ÎCCJ, Decizia nr. 35/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 35/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 113

din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în baza art. 160

8

alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă,

ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul

P.A.C.;

a fost obligat inculpatul

la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că p

rin

cererea înregistrată

la data de 20 ianuarie 2011 la Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 524/1/2011,

inculpatul P.A.C. a solicitat – în temeiul dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 160

8

alin. (1) C. proc.

pen. – liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de

arestare preventivă emis împotriva sa, motivând că

sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege, punerea sa în libertate putând fi subordonată

unei garanții care să asigure prezența sa în fața organelor de urmărire penală.

A arătat că până în prezent au fost administrate toate mijloacele de probă,

neputându-se reține că ar putea zădărnici aflarea adevărului prin alterarea

unor mijloace de probă, din probele administrate, nedovedindu-se pericolul

pentru ordinea publică; inculpatul este cunoscut în comunitatea în care

trăiește și își desfășoară activitatea ca un bun cetățean, îndeplinește funcția

de Director Executiv la SC U.C.M. SA Reșița, având în coordonare aproximativ

4.000 de persoane. Are o familie organizată și un copil minor.

Cu privire la faptele

reținute în sarcina sa, inculpatul a susținut că nu poate fi făcut responsabil

de faptul că nu și-ar fi luat suficiente măsuri de precauție cu privire la

bonitatea societăților comerciale cu care au fost încheiate contractele, dat

fiind faptul că acestea erau furnizori ai SC U.C.M. SA Reșița, datele deținute

configurând rezultate financiare excelente ale societăților contractante, fiind

combătute sub acest aspect afirmațiile organelor de urmărire penală. S-a

invocat jurisprudența instanței europene în materie, în sensul că infracțiunile

de natură economică nu impun cercetarea presupușilor autori în stare de arest

preventiv, instanțele naționale fiind obligate a verifica posibilitatea luării

unor măsuri preventive alternative (cauza H. contra Poloniei, cauza N. contra

Poloniei, cauza S. contra Estoniei). În susținerile orale, apărătorul

inculpatului P. a făcut o referire și la cauza T. contra României.

Examinând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 160

2

și următoarele C. proc. pen., prima instanță a constatat că aceasta este

neîntemeiată.

S-au avut în vedere

dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și împrejurarea că

legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice

abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive, impunându-se instituirea

unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor

drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare

cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea

mai redusă constrângere.

S-a reținut că

dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. se impun a fi analizate în cauză

prin raportare la art. 160

2

C. proc. pen., din care rezultă că

pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două

condiții pozitive și una negativă, condițiile pozitive referindu-se la aceea că

liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea

neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv și natura și

gravitatea infracțiunii săvârșite, iar condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

De asemenea, s-a

constatat că potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența

unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări

concrete, rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de

operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci

numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura.

Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

S-a apreciat că

detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată

insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului,

a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei,

respectiv a făptuitorului, de esența liberării provizorii – ca alternativă la

măsura arestării preventive – fiind faptul că sunt îndeplinite condițiile

impuse de lege pentru luarea măsurii preventive, dar detenția ar fi excesivă,

iar controlul judiciar ar fi suficient pentru atingerea scopului măsurilor

preventive și anume, buna desfășurare a procesului penal.

Dispozițiile cuprinse

în legea națională respectă limitele și exigențele impuse de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (art. 5 paragraf 3), potrivit cu care „orice

persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c),

are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii,

punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere” permițând liberarea provizorie a

inculpatului în cursul derulării procedurilor cu condiția să fie îndeplinite

cerințele legii.

S-a apreciat că, din

probele administrate în cauză, procurorul a reținut în sarcina inculpatului P.A.C.

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct.

2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 289 C. pen.

Astfel, s-a reținut

că inculpatul P.A., în calitate de director executiv al SC U.C.M. SA Reșița,

împreună cu inculpații S.B. și C.A., cu participarea cetățenilor străini M.R.S.

și Y.J. au desfășurat mai multe operațiuni comerciale formale, care au creat

premisele prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 milioane euro,

reprezentând cuantumul T.V.A. solicitat în vederea rambursării, sumă stabilită

cu rea-credință de către SC L.A. SRL, în scopul obținerii fără drept a unor

sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.

De asemenea, s-a

constatat că inculpatul a înregistrat în contabilitate factura, în valoare

totală de 1.312.106.000 lei, factură supraevaluată la valoarea de 250 milioane

euro, a întocmit patru contracte ce au avut ca obiect prestații fictive,

dispunându-se facturarea sumelor aferente, cunoscând caracterul fictiv al

acestora, din ansamblul tranzacțiilor comerciale rezultând o singură operațiune

corectă, reală, respectiv vânzarea unui număr de patru motoare aflate pe stoc la SC UCM SA Reșița către SC L.A. SRL contra sumei de 5 milioane euro plus T.V.A., în opinia

specialiștilor, valoarea de piață a celor patru motoare înstrăinate de la SC UCM SA Reșița către SC L.A. SRL neputând depăși 8-9 milioane euro, fapt care a sporit

suspiciunea că scopul real al tranzacțiilor încheiate, pe de o parte între cele

două societăți comerciale, iar pe de altă parte contractele încheiate cu SC B.T.I.

