieții în general, precum și asupra posibilităților de a se realiza din punct de vedere social, profesional și material în astfel de condiții. Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice, care sunt inestimabile, ci aprecierea tuturor consecințelor negative ale acestui prejudiciu cauzat și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

În stabilirea și acordarea despăgubirilor, s-a avut în vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația celui condamnat, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs. Despăgubirile nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala statului, în condițiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite, în cazurile condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora.

În ce privește cuantumul acestei despăgubiri pentru prejudiciul moral, Curtea a avut în vedere, în concordanță și față de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1 1 ) din lege, raportarea la perioada în care reclamantul a executat pedeapsa, vârsta acestuia, gravitatea măsurii luate împotriva sa, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, produse de sentimentele de nedreptățire pe care le-a resimțit, izolarea socială etc. În funcție de aceste criterii, cuantumul despăgubirii morale cuvenite a fost apreciat ca îndestulător, prin raportare și la practica judiciară invocată de toate părțile cauzei.

Cât privește acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, s-a reținut că reclamantul nu a avut în proprietate un bun (apartament) care să-i fi fost confiscat prin includerea în sentința judecătorească de confiscare a întregii averi personale, invocându-se doar beneficiul ulterior al chiriașilor statului de a cumpăra apartamentele avute în posesie. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 04 aprilie 2011, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și (II) la data de 08 aprilie 2011, reclamantul I.L. (I) Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Decizia instanței de apel este nelegală, întrucât nu a aplicat un act normativ în vigoare la data soluționării apelurilor, O.U.G.

nr. 62/2010. După soluționarea cererii în primă instanță, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reprezenta temeiul în baza căruia, după analiza împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei, se aprecia dacă se impune acordarea despăgubirilor morale, astfel cum au fost modificate și completate prin O.U.G. nr. 62/2010, au continuat să-și producă efectele până la data publicării în M. Of. a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, când a intervenit suspendarea de drept, pe un termen de 45 de zile, în temeiul art. 147 alin. (1) Constituția României, republicată, urmând ca, după acest termen de suspendare, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, să înceteze de drept.

La data soluționării apelurilor, în vigoare erau dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, având următoarea reglementare: art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 prevedea următoarele: „Dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență". S-au invocat și criteriile de apreciere pe care instanțele sunt ținute a le urmări, la momentul soluționării, în privința acordării unor despăgubi cu titlu de daune morale, aplicabile în cauza de față: "la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătoreasca va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cât și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, si al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare." Instanța de apel trebuia să constate că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, și să analizeze acțiunea, respectiv să încadreze pretențiile reclamantului în cuantumurile indicate prin ordonanța de urgență, numai dacă aprecia, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparația obținută prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, având în vedere susținerile reclamantului, în sensul că este beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999, ținând seama și de reabilitarea de drept intervenită, prin admiterea recursului extraordinar declarat de Procurorul General, prin Decizia nr. 328 din 26 decembrie 1961 a Tribunalului Suprem, repararea prejudiciului moral a fost realizată în cauză și, pe cale de consecință, menținerea obligației în sarcina pârâtului Statul Român, de plată a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri, nu este justificată. De altfel, acest aspect se regăsește printre considerentele reținute de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. a României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, care a constatat că există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul - lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu notificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care încalcă dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu indică motivele de fapt și de drept pentru care a fost respins apelul pârâtului. Deciziile Curții Constituționale sunt prioritare, general obligatorii și cu efecte numai pentru viitor, iar raportat la interesul general al respectării ordinii juridice, s-a susținut că devin aplicabile și în prezenta cauză, pe cale de excepție de ordine publică, ceea ce conduce la lipsa temeiului de drept pentru menținerea obligației instituită în sarcina pârâtului, de plată a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009.

