ÎCCJ, Decizia nr. 31/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 31/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea

nr. 114 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 525/1/2011, s-a dispus, în baza

art. 160

8

alin. (6) C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a

cererii de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A.

, cu obligarea

acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență că,

prin cererea

înregistrată, la data de 20 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casație și

Justiție sub nr.

525/1/2011, inculpatul C.A. a solicitat, în temeiul

art. 160

b

alin. (1) și (2) raportat la art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen.,

liberarea provizorie sub

control judiciar de sub puterea mandatului de arestare

preventivă emis împotriva

sa.

În motivarea

cererii, inculpatul C.A. a arătat, în esență, că sunt

îndeplinite

condițiile prevăzute de lege, punerea sa în libertate putând fi

subordonată unei

garanții care să asigure prezența sa în fața organelor de

urmărire penală.

S-a apreciat că

detenția provizorie este excesivă, impunându-se controlul

judiciar prin

intermediul căruia se va atinge scopul măsurilor preventive, fără ca prezumția

de nevinovăție să fie atinsă și fără a se produce o ruptură în mediul

familial și profesional al persoanei

cercetate.

Până la

condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată, iar

punerea în libertate provizorie este indicată imediat ce menținerea

în arest încetează a mai fi rezonabilă

și oportună.

S-a mai arătat,

de asemenea, că de la 24 noiembrie 2010 și până în prezent,

organul de

urmărire penală nu a mai administrat probe din care să rezulte, fără

echivoc, că

inculpatul C.A. ar fi avut o înțelegere delictuoasa cu

inculpatul S.B.,

în baza căreia să îl fi ajutat să obțină, cu titlu de

rambursare necuvenită, suma de 60

milioane euro de la bugetul statului.

Inculpatul

C.A. nu a dat nici dispoziții pe baza cărora să se facă

evidențieri necorespunzătoare adevărului care să

aibă drept obiect cheltuieli, în

scopul modificării balanței sau

bilanțului SC U.C.M. Reșița.

S-a arătat că

inculpatul C.A. nu a dispus efectuarea de

înregistrări inexacte în contabilitate, care să aibă

drept consecință deturnarea

veniturilor

și cheltuielilor, respectiv a rezultatelor financiare.

S-a invocat, în

sprijinul cererii formulate, jurisprudența C.E.

D.O. și faptul că momentul la care

este formulată cererea de

liberare provizorie este diferit de cel la care s-a luat

măsura arestării preventive, dat fiind faptul că organul de urmărire penală ar

fi trebuit să administreze probe

indubitabile

care să probeze acuzațiile.

La termenul de

judecată din data de 24 ianuarie 2011 instanța a procedat

la ascultarea

inculpatului așa cum impun dispozițiile art. 160

8a

alin. (1) C.

proc. pen.

, declarația acestuia fiind atașată la dosar.

Examinând cererea

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

apărătorul ales

ai inculpatului C.A. și însușită de acesta, prima

instanță a constatat că este

neîntemeiată.

Examinând

cererea de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul

admisibilității

în principiu, în conformitate cu prevederile art. 160

8

alin. (1) C.

proc. pen.

, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege

pentru admisibilitatea în principiu a cererii.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele

privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare,

pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a se împiedica

sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una dintre următoarele

măsuri preventive:

a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c)

obligarea de a nu părăsi țara; d)

arestarea preventivă.

În alin. (2) al

aceluiași text, se arată că scopul măsurilor preventive poate

fi realizat și

prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Dispozițiile art.

136 alin. (2) C. proc. pen., se impun a fi analizate în

cauză prin

raportare la art. 160

2

C. proc. pen., din care rezultă că pentru

a se putea

dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două condiții pozitive și

una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este

condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa

unei stări de arest efectiv.

A doua condiție

vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.,

„liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din

culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani”.

Condiția

negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva

acestui comportament după liberarea

provizorie.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., se arată că

„liberarea

provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date

din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească

alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte

asemenea fapte”.

Legiuitorul,

folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor

probe în sensul

legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete, rezultate

din dosar,

privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea

săvârșită, care să îndreptățească

temerea, să o justifice.

Îndeplinirea

celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci

numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a

dispune măsura.

Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii

arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată

insuficiența

controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei,

respectiv

a

făptuitorului.

De esența

liberării provizorii, ca alternativă la măsura arestării preventive,

este faptul că

sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru luarea măsurii

preventive, dar

detenția ar fi excesivă, iar controlul judiciar ar fi suficient pentru

atingerea

scopului măsurilor preventive și anume, buna desfășurare a procesului

penal.

