ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4097/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4097/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Reclamanta U.F.S. a

formulat la 12 martie 2007 o contestație împotriva dispoziției nr. 7426 din 12

februarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care i

s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 147 m

2

teren situat în București, str. Aromei.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a fost formulată și în

contradictoriu cu B.R.D., chemată în judecată în temeiul art. 57 alin. (3) C.

proc. civ.

La 8 ianuarie 2008

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de B.R.D. S-a

reținut că acțiunea privește o contestație împotriva unei dispoziții emise în

temeiul Legii nr. 10/2001 procedură în care singura parte care poate avea

calitate procesuală pasivă este entitatea emitentă a dispoziției atacate.

Tribunalul București,

secția a IV-a prin sentința civilă nr. 19 din 9 ianuarie 2008 a respins

acțiunea ca nefondată.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut că prin dispoziția atacată s-a respins cererea de

restituire în natură a terenului revendicat în baza notificării și s-au acordat

reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru o suprafață de 147 m

2

imposibil de restituit în natură.

S-a reținut că

printr-o altă dispoziție, nr. 335/2004 a Primăriei Generale a Municipiului

București i s-a restituit în natură reclamantei un teren de 293 m

2

din suprafața totală de 440 m

2

, deținută în proprietate de C.E.,

tatăl petentei, teren expropriat prin Decretul nr. 112/1989. Casa de pe acest

teren a fost demolată și pe terenul astfel expropriat s-a edificat în 1995 de

către B.R.D., ocazie cu care lucrările de sistematizare au cuprins și suprafața

de 147 m

2

.

Tribunalul a reținut

din dosarul care a stat la baza emiterii deciziei atacate că în faza

administrativă s-a efectuat o expertiză de către expertul tehnic judiciar O.E.

care a concluzionat că terenul de 440 m

2

expropriat prin Decret nr.

112/1989 este compus din două porțiuni, una de 293 m

2

care poate fi

restituită în natură și o alta, de 147 m

2

pe care se află o

construcție ridicată de B.R.D., amplasată, din punct de vedere cadastral pe

parcela constituită urbanistic drept bloc de locuințe cu nr. poștal bis.

S-a constatat că în

mod corect s-a aplicat în cauză în rezolvarea notificării, art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, acordându-se măsuri reparatorii în echivalent pentru

suprafața de teren ocupată de construcții, edificate înainte de apariția Legii

nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

tribunalului reclamanta a declarat apel criticând hotărârea pentru nulitate

întrucât aceasta nu este susținută de probele dosarului. Reclamanta a susținut

că întregul teren de 440 m

2

după exproprierea prin Decretul nr.

12/1989 a fost ocupat de B.R.D. care a ridicat pe acesta o construcție

neautorizată, restul terenului fiind folosit de aceasta drept parcare.

Reclamanta a mai criticat soluția atacată pentru că instanța nu a verificat

dacă construcția a fost ridicată cu autorizație și în caz pozitiv, o atare

autorizație fiind nulă deoarece nu a avut acordul proprietarului, tatăl său,

astfel că banca a acționat ca un constructor de rea – credință. S-a mai

susținut că trebuia verificat și eventualul act încheiat între bancă și

Municipiul București cu privire la transferarea către bancă a posesiei sau

proprietății terenului, în suprafață de 147 m

2

.

Curtea de Apel

București, secția a III-a prin decizia civilă nr. 298/ A din 10 mai 2010 a

respins ca nefondat apelul reclamantei și cererea acesteia de cheltuieli de

judecată.

Instanța de apel a

ajuns la această soluție analizând, în raport de criticile formulate,

dispozițiile legale incidente din Legea nr. 10/2001, care reglementează

regulile și excepțiile în materia reparației prejudiciului creat prin preluarea

abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 31 decembrie 1989.

S-a observat din

reglementarea art. 1, 9, 10 și 11 ale legii că s-a instituit regula restituirii

bunului în natură și, în cazul în care aceasta nu este posibil, restituirea

prin echivalent.

