ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4097/2011

Acțiunea Reclamanta U.F.S. a formulat la 12 martie 2007 o contestație împotriva dispoziției nr. 7426 din 12 februarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de 147 m 2 teren situat în București, str. Aromei. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a fost formulată și în contradictoriu cu B.R.D., chemată în judecată în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ. La 8 ianuarie 2008 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de B.R.D. S-a reținut că acțiunea privește o contestație împotriva unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 procedură în care singura parte care poate avea calitate procesuală pasivă este entitatea emitentă a dispoziției atacate.

Instanța de fond Tribunalul București, secția a IV-a prin sentința civilă nr. 19 din 9 ianuarie 2008 a respins acțiunea ca nefondată. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut că prin dispoziția atacată s-a respins cererea de restituire în natură a terenului revendicat în baza notificării și s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru o suprafață de 147 m 2 imposibil de restituit în natură. S-a reținut că printr-o altă dispoziție, nr. 335/2004 a Primăriei Generale a Municipiului București i s-a restituit în natură reclamantei un teren de 293 m 2 din suprafața totală de 440 m 2 , deținută în proprietate de C.E., tatăl petentei, teren expropriat prin Decretul nr. 112/1989. Casa de pe acest teren a fost demolată și pe terenul astfel expropriat s-a edificat în 1995 de către B.R.D., ocazie cu care lucrările de sistematizare au cuprins și suprafața de 147 m 2 . Tribunalul a reținut din dosarul care a stat la baza emiterii deciziei atacate că în faza administrativă s-a efectuat o expertiză de către expertul tehnic judiciar O.E. care a concluzionat că terenul de 440 m 2 expropriat prin Decret nr. 112/1989 este compus din două porțiuni, una de 293 m 2 care poate fi restituită în natură și o alta, de 147 m 2 pe care se află o construcție ridicată de B.R.D., amplasată, din punct de vedere cadastral pe parcela constituită urbanistic drept bloc de locuințe cu nr. poștal bis. S-a constatat că în mod corect s-a aplicat în cauză în rezolvarea notificării, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordându-se măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren ocupată de construcții, edificate înainte de apariția Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel Împotriva sentinței tribunalului reclamanta a declarat apel criticând hotărârea pentru nulitate întrucât aceasta nu este susținută de probele dosarului. Reclamanta a susținut că întregul teren de 440 m 2 după exproprierea prin Decretul nr. 12/1989 a fost ocupat de B.R.D. care a ridicat pe acesta o construcție neautorizată, restul terenului fiind folosit de aceasta drept parcare. Reclamanta a mai criticat soluția atacată pentru că instanța nu a verificat dacă construcția a fost ridicată cu autorizație și în caz pozitiv, o atare autorizație fiind nulă deoarece nu a avut acordul proprietarului, tatăl său, astfel că banca a acționat ca un constructor de rea – credință. S-a mai susținut că trebuia verificat și eventualul act încheiat între bancă și Municipiul București cu privire la transferarea către bancă a posesiei sau proprietății terenului, în suprafață de 147 m 2 . Curtea de Apel București, secția a III-a prin decizia civilă nr. 298/ A din 10 mai 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei și cererea acesteia de cheltuieli de judecată. Instanța de apel a ajuns la această soluție analizând, în raport de criticile formulate, dispozițiile legale incidente din Legea nr. 10/2001, care reglementează regulile și excepțiile în materia reparației prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 31 decembrie 1989. S-a observat din reglementarea art. 1, 9, 10 și 11 ale legii că s-a instituit regula restituirii bunului în natură și, în cazul în care aceasta nu este posibil, restituirea prin echivalent. S-a apreciat că dispozițiile care reglementează cazurile în care se aplică despăgubirea prin echivalent, reglementată de art. 11 alin. (2) – (4) din lege și 11.6 din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, au un caracter special, prioritar în aplicare potrivit regulii specialia generalibus derogant, față de prevederile care configurează regula restituirii în natură. S-a reținut în acest sens că alin. (4) și (3) ale art. 11 din lege îngrădesc posibilitatea obținerii parțiale a terenului în situația în care acesta este ocupat integral de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv în situația în care el este ocupat de construcții noi autorizate sau este afectat de servituți legale sau de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Cât privește această din urmă categorie de situații, curtea de apel a remarcat că realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, el nelimitându-se numai la amprenta la sol a construcțiilor edificate. În acest sens s-a observat că potrivit Normelor metodologice amintite (10.3), entitatea investită cu rezolvarea notificării are obligația să identifice cu exactitate terenul, inclusiv existența unor eventuale amenajări subterane, destinația