Dispozițiile

cuprinse în legea națională respectă limitele și exigențele

impuse de

C.E.D.O. (art. 5 paragraf 3), potrivit cu

care „orice persoană arestată sau deținută în condițiile

prevăzute de paragraful 1

lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată

unei garanții care să

asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere”, permițând liberarea provizorie a

inculpatului în cursul derulării procedurilor cu condiția să fie îndeplinite

cerințele legii.

Prima instanță a

apreciat că, din actele și lucrările dosarului, rezultă că prin

încheierea penală

nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art.

149

1

alin. 10 C. proc. pen., cu referire la art. 149

1

alin. (1) C. proc. pen.

și raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin.

(1)

lit.

f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului

C.A. pe o durată

de 29 de zile de la data încarcerării. în motivarea

încheierii, instanța de recurs a

constatat, reevaluând materialul probator

administrat

în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii

de arestare preventivă privind pe inculpatul

C.A., că există date și

indicii ce

fac verosimilă săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute și

pedepsite de art. 26 C. pen., raportat la art. 20

C. pen., cu referire la art. 8

pct.

1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1

lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de art. 289 C. pen. și care constau în aceea

că:

Inculpatul C.A.,

în calitate de președinte al Consiliului de

Administrație al SC U.C.M. Reșița SA

a acordat ajutor inculpatului S.B.

pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu

rea-credință de către contribuabilul

SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obținerii fără drept

a unor sume

de bani cu

titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte

comerciale și acceptând facturarea către SC L.A.

SRL a sumei de 250

milioane euro

plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro

plus TVA, neasigurându-se în niciun fel de

existența și bonitatea SC B.

T.I. SRL

și SC M.T.I. SRL.

În acest sens au

fost încheiate :

- contractul nr.

10/276 C din 10 august 2010 între SC U.C.M. Reșița SA, reprezentată de inculpat

și SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul

S.B., având ca obiect livrarea

celor patru motoare împreună cu

componentele necesare punerii lor în funcțiune și

instrucțiunile tehnice de montaj

general,

astfel încât acestea să poată fi transformate în unități electrogeneratoare.

În baza acestui

contract, prin care SC U.C.M. Reșița SA s-a obligat să achiziționeze și să

plătească componentele și instrucțiunile tehnice de montaj la care s-a făcut

referire în cele ce preced, iar valoarea mărfurilor a fost stabilită la

suma de 250

milioane euro plus TVA, la data de 31 august 2010, SC U.C.M. Reșița

SA a emis către

SC L.A. SRL, factura cu seria CS UCMR nr. 0009007 având înscrisă la rubrica

„denumire produs sau servicii" următoarele: 3 motoare

navale tip

16V52/55 SI 1 motor MAN 6L40/54 contravaloarea 250.000.000 euro".

Totalul de plată

al facturii a fost de 1.312.106.000 lei din care, total TVA,

253.956.000 lei

adică, aproximativ 60 milioane euro. Factura

emisă atesta, în mod clar faptul că

cele patru motoare, valorând 5 milioane euro

plus TVA au fost vândute de SC

U.C.M. Reșița SA către SC L.A. SRL la

un

preț de 50 de ori mai mare;

- contractul

comercial de comision nr. 10/34 din 10 august 2010, între SC

U.C.M. Reșița SA

reprezentată de inculpat și SC M.T.I.

SRL, prin care această din urmă societate se obliga să

prospecteze piața, să intermedieze, să negocieze, să achiziționeze și să vândă

în numele și pe seama SC U.C.M. Reșița SA, tot către SC U.C.M. Reșița SA,

așa-zisele componente

necesare punerii în funcțiune a motoarelor, precum și

instrucțiunile tehnice ale

acestora (deși cumpărătorul acestor motoare fusese

găsit), în valoare de

100.000.000

euro plus TVA;

- contractul nr.

10/35 din 10 august 2010, între SC U.C.M. Reșița SA,

reprezentată de

inculpat și SC M.T.I. SRL reprezentată de

M.R.S., care reprezenta o urmare a contractului menționat

anterior

și prin care, intermediarul SC M.T.I. SRL se obliga

să găsească un

furnizor pentru instrucțiunile tehnice de montaj a motoarelor

respective,

valoarea contractului fiind de 2 milioane euro plus TVA, sumă pentru

care SC M.T.I. SRL

a emis factura nr. 531 din 28 august 2010

către

SC U.C.M. Reșița SA;

- contractul nr.