S-a apreciat că

dispozițiile care reglementează cazurile în care se aplică despăgubirea prin

echivalent, reglementată de art. 11 alin. (2) – (4) din lege și 11.6 din

Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, au

un caracter special, prioritar în aplicare potrivit regulii specialia generalibus

derogant, față de prevederile care configurează regula restituirii în natură.

S-a reținut în acest

sens că alin. (4) și (3) ale art. 11 din lege îngrădesc posibilitatea obținerii

parțiale a terenului în situația în care acesta este ocupat integral de

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv în situația în care el

este ocupat de construcții noi autorizate sau este afectat de servituți legale

sau de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

Cât privește această

din urmă categorie de situații, curtea de apel a remarcat că realizarea

scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, el nelimitându-se numai la

amprenta la sol a construcțiilor edificate.

În acest sens s-a

observat că potrivit Normelor metodologice amintite (10.3), entitatea investită

cu rezolvarea notificării are obligația să identifice cu exactitate terenul,

inclusiv existența unor eventuale amenajări subterane, destinația actuală a

terenului solicitat pentru a nu afecta căile de acces (existența pe teren a

unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea).

S-a remarcat

distincția pe care o face legiuitorul între amenajări ale terenului care îl

deservesc, fără a avea caracter de utilitate publică, pe de o parte și, pe de

altă parte, amenajări de utilitate publică.

Interpretând textele

mai sus individualizate instanța de apel a observat că situația terenului

afectat de amenajări care servesc construcția autorizată pentru buna sa

funcționare, echivalează cu situația terenului ocupat de construcții, în

sintagma din art. 11 alin. (3) „partea ocupată de construcții”, sintagmă

incluzând atât terenul efectiv de sub construcții cât și terenul care

deservește funcțional construcția.

S-a mai reținut că

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții stabilește

obligații pentru construcțiile civile industriale, agricole sau de orice natură

privind alinierea, înălțimea și respectarea planului de sistematizare, elemente

individualizate în autorizarea de construire.

Instanța de apel a

subliniat că amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate

includerea bunului în domeniul public al localității și nici nu se confundă cu

acestea, ele neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998, lege cu

domeniu distinct de reglementare care nu se identifică cu Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestei din urmă legi, restituirea în natură se dispune indiferent

dacă bunul face sau nu parte din domeniul public și deci indiferent dacă

regimul său juridic era sau nu reglementat de Legea nr. 213/1998, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că

apartenența la domeniul public al terenului nu constituie un impediment la

restituirea în natură (cum rezultă din economia Legii nr. 10/2001 care permite

chiar acordarea unor terenuri în compensare, din cele care au regim de

proprietate publică cu respectarea unor proceduri descrise de art. 1 pct. 2 din

H.G. nr. 250/2007).

Ca urmare constatarea

că un bun nu poate fi restituit în natură pentru că este afectat de amenajările

de utilitate publică, implică, din partea instanței, verificarea nu dacă bunul

face parte din domeniul public ci dacă amenajarea este într-adevăr de utilitate

publică în sensul Legii nr. 10/2001 așa cum a fost explicată de Normele

metodologice emise în aplicarea acesteia.

Sub un al doilea

aspect legat de jurisprudența C.E.D.O., curtea de apel a observat că nu există

o garantare a restituirii bunului în natură. În cauza P. împotriva României s-a

reafirmat faptul că prin Convenție nu se impune statelor contractante nici o obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele

să fi ratificat Convenția. Nici Primul Protocol Adițional la Convenție nu

instituie o atare restricție.

S-a reținut din

jurisprudența Curții (cauza V. împotriva României) că speranța de a obține

recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate care s-a aflat o

perioadă lungă de timp în imposibilitatea de exercitare efectivă, nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

S-a reținut că în

cazul dedus judecății, (exproprierea care și-a atins scopul) principiul mai sus

evocat din jurisprudența Curții Europene își găsește aplicarea. Dispozițiile

Legii nr. 10/2001, nu mai recunosc caracterul neîntrerupt al existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor de la care bunurile au fost

preluate, în perioada comunistă, ca urmare a recentei abrogări prin Legea nr.

1/2009 a prevederilor art. 2 alin. (2) din Lege.

