ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 29 martie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul M.G.N.

prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

3.050.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare și ca urmare a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, în

perioada 1950-1962.

Prin sentința civilă

nr. 431 din 10 iunie 2010 Tribunalul Vrancea, a admis în parte acțiunea, și a

obligat pârâtul, Statul Român, la plata sumei de 120.000 Euro cu titlu de

despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 702 din 29

iunie 1951 a Tribunalului Militar Galați pronunțată în dosarul nr. 457/1951

reclamantul M.G.N. a fost condamnat la 10 ani de temniță grea și 10 ani de

degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută și

pedepsită de art. 209 partea a III-a cod penal.

Potrivit art. 1 pct. 2

din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu

caracter politic iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătorești

de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept,

ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Din probele

administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 13

septembrie 1950 și a fost eliberat la 29 aprilie 1959 ca urmare a decretului de

grațiere nr. 720/1957.

În perioada 29

aprilie 1952 - 7 mai 1962 reclamantul a avut domiciliul obligatoriu în comuna

Răchitoasa raionul Fetești (decizia nr. 15425 din 13 aprilie 1959 luată în baza

HCM 337/1954). Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) această măsură are un caracter

politic și a fost ridicat la 9 aprilie 1962 la expirarea termenului.

Pe durata executării

pedepsei reclamantul a fost deținut în Penitenciarele Galați, Gherla,

Caransebeș și Aiud, fiind supus la tratamente inumane constând în violențe

fizice, înfometare, muncă forțată și extenuantă, violențe psihice și condiții

mizere de detenție.

Suferințele au

continuat și după eliberare, reclamantul având domiciliul obligatoriu timp de

36 luni, petrecute în condiții mizere, fără apă, fără curent electric și sub

supravegherea permanentă a autorităților și izolat de restul comunității care

evita contactul cu el de frica organelor de securitate.

Față de aceste

împrejurări instanța a apreciat că reclamantul a dovedit prejudiciul moral

suferit, astfel că este îndreptățit să solicite despăgubiri, la stabilirea

cuantumului acestora urmând a se avea în vedere că a beneficiat și de

reparațiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

De asemenea, în ce

privește cuantumul sumei s-a ținut seama de faptul că despăgubirile trebuie să

întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința

proporționalității cu prejudiciul moral suferit.

Ținând seama de

perioada executată - 8 ani 7 luni și 16 zile (13 septembrie 1950 – 29 aprilie

1959 și de perioada domiciliului obligatoriu - 36 luni și de beneficiile deja

acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de

120.000 Euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit de reclamant, urmând a admite în parte acțiunea.

Prin decizia civilă

nr. 163/A din 5 octombrie 2011 Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, a schimbat în tot sentința

civilă nr. 431 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că

a respins ca nefondată acțiunea. A fost respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul M.N.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel, a reținut, în esență, că prin deciziile

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ce constituie temeiul legal al acțiunii.

S-a constatat că,

Colegiul de Conducere al Curții de Apel Galați în conformitate cu dispozițiile

art. 329 C. proc. civ., a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, cu un

recurs în interesul legii în legătură cu soluționarea acțiunilor întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, promovate

anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată

în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Instanța de apel a

precizat că la nivelul instanțelor din țară, problema de drept a avut dezlegări

diferite.

Astfel, punctul de

vedere exprimat de Curtea de Apel Galați, secția civilă, a fost în sensul că

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 poate constitui în

continuare temei legal pentru acțiunile aflate în curs de judecată, în diverse

stadii procesuale, la momentul publicării deciziei Curții Constituționale.

Opinia Curții de Apel Galați era motivată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul

1 al Convenției și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului privind discriminarea.