(II) Recurentul-reclamant a susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate; Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că decizia este nemotivată, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv că aceasta cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii. Instanța de apel nu face dovada că ar fi analizat probele din toate dosarele atașate la dosar, probe concludente ce demonstrează felul în care securitatea, împreuna cu organele de represiune, l-au cercetat si l-au condamnat pe reclamant, pe nedrept. Nemulțumirea reclamantului este legată și de faptul că, fără nici o motivație, instanța a considerat că, pentru toate suferințele indurate, suma de 50.000 lei ar constitui o despăgubire justă.

Decizia este contradictorie, întrucât instanța recunoaște ca prețul suferințelor fizice si psihice produse de condamnarea nedreapta a reclamantului sunt inestimabile, însa, în finalul raționamentului, aceeași instanță consimte la o despăgubire derizorie a acestor suferințe. Or, dacă suferințele sunt inestimabile, atunci si aprecierea daunelor morale trebuia sa fi inestimabilă, si nu redusă la o valoare derizorie. Motivele decizie sunt străine de natura pricinii, întrucât dincolo de orice fel de fundamentare în drept, motivația găsită de instanța de apel nu are legătura cu prezenta cauza. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (8) C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a utilizat o interpretare greșită si a respins petitul privind restituirea unui apartament.

S-a reținut in mod greșit ca reclamantul nu a avut in proprietate un astfel de apartament, respectiv că a invocat doar beneficiul ulterior de cumpărare. Nici o persoană, la acel moment, nu putea avea in proprietate un apartament, întrucât imobilele erau indisponibile, cu toate acestea, confiscarea averii implica confiscarea unei universalități de bunuri și drepturi patrimoniale. Mai mult decât atât, beneficiul de închiriere al tuturor cetățenilor din România a constituit o condiție sine qua non pentru cumpărarea apartamentelor după anul 1989. Dacă a fost privat de aceste drepturi prin condamnare, atunci cu siguranță că a pierdut și un drept de proprietate, ce nu era în nici un caz un drept iluzoriu, ci o speranță legitimă.

Probatoriul administrat reflectă realitățile crude si morbide ale sistemului totalitar comunist, iar recurentul-reclamant nu a fost un excursionist prin închisori, dornic astăzi de îmbogățire, așa cum se insinuează în decizia curții de apel. A solicitat să se rețină punctual câteva aspecte importante care converg la admiterea acțiunii, si obligarea statului la acordarea despăgubirilor morale de 780.000 euro, si acordarea de despăgubiri privind valoarea unui apartament, valoare care se ridica la suma de 60.000 euro. În ce privește valoarea despăgubirilor morale, aceasta este în mod categoric întreaga sa tinerețe, distrusă în modul cel mai terifiant cu putința datorită unei anchete nedrepte și arbitrare, datorită unei arestări preventive de 15 luni, absolut nelegală, datorită unei condamnări nelegale.Din anul 1957, când a început calvarul existentei sale, timp de 22 de ani, până în anul 1979, data achitării, întreaga sa existenta a fost un infern.

A pierdut pe lângă toate acestea o familie, soția sa fiind influențată de securitate sa-l părăsească. Este notoriu faptul ca ordinea sociala a comunismului era la modul absolut protejata de sistemul comunist iar oponenții care îndrăzneau să salvgardeze o astfel de ordine, erau dușmanii de moarte, care trebuiau exterminați. Astfel ca volumul I cuprinde sentințele de condamnare, volumele 2 și 3 cuprind ancheta in libertate si ancheta in detenție preventiva în beciurile Securității Bacău, volumul 4 cuprinde declarațiile unui tovarăș de celula care îl supraveghea permanent in timpul detenției, volumul 5 cuprinde concluziile de condamnare, volumul 6 face referire la perioada de detenție, iar in volumul 7 sunt prezentate dovezi ale filajului si urmării permanente pana in anul 1979 când am fost achitat.