actuală a terenului solicitat pentru a nu afecta căile de acces (existența pe teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea). S-a remarcat distincția pe care o face legiuitorul între amenajări ale terenului care îl deservesc, fără a avea caracter de utilitate publică, pe de o parte și, pe de altă parte, amenajări de utilitate publică. Interpretând textele mai sus individualizate instanța de apel a observat că situația terenului afectat de amenajări care servesc construcția autorizată pentru buna sa funcționare, echivalează cu situația terenului ocupat de construcții, în sintagma din art. 11 alin. (3) „partea ocupată de construcții”, sintagmă incluzând atât terenul efectiv de sub construcții cât și terenul care deservește funcțional construcția. S-a mai reținut că Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții stabilește obligații pentru construcțiile civile industriale, agricole sau de orice natură privind alinierea, înălțimea și respectarea planului de sistematizare, elemente individualizate în autorizarea de construire. Instanța de apel a subliniat că amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localității și nici nu se confundă cu acestea, ele neputând fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998, lege cu domeniu distinct de reglementare care nu se identifică cu Legea nr. 10/2001. Potrivit acestei din urmă legi, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public și deci indiferent dacă regimul său juridic era sau nu reglementat de Legea nr. 213/1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a reținut că apartenența la domeniul public al terenului nu constituie un impediment la restituirea în natură (cum rezultă din economia Legii nr. 10/2001 care permite chiar acordarea unor terenuri în compensare, din cele care au regim de proprietate publică cu respectarea unor proceduri descrise de art. 1 pct. 2 din H.G. nr. 250/2007). Ca urmare constatarea că un bun nu poate fi restituit în natură pentru că este afectat de amenajările de utilitate publică, implică, din partea instanței, verificarea nu dacă bunul face parte din domeniul public ci dacă amenajarea este într-adevăr de utilitate publică în sensul Legii nr. 10/2001 așa cum a fost explicată de Normele metodologice emise în aplicarea acesteia. Sub un al doilea aspect legat de jurisprudența C.E.D.O., curtea de apel a observat că nu există o garantare a restituirii bunului în natură. În cauza P. împotriva României s-a reafirmat faptul că prin Convenție nu se impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Nici Primul Protocol Adițional la Convenție nu instituie o atare restricție. S-a reținut din jurisprudența Curții (cauza V. împotriva României) că speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate care s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitatea de exercitare efectivă, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. S-a reținut că în cazul dedus judecății, (exproprierea care și-a atins scopul) principiul mai sus evocat din jurisprudența Curții Europene își găsește aplicarea. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu mai recunosc caracterul neîntrerupt al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor de la care bunurile au fost preluate, în perioada comunistă, ca urmare a recentei abrogări prin Legea nr. 1/2009 a prevederilor art. 2 alin. (2) din Lege. S-a conchis că soluțiile de restituire în natură sau prin echivalent adoptate în temeiul legii speciale, în anumite situații, reprezintă măsuri legislative de despăgubire adoptate de legiuitor, în marja sa de apreciere, neputându-se astfel afirma cu temei că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ca urmare a imposibilității de restituire în natură, ar determina o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta în special a art. 1 din Primul Protocol Adițional. Aplicând considerentele de ordin teoretic din analiza făcută textelor și jurisprudenței incidente, la cazul de speță dedus judecății s-a constatat că soluția de respingere a restituirii în natură a terenului revendicat este întemeiată, în cauză fiind incidente dispozițiile menționate referitoare la afectarea terenului, prin amenajări destinate bunei funcționări a construcției și referitoare la existența unei îngrădiri de interes edilitar și de estetică urbanistică, configurate în certificatul de urbanism eliberat, act ce a stat la baza autorizației de construire, acordată băncii. S-a constatat că s-a dovedit în cauză că edificarea construcției s-a realizat prin finalizarea blocului de locuințe pentru care s-a dispus exproprierea imobilului ce a aparținut în proprietate autorului reclamantei, bloc pe care B.R.D. l-a achiziționat prin contractul de vânzare – cumpărare din 5 mai 1993. Din certificatul de urbanism din 2 mai 1995 a rezultat că terenul din jurul clădirii va fi amenajat peisagistic și va include și o platformă de parcare pentru cca. 40 de autoturisme și va fi împrejmuit corespunzător. Prin Hotărârea nr. 49 din 18 aprilie 1996 Consiliul Local al Municipiului București a aprobat P.U.D. – ul pentru această construcție. Instanța de apel, din expertiza topografică efectuată în cauză cu completările determinate de răspunsul la obiecțiuni (inclusiv din adresa emisă de