10/01 din 10 august 2010 între SC U.C.M. Reșița SA,

reprezentată de

inculpat și SC B.T.I. SRL, reprezentată de

Y.J., având ca obiect furnizarea de

către aceasta din urmă societate a

așa-ziselor componente necesare punerii în funcțiune a

motoarelor respective a

căror valoare a fost stabilită la suma de 143 milioane

euro plus TVA

. În baza acestui contract a fost emisă de către SC B.T.I. SRL, factura

nr. 104 din 28 august 2010 pentru suma de 143 milioane euro

plus TVA către SC U.C.M. Reșița SA.

A mai reținut

instanța de recurs că, deși în calitatea sa de director general și președinte

al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. Reșița SA, inculpatul

avea obligația

legală, potrivit art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 de a lua toate

măsurile aferente

conducerii societății, nu a depus diligente minimale pentru a

avea convingerea

că societățile susmenționate și administratorii lor sunt credibili

și pot fi

parteneri serioși de afaceri, prin atitudinea sa, inculpatul ajutând la

crearea

circuitului financiar și de mărfuri care să permită inculpatului S.B.

să solicite restituirea unei sume

nereale ca TVA.

Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu

coinculpatul P.C.A.

, director executiv al SC

U.C.M. Reșița SA a dispus evidențierea în

acte contabile și în alte documente legale a unor cheltuieli care nu

aveau la bază

operațiuni reale și

evidențierea altor operațiuni fictive, respectiv, a unei facturi ce cuprindea

cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și care se referea la

perceperea unor comisioane pentru acte de comerț

ce nu au avut loc în realitate,

precum

și alte operațiuni având drept consecință denaturarea veniturilor,

cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și

a elementelor de pasiv și activ ce

se reflectă în bilanț.

Inculpatul C.A. a

semnat cele patru contracte comerciale

conținând elemente necorespunzătoare realității sub

aspectul valorii facturate,

precum

și a realității angajamentului de a efectua prestațiile respective,

operațiunile menționate fiind derulate în vederea

majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această

societate să solicite și să poată

obține

rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente

valorii

reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. Reșița SA.

Temeiul de drept

al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au

constituit

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanța de

recurs constatând

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege,

atât aceea referitoare la cuantumul

pedepsei prevăzute de lege pentru

infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului, cât și cea privitoare la pericolul

concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în

libertate a inculpatului.

Referitor la

acest ultim aspect, prima instanță a apreciat că acesta subzistă

și în prezent,

controlul judiciar nefiind suficient pentru desfășurarea procesului

penal.

Pericolul

concret pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu pericolul

social, ca

trăsătură a infracțiunii, dar la analiza sa, nu se poate face abstracție

de gravitatea faptelor.

Prima instanță a

mai apreciat că, nu pot fi contestate datele favorabile inculpatului anterior

comiterii pretinselor fapte, dar ele trebuiesc examinate prin

prisma

celorlalte date rezultate din dosarul cauzei, inclusiv complexitatea

acesteia.

În condițiile în

care inculpatul C.A. este cel care a încheiat

contractele în cauză, dispunând

evidențierea în actele contabile a unor date ce nu

corespundeau

realității corelat cu faptul că procedurile sunt în derulare, prima

instanță a

apreciat că, în acest moment procesual, detenția preventivă este

legitimă, iar

controlul judiciar nu satisface exigențele instrucției penale.

În ceea ce

privește jurisprudența Curții Europene, s-a statuat în mod

constant că

faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete care au justificat

arestarea unei

persoane nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare

pentru justificarea unei condamnări.

Pentru

justificarea detenției nu se pretinde să fie deja stabilite realitatea și

natura

infracțiunii de care o persoană este bănuită că a săvârșit-o, pentru că

acestea

reprezintă scopul instrucției, al urmăririi penale, iar detenția permite

desfășurarea ei normală.

În cauză, ancheta

se află într-o fază incipientă existând riscul ca inculpatul,

lăsat în

libertate, să exercite influențe asupra celorlalte părți, a martorilor,

experților.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.A. solicitând

admiterea acestuia, casarea încheierii si admiterea

cererii de liberare provizorie sub

control judiciar.

Amplele

concluzii ale apărătorului inculpatului, ale reprezentantului

Ministerului

Public, precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost

consemnate, în

detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.

Analizând cauza,

prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele,

potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Liberarea

provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi considerată

ca fiind o

modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituție

destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenției) și

protecția

socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin

instituirea de obligații

sau de restricții ale libertății), scopul urmărit prin

ambele măsuri, chiar dacă sunt

de natură diferită, fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal

în

ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea

judecătorului,

respectiv, a instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă

controlul

judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față

de inculpat, a măsurii arestării

preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen.,

potrivit cărora, „scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea

provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune" corelate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen.