Nici una dintre instanțe nu s-a preocupat sa citească documentele depuse și să le aprecieze la adevărata lor valoare. Suferința morală este pe deplin probată, mai ales ca a fost expus la disprețul public, i-a fost adusă o gravă atingere onoarei si demnității, i-a fost practic desființat prestigiul profesional, a fost supus unor tratamente degradante și arbitrare in baza unei cumplite erori judiciare, i-a fost distrusă familia, a fost izolat de societate, fiind considerat un proscris în toți acei ani. Recursurile sunt nefondate. (I) Judecata din apel, finalizată prin Decizia civilă nr. 256/ A din 09 noiembrie 2010, a fost rezultatul cercetării pe fond a criticilor formulate de către reclamant, respectiv de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public.

Apelurile pârâtului și al Ministerului Public au cuprins critici referitoare la faptul că nu s-a aplicat actul normativ adoptat ulterior pronunțării sentinței primei instanțe, respectiv O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro (conform art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1), respectiv că există o dificultate în cuantificarea despăgubirii pentru prejudiciul moral pretins și că, în cauză, nu poate fi neglijată recunoașterea de către legiuitor a caracterului politic al condamnărilor de natura celor suportate de reclamant, ceea ce ar însemna o importantă reparație morală. S-a invocat inclusiv jurisprudența instanței de contencios european în materia despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului.

Instanța de apel a respins aceste critici, reținând următoarele: apelantul-pârât nu a fundamentat modalitatea de calcul realizată pentru a ajunge, în urma aprecierii probatoriului, la concluzia că suma acordată se situează peste limita modificată; trebuie stabilită o distincție între situațiile de fapt în care s-a produs un traumatism evident, fizic sau psihic, dureri sau suferințe, angoasă, frustrare, tristețe, sentimente de nedreptate sau de umilință, o stare de incertitudine prelungită, o perturbare a vieții sale, ori o reală pierdere de oportunități, în care recunoașterea publică printr-o hotărâre obligatorie pentru stat a prejudiciului suferit de reclamant, reprezintă prin ea însăși o formă eficientă de reparație; incidența instanței de contencios european din materia reparării prejudiciilor morale - despăgubirile nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala statului.

Curtea de apel a avut în vedere drept criterii de apreciere perioada în care reclamantul a executat pedeapsa, vârsta acestuia, gravitatea măsurii luate împotriva sa, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, produse de sentimentele de nedreptățire pe care le-a resimțit, izolarea socială etc. În funcție de toate aceste criterii, cuantumul despăgubirii morale acordate de prima instanță a fost apreciat ca îndestulător.

Înalta Curte apreciază că, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - criticile efective ale pârâtului și ale Ministerului Public din apel, coroborată cu succesiunea actelor normative ce au reglementat în aceeași materie, necesitatea protejării pe temeiul puterii de lucru judecat a tot ceea ce s-a tranșat în mod definitiv cu privire la persoana reclamantului - situația reclamantului trebuie conservată la nivelul a ceea ce s-a obținut ca despăgubire prin hotărârea de primă instanță, necontestată în apel (în această fază procesuală, nu s-a invocat nici măcar ca motiv de ordine publică incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010). Criticile referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 1 și 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 nu puteau fi primite de instanța de apel, la acel moment procesual, întrucât prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului, și a constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale. În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Această concluzie este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979). Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră.

Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009. Prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului (în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). În ceea ce privește Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, redate deja în paragrafele anterioare, acestea urmează să-și producă efectele în condițiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., decizia având caracter obligatoriu.