E.D.M. dosar apel), a reținut că terenul revendicat se împarte în mai multe părți: o suprafață de 33 m 2 este constituită din teren aflat sub construcție și din trotuar de protecție a clădirii; o suprafață pe care se află un post de transformare electrică care deservește construcția (punctul d din schiță); o suprafață constituită din platforma betonată și spațiu verde (punctele b, c și e din schiță). S-a constatat că amenajările de pe suprafețele de teren aferente construcției, deservesc această clădire. La această concluzie s-a ajuns pe baza constatărilor expertizei, cu privire la poziționarea ambelor platforme betonate, una lângă clădire (construită în baza autorizației dar și în baza certificatului de urbanism care impunea obligativitatea amenajării peisagistice), iar cealaltă realizând legătura cu parcarea auto. Spre aceeași concluzie a condus și constatarea necesității realizării spațiului verde ca urmare a dispozițiilor din certificatul de urbanism, referitoare la amenajările peisagistice și la integrarea obiectivului în contextul general al zonei. Instanța a mai remarcat că realizarea unui spațiu verde în aproprierea unei parcări reprezintă un scop dezirabil și se impune având în vedere fluxul considerabil de autovehicule în zonă, cu efecte indiscutabile asupra poluării zonei, fapt ce rezultă cu evidență și din cuprinsul acordului de mediu din 25 iulie 1999 eliberat de A.P.M.B. la cererea B.R.D. în vederea autorizației de construire, acord în care s-a prevăzut necesitatea realizării de plantații de aliniament și spații verzi. Această obligație a fost impusă constructorului, pentru aceleași rațiuni și prin adresa R.A.S.U.B. (adresa din 5 aprilie 1996, dosar apel). Din concluziile expertizei s-a reținut că trotuarul, platforma betonată și zona verde sunt servituți edificate conform proiectului și care deservesc clădirea B.R.D., întreaga curte a imobilului având o sistematizare realizată unitar. În raport de toate aceste constatări s-a respins critica potrivit căreia hotărârea atacată nu ar fi fost întemeiată pe probe. S-a constatat că în cauză Tribunalul a soluționat cererea cu arătarea argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția, argumente pe care instanța de apel, inclusiv în baza probelor suplimentare, le-a suplinit în parte și unde a fost cazul le-a întocmit. S-a constatat că nu este întemeiată critica referitoare la nejudecarea fondului de către tribunal. Simpla contestare a autorizației de construire, act administrativ intrat în circuitul civil din 1997, nu este suficientă pentru a determina analiza acesteia, în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, având în vedere caracterul limitat al contestației în procedura specială a acestei legi, o asemenea cerere putând fi făcută pe calea unei acțiuni distincte cu acest obiect în cadrul procedurii legii contenciosului administrativ. S-a mai reținut că la momentul emiterii autorizației, proprietar al imobilului teren în litigiu figura unitatea administrativ teritorială, prin efectul juridic al finalizării exproprierii. Ca urmare, critica referitoare la lipsa acordului proprietarului terenului este neîntemeiată față de faptul că terenul era al primăriei iar construcția a B.R.D. în temeiul contractului de cumpărare. Instanța de apel a mai reținut că incertitudinea reclamantei cu privire la raporturile dintre B.R.D. și Primărie referitor la terenul în litigiu, nu este un element concludent în speță, deoarece aceste raporturi nu afectează gradul de dependență funcțională a terenului, față de construcția realizată, stabilit anterior, acesta fiind impedimentul la restituirea în natură a terenului și nu alte elemente. Ocuparea terenului de către construcție subzistă, indiferent de titlul cu care B.R.D. folosește acest teren (concesionare, locatar, comodatar). Nu s-au primit criticile referitoare la aplicarea unui regim juridic diferențiat în funcție de diferitele porțiuni ale terenului, deși imobilul este unitar, a fost preluat în temeiul aceluiași act normativ și, ulterior, preluat de către B.R.D. și folosit în mod unitar, de către această instituție bancară. Instanța a constatat că art. 11 din lege prevede un regim juridic diferențiat al terenurilor expropriate, în funcție de anumiți factori, ocuparea parțială a terenului prin construcții, afectarea parțială a acestuia de elemente de sistematizare, sau de servituți legale. În acest context este posibil ca pentru același teren pe diferite porțiuni, măsurile reparatorii să difere. Cât privește parcarea s-a reținut că aceasta aparține în prezent intimatei B.R.D. ca urmare a vânzării terenului restituit în natură, de către reclamantă. Ca urmare, s-a apreciat că atâta timp cât B.R.D. este proprietara construcției și a parcării aferente, este firesc ca și calea de acces între cele două elemente, împreună cu spațiul verde necesar aferent, să se integreze în ansamblul imobilului astfel creat, fiind necesare pentru buna exploatare a clădirii. Curtea de apel a constatat astfel că terenul în litigiu se subsumează unei alte situații reglementate de textul legal în discuție, fiind incidentă o altă soluție juridică în privința acestuia, neputându-se aprecia că în cauză apare o inegalitate de tratament juridic, câtă vreme premisele sunt diferite.