În această opinie,

intervalul mare de timp în care au fost în vigoare aceste dispoziții legale –

11 iunie 2009 – 15 noiembrie 2010, de aproximativ 1 an și 5 luni, jurisprudența

constantă a instanțelor naționale (la nivel național 2321 hotărâri de fond, 473

hotărâri definitive și 626 hotărâri irevocabile admise la data publicării

deciziilor Curții Constituționale, iar la nivelul Curții de Apel Galați - 235

hotărâri de fond, 24 hotărâri definitive și 5 hotărâri irevocabile) au dat

naștere unei „speranțe legitime” de recunoaștere a dreptului la despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

Prin decizia nr. 12

din dosarul 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, că stabilit că urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Împotriva deciziei

instanței de apel, reclamantul M.N. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 punctele 7 și 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora a susținut, în

esență, că decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a I.C.C.J. nu era obligatorie

pentru instanța de apel la data pronunțării deciziei recurate.

Astfel, recurentul

consideră că decizia recurată este nelegală întrucât punctul de vedere al

instanței de apel este contrar dispozitivului deciziei și că decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 a I.C.C.J nu era obligatorie pentru instanța de apel.

Totodată, recurentul

susține că la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții

Constituționale și la data pronunțării deciziei recurate, deținea un „bun” sau

cel puțin o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la CEDO și că prin decizia recurată se încalcă principiul nediscriminării

prevăzut de art. 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenție.

Pentru toate aceste

motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul Statul Român și a

admiterii apelului reclamantului.

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de

art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În legătură cu acest

motiv se va reține că din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul

soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost

analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se

expres la dispozițiile legale aplicabile.

Având în vedere că

dezlegarea dată în considerente duce la soluția din dispozitiv nu se poate

reține contrarietatea la care se referă recurentul neexistând

contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele

acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul

a susținut că la data publicării deciziilor Curții Constituționale și la data

pronunțării deciziei recurate deținea un „bun” sau cel puțin o „speranță

legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, s-a încălcat

principiul discriminării prevăzut de art. 14 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție.

Recursul urmează a fi

respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare

a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui

asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței Europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art.1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr.189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica

reclamantului sub acest aspect nu poate fi primită.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la

data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 5 octombrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Nici susținerea

referitoare la dispozițiile art. 14 CEDO privind discriminarea nu poate fi

reținută întrucât d

reptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru

prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este unul suveran.

Reglementarea acestor

măsuri prezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate sau

săvârșite de fostul regim și, în același timp, o repunere în termenul de

prescripție a dreptului la acțiune. Astfel fiind, în aplicarea actelor

normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii de genul celor

menționate mai sus instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile

actelor normative cu caracter reparator. Nu este posibilă extinderea - pe calea

interpretării - în faza de aplicare a acestor acte normative, la categorii de

persoane care nu au fost vizate.

Fiind vorba de

acțiuni în justiție promovate în temeiul unor norme speciale cu caracter

reparator nu sunt aplicabile prevederile art.14 din Convenția Europeană pentru

Drepturile Omului. A considera altfel echivalează cu sancționarea indirectă a

statului pentru faptul că nu a adoptat un anumit gen de măsuri reparatorii

pentru o categorie de persoane prejudiciate în perioada de referință 6 martie

1945- 22 decembrie 1989 în condițiile în care a reglementat acele măsuri

reparatorii pentru alte categorii de persoane.

Dacă în cuprinsul

legii s-a înserat o discriminare între persoanele care au fost condamnate

pentru infracțiuni cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 și cele care în aceeași perioadă au fost supuse unor măsuri administrative

cu caracter politic, această discriminare nu poate fi înlăturată în faza de

aplicare a legii prin invocarea Convenției Europene a Drepturilor Omului,

întrucât - astfel cum s-a arătat deja - Legea nr.221/2009 are un caracter

reparator iar statul este suveran în a reglementa sau nu măsuri reparatorii pentru

prejudiciul produs diverselor categorii de persoane în perioada regimului

comunist. Această discriminare poate fi invocată numai în condițiile aplicării

unor norme de drept comun, în măsura în care s-ar nega dreptul unor categorii

de persoane la despăgubiri deși aceștia ar face dovada, în termenul de

prescripție a dreptului la acțiune, a producerii unui prejudiciu.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 163/A din 5

octombrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29

martie 2012.