S-a conchis că

soluțiile de restituire în natură sau prin echivalent adoptate în temeiul legii

speciale, în anumite situații, reprezintă măsuri legislative de despăgubire

adoptate de legiuitor, în marja sa de apreciere, neputându-se astfel afirma cu

temei că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ca urmare a imposibilității

de restituire în natură, ar determina o încălcare a dispozițiilor Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale și a

protocoalelor adiționale la aceasta în special a art. 1 din Primul Protocol

Adițional.

Aplicând

considerentele de ordin teoretic din analiza făcută textelor și jurisprudenței

incidente, la cazul de speță dedus judecății s-a constatat că soluția de

respingere a restituirii în natură a terenului revendicat este întemeiată, în

cauză fiind incidente dispozițiile menționate referitoare la afectarea

terenului, prin amenajări destinate bunei funcționări a construcției și

referitoare la existența unei îngrădiri de interes edilitar și de estetică

urbanistică, configurate în certificatul de urbanism eliberat, act ce a stat la

baza autorizației de construire, acordată băncii.

S-a constatat că s-a

dovedit în cauză că edificarea construcției s-a realizat prin finalizarea

blocului de locuințe pentru care s-a dispus exproprierea imobilului ce a

aparținut în proprietate autorului reclamantei, bloc pe care B.R.D. l-a

achiziționat prin contractul de vânzare – cumpărare din 5 mai 1993.

Din certificatul de

urbanism din 2 mai 1995 a rezultat că terenul din jurul clădirii va fi amenajat

peisagistic și va include și o platformă de parcare pentru cca. 40 de

autoturisme și va fi împrejmuit corespunzător. Prin Hotărârea nr. 49 din 18

aprilie 1996 Consiliul Local al Municipiului București a aprobat P.U.D. – ul

pentru această construcție.

Instanța de apel, din

expertiza topografică efectuată în cauză cu completările determinate de

răspunsul la obiecțiuni (inclusiv din adresa emisă de E.D.M. dosar apel), a

reținut că terenul revendicat se împarte în mai multe părți: o suprafață de 33

m

2

este constituită din teren aflat sub construcție și din trotuar

de protecție a clădirii; o suprafață pe care se află un post de transformare

electrică care deservește construcția (punctul d din schiță); o suprafață

constituită din platforma betonată și spațiu verde (punctele b, c și e din

schiță).

S-a constatat că

amenajările de pe suprafețele de teren aferente construcției, deservesc această

clădire. La această concluzie s-a ajuns pe baza constatărilor expertizei, cu

privire la poziționarea ambelor platforme betonate, una lângă clădire

(construită în baza autorizației dar și în baza certificatului de urbanism care

impunea obligativitatea amenajării peisagistice), iar cealaltă realizând

legătura cu parcarea auto. Spre aceeași concluzie a condus și constatarea

necesității realizării spațiului verde ca urmare a dispozițiilor din

certificatul de urbanism, referitoare la amenajările peisagistice și la

integrarea obiectivului în contextul general al zonei.

Instanța a mai

remarcat că realizarea unui spațiu verde în aproprierea unei parcări reprezintă

un scop dezirabil și se impune având în vedere fluxul considerabil de

autovehicule în zonă, cu efecte indiscutabile asupra poluării zonei, fapt ce

rezultă cu evidență și din cuprinsul acordului de mediu din 25 iulie 1999

eliberat de A.P.M.B. la cererea B.R.D. în vederea autorizației de construire,

acord în care s-a prevăzut necesitatea realizării de plantații de aliniament și

spații verzi. Această obligație a fost impusă constructorului, pentru aceleași

rațiuni și prin adresa R.A.S.U.B. (adresa din 5 aprilie 1996, dosar apel).

Din concluziile

expertizei s-a reținut că trotuarul, platforma betonată și zona verde sunt

servituți edificate conform proiectului și care deservesc clădirea B.R.D.,

întreaga curte a imobilului având o sistematizare realizată unitar.

În raport de toate

aceste constatări s-a respins critica potrivit căreia hotărârea atacată nu ar

fi fost întemeiată pe probe.

