ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1810/2012

Ședința publică de la 29 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul M.G.N. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 3.050.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și ca urmare a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 1950-1962. Prin sentința civilă nr. 431 din 10 iunie 2010 Tribunalul Vrancea, a admis în parte acțiunea, și a obligat pârâtul, Statul Român, la plata sumei de 120.000 Euro cu titlu de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 702 din 29 iunie 1951 a Tribunalului Militar Galați pronunțată în dosarul nr. 457/1951 reclamantul M.G.N. a fost condamnat la 10 ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 partea a III-a cod penal. Potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic iar potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept, ele neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 13 septembrie 1950 și a fost eliberat la 29 aprilie 1959 ca urmare a decretului de grațiere nr. 720/1957. În perioada 29 aprilie 1952 - 7 mai 1962 reclamantul a avut domiciliul obligatoriu în comuna Răchitoasa raionul Fetești (decizia nr. 15425 din 13 aprilie 1959 luată în baza HCM 337/1954). Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) această măsură are un caracter politic și a fost ridicat la 9 aprilie 1962 la expirarea termenului. Pe durata executării pedepsei reclamantul a fost deținut în Penitenciarele Galați, Gherla, Caransebeș și Aiud, fiind supus la tratamente inumane constând în violențe fizice, înfometare, muncă forțată și extenuantă, violențe psihice și condiții mizere de detenție.

Suferințele au continuat și după eliberare, reclamantul având domiciliul obligatoriu timp de 36 luni, petrecute în condiții mizere, fără apă, fără curent electric și sub supravegherea permanentă a autorităților și izolat de restul comunității care evita contactul cu el de frica organelor de securitate. Față de aceste împrejurări instanța a apreciat că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit, astfel că este îndreptățit să solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora urmând a se avea în vedere că a beneficiat și de reparațiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. De asemenea, în ce privește cuantumul sumei s-a ținut seama de faptul că despăgubirile trebuie să întrunească cerința reparării integrale a prejudiciului și cerința proporționalității cu prejudiciul moral suferit.

Ținând seama de perioada executată - 8 ani 7 luni și 16 zile (13 septembrie 1950 – 29 aprilie 1959 și de perioada domiciliului obligatoriu - 36 luni și de beneficiile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că suma de 120.000 Euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, urmând a admite în parte acțiunea. Prin decizia civilă nr. 163/A din 5 octombrie 2011 Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, a schimbat în tot sentința civilă nr. 431 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.N. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel, a reținut, în esență, că prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul legal al acțiunii. S-a constatat că, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Galați în conformitate cu dispozițiile art. 329 C. proc. civ., a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, cu un recurs în interesul legii în legătură cu soluționarea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, promovate anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Instanța de apel a precizat că la nivelul instanțelor din țară, problema de drept a avut dezlegări diferite. Astfel, punctul de vedere exprimat de Curtea de Apel Galați, secția civilă, a fost în sensul că art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 poate constitui în continuare temei legal pentru acțiunile aflate în curs de judecată, în diverse stadii procesuale, la momentul publicării deciziei Curții Constituționale. Opinia Curții de Apel Galați era motivată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea.

În această opinie, intervalul mare de timp în care au fost în vigoare aceste dispoziții legale – 11 iunie 2009 – 15 noiembrie 2010, de aproximativ 1 an și 5 luni, jurisprudența constantă a instanțelor naționale (la nivel național 2321 hotărâri de fond, 473 hotărâri definitive și 626 hotărâri irevocabile admise la data publicării deciziilor Curții Constituționale, iar la nivelul Curții de Apel Galați - 235 hotărâri de fond, 24 hotărâri definitive și 5 hotărâri irevocabile) au dat naștere unei „speranțe legitime” de recunoaștere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Prin decizia nr. 12 din dosarul 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, că stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul M.N. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora a susținut, în esență, că decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a I.C.C.J.

nu era obligatorie pentru instanța de apel la data pronunțării deciziei recurate. Astfel, recurentul consideră că decizia recurată este nelegală întrucât punctul de vedere al instanței de apel este contrar dispozitivului deciziei și că decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a I.C.C.J nu era obligatorie pentru instanța de apel. Totodată, recurentul susține că la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale și la data pronunțării deciziei recurate, deținea un „bun” sau cel puțin o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și că prin decizia recurată se încalcă principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

Pentru toate aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de pârâtul Statul Român și a admiterii apelului reclamantului. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În legătură cu acest motiv se va reține că din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluția din dispozitiv nu se poate reține contrarietatea la care se referă recurentul neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susținut că la data publicării deciziilor Curții Constituționale și la data pronunțării deciziei recurate deținea un „bun” sau cel puțin o „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, s-a încălcat principiul discriminării prevăzut de art. 14 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

Recursul urmează a fi respins, ca nefondat, pentru argumentele ce succed: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței Europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr.189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantului sub acest aspect nu poate fi primită. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 5 octombrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Nici susținerea referitoare la dispozițiile art. 14 CEDO privind discriminarea nu poate fi reținută întrucât d reptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este unul suveran. Reglementarea acestor măsuri prezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate sau săvârșite de fostul regim și, în același timp, o repunere în termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Astfel fiind, în aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii de genul celor menționate mai sus instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator.

Nu este posibilă extinderea - pe calea interpretării - în faza de aplicare a acestor acte normative, la categorii de persoane care nu au fost vizate. Fiind vorba de acțiuni în justiție promovate în temeiul unor norme speciale cu caracter reparator nu sunt aplicabile prevederile art.14 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. A considera altfel echivalează cu sancționarea indirectă a statului pentru faptul că nu a adoptat un anumit gen de măsuri reparatorii pentru o categorie de persoane prejudiciate în perioada de referință 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 în condițiile în care a reglementat acele măsuri reparatorii pentru alte categorii de persoane.

Dacă în cuprinsul legii s-a înserat o discriminare între persoanele care au fost condamnate pentru infracțiuni cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și cele care în aceeași perioadă au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, această discriminare nu poate fi înlăturată în faza de aplicare a legii prin invocarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât - astfel cum s-a arătat deja - Legea nr.221/2009 are un caracter reparator iar statul este suveran în a reglementa sau nu măsuri reparatorii pentru prejudiciul produs diverselor categorii de persoane în perioada regimului comunist. Această discriminare poate fi invocată numai în condițiile aplicării unor norme de drept comun, în măsura în care s-ar nega dreptul unor categorii de persoane la despăgubiri deși aceștia ar face dovada, în termenul de prescripție a dreptului la acțiune, a producerii unui prejudiciu.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 163/A din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.