Recursul Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel care a fost criticată în drept pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Referitor la primul motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5 C. proc. civ. s-a criticat soluția pentru ignorarea lipsei calității procesuale pasive a B.R.D., împrejurare stabilită în mod definitiv de instanța de fond (prin încheierea din 8 ianuarie 2008 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți), sentința nr. 19/2008 nefiind atacată sub acest aspect. Reclamanta a susținut că i s-a produs o vătămare în raport de împrejurarea că i s-a permis acestei părți, despre care s-a reținut că nu are calitate procesuală, să producă probe în cauză care au stat la baza motivării hotărârii instanțelor de judecată. O atare parte nu poate avea pe parcursul procesului un tratament egal cu părțile dosarului. În raport de această împrejurare s-a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe baza probelor administrate în cauză de reclamantă și pârâtul Municipiul București. S-a mai arătat că B.R.D. pentru a putea administra probe trebuia să intervină ca parte în proces într-una din formele prevăzute de art. 49 – 66 C. proc. civ. Al doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a axat pe faptul că decizia curții de apel conține motive contradictorii. S-a arătat în acest sens că dacă principiul este restituirea în natură, acesta are prioritate și nu dispozițiile speciale privitoare la despăgubirea prin echivalent, dispoziții de strictă și limitată interpretare. S-a susținut că în mod nelegal instanța a lărgit situațiile limitative prevăzute de art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, bazându-se pe aceeași interpretare greșită de a acorda prioritate despăgubirii prin echivalent. S-a mai identificat o contradicție în argumentarea instanței de apel prin aceea că nesocotind principiul restituirii în natură și dispozițiile legale imperativ și limitativ prevăzute ale excepțiilor, s-a acordat prioritate realizării cu succes a obiectivului de activitate al B.R.D. căreia îi sunt necesare și o parcare și spații verzi pe terenul preluat fără titlu. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a invocat lipsa de temei legal și greșita aplicare a Legii nr. 10/2001. Instanța a reținut în mod greșit că terenul este ocupat, el fiind liber de construcții reprezentând doar căi de acces și spațiu verde, putând deci să fie restituit în natură. Recurenta a susținut că B.R.D. nu are nici un titlu asupra terenului solicitat a fi restituit deoarece aceasta deține, potrivit titlului prezentat, un teren de 667,80 m 2 în Str. Zambilelor și nu în Str. Aromei, această din urmă adresă nepurtând niciodată numele de Zambilelor. Ca urmare, a susținut recurenta, B.R.D. nu putea obține în mod legal o autorizație de construcție pentru adresa din Str. Aromei, și ca urmare, nu i se poate aplica excepția prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat că nu există temei legal pentru constatarea instanței potrivit căreia dacă B.R.D. este proprietara clădirii și a parcării aferente este firesc ca și calea de acces dintre cele două elemente, împreună cu spațiul verde necesar aferent, să facă parte din ansamblul imobilului creat, fiind necesare pentru buna desfășurare a activității băncii. În realitate recurenta a susținut că B.R.D. este un constructor de rea – credință, pe terenul proprietatea sa și nu poate deveni proprietara terenului cu încălcarea art. 489 C. civ. Reclamanta a mai arătat că și-a afirmat constant intenția de a vinde această suprafață de teren, băncii, cum s-a întâmplat și cu partea din teren deja restituită, astfel că nu s-ar realiza, prin restituirea în natură a terenului aferent, o blocare a accesului clienților băncii în clădire.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în raport de actele și lucrările dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul urmând a se respinge pentru considerentele de mai jos. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 nu este întemeiat. În cauză nu s-a dovedit că instanța prin hotărârea pronunțată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Față de criticile în legătură cu prezența B.R.D. în proces sub aspectul invocat, se observă că din categoria neregularităților procedurale care atrag sancțiunea nulității precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, poate fi luată în discuție o eventuală încălcare a dreptului de apărare al recurentei. Sub acest aspect nu s-au relatat împrejurări care să conducă la această concluzie și nici nu s-au semnalat îngrădiri pentru recurenta – reclamantă în exercitarea acestui drept prin administrarea probelor. Cât privește împrejurarea că au fost primite în dosar probe propuse de B.R.D. deși s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte, se constată că în cauză măsurile luate de instanță sunt legale și nesupuse sancțiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens se reține că, în faza judecății în fond, Tribunalul prin încheierea din 22 mai 2007, a luat act de precizarea acțiunii formulată de reclamantă, în forma petiției primită la aceeași dată în dosar și a dispus conform art. 57 alin. (1) C. proc. civ., introducerea în cauză a B.R.D., la solicitarea reclamantei. După comunicarea acțiunii și precizării acesteia, partea introdusă în cauză a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității sale procesuale pasive, a cărei soluționare a fost prorogată până la data de 8 ianuarie 2008 când instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei, pronunțându-se prin încheierea din aceeași ședință asupra excepției, admițând-o. Faptul că în cauză instanța s-a referit și a reținut, folosindu-le la soluționarea cauzei, și probe administrate de această parte nu este exterioară regulilor procesuale. În primul rând introducerea în cauză a intimatei B.R.D. a fost solicitată de reclamantă și justificată de fondul pretențiilor reclamantei, aceasta indicând în precizarea acțiunii că B.R.D. cu ocazia edificării construcției F.Z. situată în Str. Aromei, a edificat lucrări de sistematizare ce au cuprins și suprafața de teren de 147 m 2 . Așadar chiar reclamanta a determinat cercetarea instanței legată de situația de fapt și de drept a terenului ce a făcut obiectul contestației. În adresa din 9 noiembrie 2007 trimisă de Primăria Municipiului București la dosar se fac referiri, la solicitarea instanței, cu privire la Str. Aromei și se arată că suprafața de 147 m 2 de la această adresă este teren ocupat de construcții și parcare aparținând B.R.D., în prezent, centrul de pregătire profesională B.R.D. din Str. Zambilelor. Ca urmare în mod evident, în cercetarea pretențiilor reclamantei, instanța a dispus administrarea de probe și a primit și s-a referit la probele administrate, în legătură cu terenul ce face obiectul dosarului, de părțile în proces, inclusiv de B.R.D. care a fost introdusă în cauză pentru facilitarea administrării acestor dovezi și căreia, ca parte în proces nu i se putea refuza administrarea de probe. Participarea B.R.D. în faza apelului (deși judecând în fond Tribunalul a admis excepția lipsuri calității procesuale pasive a acestei părți) s-a făcut la cererea expresă a apelantei reclamante care a solicitat în ședința publică din 1 septembrie 2008 citarea în cauză și a acestei părți, cu privire la care a cerut la fond introducerea în proces, prin chemarea ei în judecată, pentru că deține abuziv terenul de 147 m 2 și cu privire la care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. La termenul din 24 noiembrie 2008 deși s-a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost soluționată de instanța de fond, iar reiterarea acesteia este lipsită de interes în această fază procesuală, reclamanta a fost cea care a solicitat administrarea de probe în legătură cu autorizația de construire emisă de Primărie în beneficiul B.R.D. și în acest context instanța a încuviințat probe (printre acestea punând în vedere în mod firesc și B.R.D. să depună la dosar autorizația de construire pentru clădirea din Str. Aromei. Împrejurarea că s-a constatat că B.R.D. nu are calitate procesuală pasivă ține de cadrul procesual, potrivit raporturilor stabilite între părți în funcție de natura acțiunii și pretențiile formulate. Lipsa calității procesuale pasive nu împiedică însă instanța să administreze probele considerate necesare și pertinente cauzei și să primească așadar în dosar documente ce emană de la o asemenea parte. Nu pot fi primite nici criticile formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, în sensul unor argumentări contradictorii. Potrivit art. 304 pct. 7 modificarea unei hotărâri intervine când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Pentru a putea forma motiv de recurs, motivele contradictorii prevăzute de pct. 7 mai sus amintit