S-a constatat că în

cauză Tribunalul a soluționat cererea cu arătarea argumentelor de fapt și de

drept care au fundamentat soluția, argumente pe care instanța de apel, inclusiv

în baza probelor suplimentare, le-a suplinit în parte și unde a fost cazul le-a

întocmit.

S-a constatat că nu

este întemeiată critica referitoare la nejudecarea fondului de către tribunal.

Simpla contestare a

autorizației de construire, act administrativ intrat în circuitul civil din

1997, nu este suficientă pentru a determina analiza acesteia, în cadrul

contestației la Legea nr. 10/2001, având în vedere caracterul limitat al

contestației în procedura specială a acestei legi, o asemenea cerere putând fi

făcută pe calea unei acțiuni distincte cu acest obiect în cadrul procedurii

legii contenciosului administrativ.

S-a mai reținut că la

momentul emiterii autorizației, proprietar al imobilului teren în litigiu

figura unitatea administrativ teritorială, prin efectul juridic al finalizării

exproprierii. Ca urmare, critica referitoare la lipsa acordului proprietarului

terenului este neîntemeiată față de faptul că terenul era al primăriei iar

construcția a B.R.D. în temeiul contractului de cumpărare.

Instanța de apel a

mai reținut că incertitudinea reclamantei cu privire la raporturile dintre B.R.D.

și Primărie referitor la terenul în litigiu, nu este un element concludent în

speță, deoarece aceste raporturi nu afectează gradul de dependență funcțională

a terenului, față de construcția realizată, stabilit anterior, acesta fiind

impedimentul la restituirea în natură a terenului și nu alte elemente. Ocuparea

terenului de către construcție subzistă, indiferent de titlul cu care B.R.D.

folosește acest teren (concesionare, locatar, comodatar).

Nu s-au primit

criticile referitoare la aplicarea unui regim juridic diferențiat în funcție de

diferitele porțiuni ale terenului, deși imobilul este unitar, a fost preluat în

temeiul aceluiași act normativ și, ulterior, preluat de către B.R.D. și folosit

în mod unitar, de către această instituție bancară.

Instanța a constatat

că art. 11 din lege prevede un regim juridic diferențiat al terenurilor

expropriate, în funcție de anumiți factori, ocuparea parțială a terenului prin

construcții, afectarea parțială a acestuia de elemente de sistematizare, sau de

servituți legale. În acest context este posibil ca pentru același teren pe

diferite porțiuni, măsurile reparatorii să difere.

Cât privește parcarea

s-a reținut că aceasta aparține în prezent intimatei B.R.D. ca urmare a

vânzării terenului restituit în natură, de către reclamantă. Ca urmare, s-a

apreciat că atâta timp cât B.R.D. este proprietara construcției și a parcării

aferente, este firesc ca și calea de acces între cele două elemente, împreună

cu spațiul verde necesar aferent, să se integreze în ansamblul imobilului

astfel creat, fiind necesare pentru buna exploatare a clădirii. Curtea de apel

a constatat astfel că terenul în litigiu se subsumează unei alte situații

reglementate de textul legal în discuție, fiind incidentă o altă soluție

juridică în privința acestuia, neputându-se aprecia că în cauză apare o

inegalitate de tratament juridic, câtă vreme premisele sunt diferite.

Reclamanta a declarat

recurs împotriva deciziei curții de apel care a fost criticată în drept pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Referitor la primul

motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5 C. proc. civ. s-a criticat soluția

pentru ignorarea lipsei calității procesuale pasive a B.R.D., împrejurare

stabilită în mod definitiv de instanța de fond (prin încheierea din 8 ianuarie

2008 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestei părți), sentința nr. 19/2008 nefiind atacată sub acest aspect.

Reclamanta a susținut

că i s-a produs o vătămare în raport de împrejurarea că i s-a permis acestei

părți, despre care s-a reținut că nu are calitate procesuală, să producă probe

în cauză care au stat la baza motivării hotărârii instanțelor de judecată. O

atare parte nu poate avea pe parcursul procesului un tratament egal cu părțile

dosarului.