SRL și SC M.T.I. SRL, l-a reprezentat obținerea unei rambursări ilegale de

T.V.A.

Din conținutul

convorbirilor telefonice a rezultat că inculpatul P.A. nu era străin de

activitatea ce urma a fi întreprinsă ulterior de inculpatul S.B., acesta din

urmă aducându-i la cunoștință că în măsura în care nu va putea transporta

motoarele în străinătate le va restitui la UCM Reșița, în raport cu probele administrate neputând fi însușite susținerile inculpatului

în sensul că activitatea sa ar îmbrăca, totalmente, un caracter licit.

Față de complexitatea

cauzei, de necesitatea administrării tuturor probelor necesare stabilirii adevărului,

instanța a apreciat că, în acest moment procesual, controlul judiciar este

insuficient, iar detenția provizorie este legitimă.

S-a apreciat că

potrivit jurisprudenței C.E.D.O., pentru justificarea arestării sau detenției

provizorii nu se pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura

infracțiunii pe care o persoană este bănuită că a săvârșit-o, pentru că acestea

reprezintă scopul instrucției, adică al urmăririi penale, detenția permițând

desfășurarea ei normală (cauza C. versus Turcia), instanța europeană arătând că

faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea

unei persoane nu trebuie să fie de aceleași nivel cu acelea necesare pentru

justificarea unei condamnări.

Prima instanță a

concluzionat că, în acest moment procesual, cerințele dispozițiilor art. 148 lit.

f) C. proc. pen. sunt îndeplinite, cu privire la pericolul pentru ordinea publică

trebuind avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului ci și

datele referitoare la fapte, pentru că nu de puține ori acestea din urmă sunt

de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate.

S-a argumentat în

sensul că deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul

social – ca trăsătură a infracțiunii – aceasta nu înseamnă, însă, că în

aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de

gravitatea faptei, sub acest aspect, existența pericolului public rezultând din

însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul.

Prima instanță a

arătat că prin raportare la gravitatea faptelor reținute în sarcina

inculpatului, la împrejurarea că urmărirea penală este la început, impunându-se

administrarea probelor necesare stabilirii adevărului, detenția provizorie este

legitimă, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale, dar și din perspectiva C.E.D.O., iar controlul judiciar este

insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal, cererea de liberare

provizorie formulată de inculpatul P.A.C. fiind apreciată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând-o,astfel

după cum rezultă din susținerile orale ale apărătorului acestuia, expuse în

partea introductivă a prezentei decizii, pentru neobservarea modificării

temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării, terminarea urmăririi

penale, administrarea tuturor mijloacelor de probă, cu consecința

imposibilității influențării probelor, schimbarea încadrării juridice a faptei

de evaziune fiscală, singura reținută în sarcina inculpatului, impunându-se

observarea probelor în ansamblul lor, deci și a celor în favoarea inculpatului.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă așadar că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Raportând

considerațiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecății se constată că

prin Încheierea

nr. 1976 - Ședința din Camera de consiliu din 1/ 2 decembrie 2010 - pronunțată

în Dosarul penal nr. 9888/1/2010, (definitivă prin Încheierea nr. 3 din 13

decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de

5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010, prin respingerea, ca nefondat a

recursului formulat de inculpat) Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus

în baza art. 149

1

raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f)

și art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului P.A.C. pe o

durată de 29 de zile, de la data încarcerării.

În motivarea încheierii,

instanța a reținut că în cauză există probe și indicii temeinice suficiente ce

fac verosimilă săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor pentru care este

cercetat, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 9 pct. 1 lit. c) din

Legea nr. 241/2005 (ce absoarbe infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991 republicată) și de art. 289 C. pen.

Ulterior, măsura arestării

preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanță.

Se reține, astfel, că

există indicii din

care rezultă presupunerea că inculpatul C.A., în calitate de președinte al

Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița, împreună cu inculpații P.A.C.,

director executiv al SC UCM SA Reșița, S.B., cu participarea și a numiților M.R.S.

și Y.J., respectiv în asociere, a desfășurat mai multe operații financiare,

fiind conceput și pus în aplicare un circuit financiar fictiv, asociat unor

tranzacții comerciale formale, care conduceau la posibilitatea prejudicierii

bugetului de stat cu aproximativ 60 milioane euro, reprezentând valoarea TVA

solicitată în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credință de către

contribuabilul SC L.A. SRL în scopul obținerii, fără drept, a unor sume de bani

cu titlu de restituiri din bugetul de stat.