Chiar dacă Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ar fi constituit obiectul unei excepții de ordine publică în fața instanței de apel, situația juridică a reclamantului trebuia protejată în acea etapă procesuală prin efectul direct al principiului puterii de lucru judecat - apelurile pârâtului și al Ministerului Public au vizat exclusiv critica referitoare la faptul că nu s-a aplicat actul normativ adoptat ulterior pronunțării sentinței primei instanțe, respectiv O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro - respectiv, pe temeiul unei alte Decizii a Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre judecătorească care încalcă dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., întrucât, atunci când a configurat expunerea de motive a făcut precizarea că, circumstanțele cauzei pendinte au impus o grupare a criticilor formulate, pentru elaborarea unui raționament unitar. (II) În ceea ce privește recursul reclamantului, și acesta va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, ceea ce înseamnă că valoarea despăgubirilor trebuie astfel configurată încât să-i confere victimei o satisfacție de ordin moral, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată. În cazul acțiunilor având ca obiect daunele morale, cuantificarea unui astfel de prejudiciu este dificilă, rolul instanței de judecată circumscriindu-se în acordarea unei satisfacții echitabile.

În aprecierea în concret a întinderii despăgubirilor morale, instanțele anterioare au avut în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic și fizic de către reclamant și acest aspect rezultă cu evidență din expunerea de motive a hotărârii atacate. Astfel, s-a avut în vedere perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, precum și condițiile concrete în care acesta a fost obligat să-și execute pedeapsa, chiar și modul de anchetare a acestuia, vârsta reclamantului etc. Este de netăgăduit că orice condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză și familiei acestuia suferințe în plan psihic și fizic, respectiv că asemenea măsuri lezează demnitatea și onoarea, sănătatea, libertatea individuală, în accepțiunea acestora de drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.

Cât timp cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel nu a fost stabilit arbitrar, ci a fost rezultatul unei analize judicioase a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încercate de victimă în perioada de executare a pedepsei, dar și ulterior eliberării, se poate aprecia că evaluarea instanței este în concordanță atât cu legislația națională, cât și cu cea europeană, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg din materia acordării daunelor morale - sub acest aspect, relevantă este cauza Kudla vs. Polonia, conform considerentelor acesteia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Este motivul pentru care nu poate fi reținută critica conform căreia decizia pronunțată ar fi contradictorie, întrucât nu numai recunoașterea caracterului inestimabil al suferințelor fizice si psihice îndurate de reclamant trebuie avută în vedere în cuantificarea despăgubirii pentru prejudiciu moral pretins, ci și alte circumstanțe ale cauzei, respectiv: preocuparea statului de a acoperi doar în anumite limite prejudiciile create prin condamnările pe nedrept, principiul echității, recunoașterea de către legiuitor a caracterului politic al condamnărilor de natura celor suportate de reclamant, ceea ce înseamnă o importantă reparație morală, jurisprudența instanței de contencios european din materia despăgubirilor pentru încălcările aduse drepturilor fundamentale ale omului.

Reaprecierea cuantumului despăgubirilor nu mai poate fi realizată în recurs, întrucât Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, trebuie să-și producă efectele juridice obligatorii, în acest sens pronunțându-se Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a admis recursul în interesul legii și a stabilit în mod imperativ că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., decizia având caracter obligatoriu.

Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât decizia instanței de apel este motivată, aceasta cuprinzând argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină. Este neîntemeiată critica referitoare la petitul privind restituirea în natură sau în echivalent a unui apartament, întrucât, pe de o parte, sunt invocate aspecte de evidentă netemeinicie, incompatibile cu structura actuală a recursului - s-a solicitat o reapreciere a probatoriului - iar, pe de altă parte, actul normativ în vigoare la momentul promovării acțiunii nu a reglementat o asemenea formă de reparație civilă. S-a apreciat astfel corect de către instanțele anterioare că pretenția reclamantului nu se încadrează în categoria despăgubirilor reglementate de Legea nr. 221/2009, act normativ ce a vizat exclusiv despăgubirile materiale provenind din confiscarea bunurilor.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile reclamantului și al pârâtului, dar și cererea de intervenție formulată de Asociația Dreptate pentru Toți, în interesul recurentului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.L. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 256/ A din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Respinge cererea de intervenție formulată de Asociația Dreptate pentru Toți, în interesul recurentului reclamant I.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2012.