În raport de această

împrejurare s-a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului pe baza probelor administrate în cauză de reclamantă și pârâtul

Municipiul București.

S-a mai arătat că B.R.D.

pentru a putea administra probe trebuia să intervină ca parte în proces

într-una din formele prevăzute de art. 49 – 66 C. proc. civ.

Al doilea motiv,

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a axat pe faptul că decizia curții

de apel conține motive contradictorii. S-a arătat în acest sens că dacă

principiul este restituirea în natură, acesta are prioritate și nu dispozițiile

speciale privitoare la despăgubirea prin echivalent, dispoziții de strictă și

limitată interpretare.

S-a susținut că în

mod nelegal instanța a lărgit situațiile limitative prevăzute de art. 10 și 11

din Legea nr. 10/2001, bazându-se pe aceeași interpretare greșită de a acorda

prioritate despăgubirii prin echivalent.

S-a mai identificat o

contradicție în argumentarea instanței de apel prin aceea că nesocotind

principiul restituirii în natură și dispozițiile legale imperativ și limitativ

prevăzute ale excepțiilor, s-a acordat prioritate realizării cu succes a

obiectivului de activitate al B.R.D. căreia îi sunt necesare și o parcare și

spații verzi pe terenul preluat fără titlu.

Referitor la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a invocat lipsa

de temei legal și greșita aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța a reținut în

mod greșit că terenul este ocupat, el fiind liber de construcții reprezentând

doar căi de acces și spațiu verde, putând deci să fie restituit în natură.

Recurenta a susținut

că B.R.D. nu are nici un titlu asupra terenului solicitat a fi restituit

deoarece aceasta deține, potrivit titlului prezentat, un teren de 667,80 m

2

în Str. Zambilelor și nu în Str. Aromei, această din urmă adresă nepurtând

niciodată numele de Zambilelor. Ca urmare, a susținut recurenta, B.R.D. nu

putea obține în mod legal o autorizație de construcție pentru adresa din Str.

Aromei, și ca urmare, nu i se poate aplica excepția prevăzută de art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că nu

există temei legal pentru constatarea instanței potrivit căreia dacă B.R.D.

este proprietara clădirii și a parcării aferente este firesc ca și calea de

acces dintre cele două elemente, împreună cu spațiul verde necesar aferent, să

facă parte din ansamblul imobilului creat, fiind necesare pentru buna

desfășurare a activității băncii.

În realitate

recurenta a susținut că B.R.D. este un constructor de rea – credință, pe

terenul proprietatea sa și nu poate deveni proprietara terenului cu încălcarea

art. 489 C. civ.

Reclamanta a mai

arătat că și-a afirmat constant intenția de a vinde această suprafață de teren,

băncii, cum s-a întâmplat și cu partea din teren deja restituită, astfel că nu

s-ar realiza, prin restituirea în natură a terenului aferent, o blocare a

accesului clienților băncii în clădire.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate în raport de actele și lucrările

dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul urmând a se

respinge pentru considerentele de mai jos.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 5 nu este întemeiat.

În cauză nu s-a

dovedit că instanța prin hotărârea pronunțată a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Față de criticile în

legătură cu prezența B.R.D. în proces sub aspectul invocat, se observă că din

categoria neregularităților procedurale care atrag sancțiunea nulității precum

și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se

încadrează în alte motive de recurs, poate fi luată în discuție o eventuală

încălcare a dreptului de apărare al recurentei.

Sub acest aspect nu

s-au relatat împrejurări care să conducă la această concluzie și nici nu s-au

semnalat îngrădiri pentru recurenta – reclamantă în exercitarea acestui drept

prin administrarea probelor.

Cât privește

împrejurarea că au fost primite în dosar probe propuse de B.R.D. deși s-a

constatat lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte, se constată că în

cauză măsurile luate de instanță sunt legale și nesupuse sancțiunii prevăzute

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se

reține că, în faza judecății în fond, Tribunalul prin încheierea din 22 mai

2007, a luat act de precizarea acțiunii formulată de reclamantă, în forma

petiției primită la aceeași dată în dosar și a dispus conform art. 57 alin. (1)

C. proc. civ., introducerea în cauză a B.R.D., la solicitarea reclamantei.

După comunicarea

acțiunii și precizării acesteia, partea introdusă în cauză a invocat prin

întâmpinare excepția lipsei calității sale procesuale pasive, a cărei

soluționare a fost prorogată până la data de 8 ianuarie 2008 când instanța a

rămas în pronunțare asupra cauzei, pronunțându-se prin încheierea din aceeași

ședință asupra excepției, admițând-o.