Inculpații C.A., director

general și P.C.A., director executiv al aceleiași companii au dispus

evidențierea în actele contabile și în alte documente legale a unor cheltuieli

care nu aveau la bază operațiuni reale și a unor operațiuni fictive în scopul supraevaluării

mărfii vândută SC L.A. SRL și sprijinirii acestei societăți reprezentată de

coinculpatul S.B., să solicite restituirea TVA în sumă de 60 milioane euro.

Se reține, totodată,

că, din actele dosarului rezultă indicii apte a convinge un observator obiectiv

că inculpații au acționat în baza înțelegerii și planului conceput și pus în

practică împreună cu inculpatul S.B., funcția deținută în cadrul SC U.C.M. SA Reșița

făcând posibilă desfășurarea activității infracționale în vederea realizării

scopurilor frauduloase ale inculpatului S.B., existând posibilitatea prejudicierii

grave a bugetului de stat.

De asemenea, se are

în vedere că realizarea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi îndeplinită în absența privării de libertate a inculpatului, ținându-se

cont de atitudinea inculpatului de ignorare a legii și de folosire a normelor

de drept în realizarea intereselor ilicite ale unor persoane fizice sau

juridice, ceea ce a creat o stare de tulburare a opiniei publice și afectând

negativ percepția acesteia asupra eficienței autorităților chemate să apere

ordinea și statul de drept.

Față de aspectele

anterior relevate se constată că deși cererea de liberare provizorie sub

control judiciar îndeplinea condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al

pedepsei, aceasta nu realiza cerința oportunității, rezultând implicit din

interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

raportat la art. 160

2

C. proc. pen.

Ansamblul

operațiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării

finalității frauduloase de obținere, de către un alt comerciant,a restituirii

unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o

stare de insecuritate și tulburare în mediul de afaceri și la nivelul opiniei

publice, impunând fermitate în reacția autorităților cu atribuții de apărare a

ordinii de drept.

Din coroborarea

elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost

comise de către inculpat rezultă că lăsarea acestuia în libertate constituie un

pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa provizorie la acest moment

procesual neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de

asigurare a bunei desfășurări a procesului penal.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o

corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează instituția

juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor preventive,

în general.

Dreptul părții aflată

în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate

în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței obligația de a

dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, în cauza

dedusă judecății, interesul public primând față de cel individual, al

inculpatului, de a fi cercetat și judecat în stare de libertate.

Astfel, detenția

provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât față de existența

indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce

se impune a fi protejat precumpănitor, față de cel al individului, de a

beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât și față de durata măsurii și

necesitatea normalei desfășurări a procesului penal, liberarea provizorie a

inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar

conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta

este reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Criticile invocate de

apărare sunt nefondate și vor fi respinse.

Se reține, astfel, că

independent de împrejurarea că etapa urmăririi penale se află într-un stadiu

înaintat, procesul penal nu este finalizat, iar normala desfășurare, în

continuare, a acestuia, impune, menținerea în stare de arest a inculpatului în

vederea aflării adevărului.

Totodată, se constată

că norma prevăzută de art. 136 C. proc. pen. referitoare la scopul măsurilor

preventive vizează atât faza urmăririi penale, cât și aceea a judecății, astfel

încât împrejurarea că într-o cauză au fost administrate probele de către

organul de urmărire nu creează, în sarcina instanței, obligația de punere în

libertate provizorie a inculpatului față de care, anterior, s-a dispus măsura

arestării preventive.

Circumstanțele

personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în

corelație cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor

fapte similare în condițiile în care, în funcția pe care ar exercita-o, în

continuare inculpatul, de director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, ar exista,

potențial, riscul de a continua operațiuni apte a determina prejudicierea

bugetului de stat. De asemenea, elementele ce pot circumstanția pozitiv

persoana inculpatului trebuie analizate și, eventual, valorificate

prin prisma

ansamblului elementelor cauzei, fără a putea prima interesului general de

menținere a ordinii sociale și de drept.

Împrejurarea că a

fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului nu

prezintă relevanță în prezenta cauză, aceasta dispunându-se ca urmare a

aspectelor rezultate din probele administrate, în faza de urmărire penală, chestiunea

încadrării juridice reprezentând o problemă care excede obiectului cauzei.

Probele administrate

în această etapă procesuală creează presupunerea rezonabilă a comiterii

infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, neimpunându-se ca acestea

să reprezinte dovezi certe de vinovăție, apte a fundamenta o eventuală soluție

asupra fondului cauzei.

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și riguros motivată,

motivele de recurs invocate fiind nefondate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare

către

stat

,

onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând

a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.C. împotriva Încheierii nr. 113

din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 524/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.