, rezultă că

pentru a se putea dispune liberarea

provizorie trebuie îndeplinite trei condiții, două

pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent

de modalitate) este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv.

A doua condiție

pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest

aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

, „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul  infracțiunilor intenționate

pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce

nu depășește 18 ani".

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva

acestui comportament după liberarea

provizorie.

Astfel, potrivit

art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea

unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de

probă sau prin alte asemenea

fapte".

Îndeplinirea

condițiilor sus-menționate nu conferă celui arestat un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație, concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen., care prevede „liberarea provizorie sub

control judiciar

se poate acorda..", instanța de judecată având facultatea și nu

obligația de a

dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă

apreciază că

detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal, astfel

cum este definit în art. 136 C. proc. pen., nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii

arestării preventive.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5

paragraful 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile

prevăzute

de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate

poate

fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în

cauzala

audiere.

Pentru a înțelege

sensul dispozițiilor legale sus-menționate, în jurisprudența

sa, instanța

europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în

funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară

urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze

dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un

moment

dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus, în mod

rezonabil, unei persoane prezumată

nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al

detenției

provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua

când hotărârea

de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra

fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că,

gravitatea unei

fapte poate justifica menținerea stării de arest, în condițiile în

care durata acesteia nu a depășit o

limită rezonabilă.

Raportând

dispozițiile cuprinse în legea națională (art. 160

2

și urm. C. proc.

pen.

)

corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenție, la

speța dedusă

judecății, Înalta Curte constată că în acest moment, un control

judiciar

instituit în sarcina inculpatului C.A. ar fi insuficient pentru

realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit de aii 136 alin. (1) C.

proc. pen.

și că, se impune menținerea măsurii arestării

preventive,

fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea penală nr. 3 din

data de 13

decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 5

judecători, în dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 149

1

alin. (10)

C.

proc. pen., cu referire la art. 149

1

alin. (1) C. proc. pen. și

raportat la art.

143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

, s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului C.A.

pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. în

motivarea încheierii, instanța

de recurs a constatat, reevaluând materialul probator

administrat în cauză până la

momentul formulării de către procuror a propunerii de

arestare preventivă privind

pe inculpatul C.A., că există date și indicii ce fac

verosimilă săvârșirea

de către acesta a infracțiunilor prevăzute și pedepsite

de art. 26 C. pen.,

raportat la art. 20 C. pen., cu referire la art. 8 pct. 1

din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1

lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de art.

289

C. pen.

Temeiul de drept

ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au

constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

, judecătorul

fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea

preventivă și că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret

pentru ordinea

publică [(condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.

)].

Înalta Curte

apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și

la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie

analizată, chiar

și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu

menționează

expres, condiția referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe

care l-ar

prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiție cerută de art. 148

alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., și care a constituit temei legal ce a stat

la baza luării măsurii arestării

preventive a inculpatului.

La analizarea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere

natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat și

împrejurarea că

lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru

ordinea publică,

iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana

inculpatului și care ar justifica

admiterea cererii.

A analiza instituția liberării

provizorii sub control judiciar numai prin

raportare

la condițiile limitativ prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen.

și la datele ce caracterizează favorabil

persoana inculpatului, ar însemna

ignorarea

dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care și acela

de

a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Totodată,

analizând numai condițiile menționate de art. 160

2

C. proc. pen.,

se poate ajunge

la punerea în libertate a unei persoane care, în

raport de infracțiunile grave pentru

care este cercetată, de modalitatea concretă

în care s-a reținut că au fost

comise și de urmările produse, prezintă un pericol

concret pentru

ordinea publică, cel puțin la acest moment procesual.

Referitor la

critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii

de către inculpat

a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază, ca

nefondată, având

în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar și

jurisprudenta C.E.D.O.,

potrivit căreia, pentru

justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi

și stabili realitatea și natura

infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul

urmăririi penale, detenția

permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs

Turcia).

Așa fiind, se

constată că încheierea atacată este legală, temeinică și

corespunzător

motivată, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit.

b)

C. proc. pen., raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul

declarat de

inculpatul C.A. va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi

obligat la plata

cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până

la prezentarea

apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A.

împotriva încheierii nr. 114 din 24

ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

525/1/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2011.