Faptul că în cauză

instanța s-a referit și a reținut, folosindu-le la soluționarea cauzei, și

probe administrate de această parte nu este exterioară regulilor procesuale.

În primul rând

introducerea în cauză a intimatei B.R.D. a fost solicitată de reclamantă și

justificată de fondul pretențiilor reclamantei, aceasta indicând în precizarea

acțiunii că B.R.D. cu ocazia edificării construcției F.Z. situată în Str.

Aromei, a edificat lucrări de sistematizare ce au cuprins și suprafața de teren

de 147 m

2

.

Așadar chiar

reclamanta a determinat cercetarea instanței legată de situația de fapt și de

drept a terenului ce a făcut obiectul contestației.

În adresa din 9

noiembrie 2007 trimisă de Primăria Municipiului București la dosar se fac

referiri, la solicitarea instanței, cu privire la Str. Aromei și se arată că

suprafața de 147 m

2

de la această adresă este teren ocupat de

construcții și parcare aparținând B.R.D., în prezent, centrul de pregătire profesională

B.R.D. din Str. Zambilelor.

Ca urmare în mod

evident, în cercetarea pretențiilor reclamantei, instanța a dispus

administrarea de probe și a primit și s-a referit la probele administrate, în

legătură cu terenul ce face obiectul dosarului, de părțile în proces, inclusiv

de B.R.D. care a fost introdusă în cauză pentru facilitarea administrării

acestor dovezi și căreia, ca parte în proces nu i se putea refuza administrarea

de probe.

Participarea B.R.D.

în faza apelului (deși judecând în fond Tribunalul a admis excepția lipsuri

calității procesuale pasive a acestei părți) s-a făcut la cererea expresă a

apelantei reclamante care a solicitat în ședința publică din 1 septembrie 2008

citarea în cauză și a acestei părți, cu privire la care a cerut la fond

introducerea în proces, prin chemarea ei în judecată, pentru că deține abuziv

terenul de 147 m

2

și cu privire la care s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive.

La termenul din 24

noiembrie 2008 deși s-a constatat că excepția lipsei calității procesuale

pasive a fost soluționată de instanța de fond, iar reiterarea acesteia este

lipsită de interes în această fază procesuală, reclamanta a fost cea care a

solicitat administrarea de probe în legătură cu autorizația de construire emisă

de Primărie în beneficiul B.R.D. și în acest context instanța a încuviințat

probe (printre acestea punând în vedere în mod firesc și B.R.D. să depună la

dosar autorizația de construire pentru clădirea din Str. Aromei.

Împrejurarea că s-a

constatat că B.R.D. nu are calitate procesuală pasivă ține de cadrul procesual,

potrivit raporturilor stabilite între părți în funcție de natura acțiunii și

pretențiile formulate.

Lipsa calității

procesuale pasive nu împiedică însă instanța să administreze probele

considerate necesare și pertinente cauzei și să primească așadar în dosar

documente ce emană de la o asemenea parte.

Nu pot fi primite

nici criticile formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7, în sensul unor argumentări contradictorii.

Potrivit art. 304

pct. 7 modificarea unei hotărâri intervine când aceasta nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Pentru a putea forma

motiv de recurs, motivele contradictorii prevăzute de pct. 7 mai sus amintit

trebuie să se refere la contradicția între considerente și dispozitiv, în

sensul că dintr-o parte a hotărârii, rezultă că acțiunea este întemeiată iar

din altă parte că ea este neîntemeiată, astfel că nu se poate ști care este de

fapt argumentul care a condus la soluția pronunțată.