trebuie să se refere la contradicția între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii, rezultă că acțiunea este întemeiată iar din altă parte că ea este neîntemeiată, astfel că nu se poate ști care este de fapt argumentul care a condus la soluția pronunțată. Există contradicție în considerentele unei hotărâri, cu consecința modificării ei, atunci când din unele argumente rezultă netemeinicia acțiunii iar din altele din contră, că acțiunea este întemeiată. Or, în cauză nu se constată contradicții de genul mai sus arătat și la care se referă art. 304 pct. 7 invocat, orice altă contradicție care se bazează pe modalitatea interpretării probelor, fiind exclusă de la analiza îngăduită prin acest motiv de recurs. În cauză considerentele instanței au argumentat respingerea apelului reclamantei, în conformitate cu soluția existentă și în dispozitivul deciziei atacate. Se mai observă de altfel că nu există, cum susține recurenta, o contradicție nici între argumentele explicative care se regăsesc în cuprinsul considerentelor după cum se va arăta în examinarea ultimului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care nici acesta nu poate fi reținut. Instanța a făcut o amplă analiză și o corectă interpretare a dispozițiilor normative incidente din Legea nr. 10/2001, prezentând regula generală, a restituirii în natură și, respectiv, excepția de la această regulă care atrage măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care restituirea în natură nu este posibilă. S-a constatat, în mod corect, că terenul de 147 m 2 în discuție este afectat de elemente de sistematizare, reprezentate de construcția unui bloc de locuințe, construcție finalizată, urmare cumpărării, printr-o clădire și parcarea realizate de către B.R.D. cu autorizație. Instanța de apel a făcut o amplă examinare și cu privire la autorizație și a constatat că lucrările executate, inclusiv parcela și amenajarea unor spații verzi, sunt în conformitate cu permisiunea de construire a obiectivului arătat (certificatul de urbanism și P.U.D.-ul aprobat prin hotărârea nr. 49 din 18 aprilie 1996 a Consiliului Local al Municipiului București) pentru problemele legate de integrarea obiectivului în contextul general al zonei). În mod corect s-a reținut că formularea unor cereri de examinare a legalității acestei autorități nu poate fi primită în apel față de îngrădirea prevăzută de art. 294 C. proc. civ. și față de petitul acțiunii care privește verificarea modului de soluționare al notificării adresate de reclamantă Primăriei, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Și sub acest din urmă aspect s-a făcut o corectă aplicare a legii constatându-se că exproprierea și-a atins scopul, la adresa în discuție, prin ridicarea unui bloc de locuințe, permițându-se realizarea unei construcții de către bancă, ceea ce nu infirmă calitatea statului de proprietar al terenului. În mod corect s-a reținut și calitatea de proprietar a B.R.D. asupra terenului de sub construcția autorizată, în temeiul contractului de vânzare – cumpărare, iar terenul rămas în exteriorul construcției care în prezent este destinat căilor de acces, și spațiilor verzi, fiind corect interpretat potrivit art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, că nu poate fi restituit în natură. Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că titlul B.R.D. asupra terenului se referă la o altă adresă decât Str. Aromei, în speță Str. Zambilelor. Susținerea este infirmată de înscrisurile existente la dosar toate indicând că autorizația s-a emis pentru construcția de la adresa poștală Str. Aromei, Str. Zambilelor (stradă paralelă cu Aromei) fiind o adresă poștală a B.R.D. (adresa poștală a construcției este confirmată și de Primăria Municipiului București). De altfel chiar reclamanta în acțiune și în precizarea de acțiune se referă la această adresă. Lipsa obstrucționării accesului, în clădirea băncii, față de intenția exprimată de recurentă în a vinde aceste căi de acces intimatei B.R.D., în ipoteza în care terenul i s-ar restitui recurentei în natură, nu se înscrie în motivele de recurs invocate, și este fără relevanță, având în vedere natura juridică a terenului revendicat în raport de care soluția acordării de despăgubiri prin echivalent, în temeiul art. 10 alin. (2) din lege, este legală și temeinică. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul cu consecința păstrării deciziei atacate.