Există contradicție

în considerentele unei hotărâri, cu consecința modificării ei, atunci când din

unele argumente rezultă netemeinicia acțiunii iar din altele din contră, că

acțiunea este întemeiată.

Or, în cauză nu se

constată contradicții de genul mai sus arătat și la care se referă art. 304

pct. 7 invocat, orice altă contradicție care se bazează pe modalitatea

interpretării probelor, fiind exclusă de la analiza îngăduită prin acest motiv

de recurs. În cauză considerentele instanței au argumentat respingerea apelului

reclamantei, în conformitate cu soluția existentă și în dispozitivul deciziei

atacate.

Se mai observă de

altfel că nu există, cum susține recurenta, o contradicție nici între

argumentele explicative care se regăsesc în cuprinsul considerentelor după cum

se va arăta în examinarea ultimului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. care nici acesta nu poate fi reținut.

Instanța a făcut o

amplă analiză și o corectă interpretare a dispozițiilor normative incidente din

Legea nr. 10/2001, prezentând regula generală, a restituirii în natură și,

respectiv, excepția de la această regulă care atrage măsuri reparatorii prin

echivalent în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

S-a constatat, în mod

corect, că terenul de 147 m

2

în discuție este afectat de elemente de

sistematizare, reprezentate de construcția unui bloc de locuințe, construcție

finalizată, urmare cumpărării, printr-o clădire și parcarea realizate de către

B.R.D. cu autorizație.

Instanța de apel a

făcut o amplă examinare și cu privire la autorizație și a constatat că lucrările

executate, inclusiv parcela și amenajarea unor spații verzi, sunt în

conformitate cu permisiunea de construire a obiectivului arătat (certificatul

de urbanism și P.U.D.-ul aprobat prin hotărârea nr. 49 din 18 aprilie 1996 a

Consiliului Local al Municipiului București) pentru problemele legate de

integrarea obiectivului în contextul general al zonei).

În mod corect s-a

reținut că formularea unor cereri de examinare a legalității acestei autorități

nu poate fi primită în apel față de îngrădirea prevăzută de art. 294 C. proc.

civ. și față de petitul acțiunii care privește verificarea modului de

soluționare al notificării adresate de reclamantă Primăriei, în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Și sub acest din urmă

aspect s-a făcut o corectă aplicare a legii constatându-se că exproprierea și-a

atins scopul, la adresa în discuție, prin ridicarea unui bloc de locuințe,

permițându-se realizarea unei construcții de către bancă, ceea ce nu infirmă

calitatea statului de proprietar al terenului.

În mod corect s-a

reținut și calitatea de proprietar a B.R.D. asupra terenului de sub construcția

autorizată, în temeiul contractului de vânzare – cumpărare, iar terenul rămas

în exteriorul construcției care în prezent este destinat căilor de acces, și

spațiilor verzi, fiind corect interpretat potrivit art. 11 alin. (3) și (4) din

Legea nr. 10/2001, că nu poate fi restituit în natură.

Nu este întemeiată

nici critica referitoare la faptul că titlul B.R.D. asupra terenului se referă

la o altă adresă decât Str. Aromei, în speță Str. Zambilelor.

Susținerea este

infirmată de înscrisurile existente la dosar toate indicând că autorizația s-a

emis pentru construcția de la adresa poștală Str. Aromei, Str. Zambilelor

(stradă paralelă cu Aromei) fiind o adresă poștală a B.R.D. (adresa poștală a

construcției este confirmată și de Primăria Municipiului București).

De altfel chiar

reclamanta în acțiune și în precizarea de acțiune se referă la această adresă.

Lipsa obstrucționării

accesului, în clădirea băncii, față de intenția exprimată de recurentă în a

vinde aceste căi de acces intimatei B.R.D., în ipoteza în care terenul i s-ar

restitui recurentei în natură, nu se înscrie în motivele de recurs invocate, și

este fără relevanță, având în vedere natura juridică a terenului revendicat în

raport de care soluția acordării de despăgubiri prin echivalent, în temeiul

art. 10 alin. (2) din lege, este legală și temeinică.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat

recursul cu consecința păstrării deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta U.F.S. împotriva deciziei nr. 298/ A

din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2011.