ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7306/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7306/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 17 iulie 2008, reclamantul G.G. a chemat în

judecată pe pârâții executor bancar P.M. și B.R.D. - GROUPE SOCIETE GENERALE

București, solicitând să se dispună repararea pagubelor cu caracter patrimonial

și moral suferite de reclamant și create de pârâți, pagube evaluate la suma de

650 mii euro compusă din: 140 mii euro reprezentând valoarea apartamentului

confort I cu trei camere, două balcoane, situat în Pitești, județul Argeș; 15

mii euro reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse o dată cu

evacuarea forțată efectuată de către executor judecătoresc la data de 25

ianuarie 2007; 5 mii de euro reprezentând chiria pe care reclamantul a plătit-o

persoanelor la care a locuit de la data evacuării până în prezent; 500 mii euro

daune morale pentru suferințele cauzate de faptul că nu a mai fost solicitat să

efectueze activități de contabilitate, nefiind ușor de găsit la noile adrese,

și de afectarea încrederii în propriile capacități profesionale.

Motivând acțiunea reclamantul a arătat, în

esență, că pârâții sunt vinovați de producerea prejudiciului cauzat prin

punerea în executare a unui contract de credit și vânzarea la licitație publică

a imobilului apartament în litigiu, pentru valorificarea creanței, deși bunul

era unul comun, iar mai apoi au continuat executarea efectivă prin evacuarea

familiei sale, cu toate bunurile mobile, deși procesul-verbal de licitație

publică a fost anulat definitiv și irevocabil.

Prin cererile formulate la data de 30 martie

2009, reclamantul, invocând dispozițiile art. 57 C. proc. civ., a chemat în

judecată pe numitele T.E. și G.G. (fosta și actuala soție), arătând că fiecare

dintre ele poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, anume cota de

câte 1/2 din apartament, respectiv bunuri mobile, precum și din restul sumelor

de bani, fiind bunuri comune dobândite în căsătoria avută pe rând cu

reclamantul.

Conform art. 58 C. proc. civ., aceste

persoane au fost citate în cauză în calitate de interveniente în interes

propriu.

Prin încheierea de ședință din data de 08

decembrie 2009 s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cauzei față

de pârâtul P.M.

Tribunalul Argeș, prin Sentința civilă nr. 19

din 1 februarie 2010, a respins acțiunea și cererile de intervenție, reținând

următoarele:

La data de 05 ianuarie 2004, reclamantul a

încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 1513088 prin care acesta a

împrumutat o sumă de 60.000.000 lei vechi.

Pentru că reclamantul nu a respectat clauzele

contractuale în ceea ce privește plata, cel mai târziu la scadență, a ratei

creditului împreună cu dobânda aferentă, întocmai cum s-a obligat prin

contract, pârâta a declanșat executarea silită, mobiliară și, mai apoi,

imobiliară, pentru valorificarea creanței, ajungându-se la scoaterea la

licitație publică a imobilului apartament situat în Pitești, județul Argeș.

În acest sens, la data de 11 august 2006 s-a

încheiat procesul-verbal de licitație publică, iar la patru zile mai târziu

bunul a fost adjudecat în favoarea lui I.R.M.

Din acest moment încep să se deruleze două

parcursuri diferite, paralele, care au favorizat ambele situația în care se

află în prezent reclamantul, astfel:

Pe de-o parte, după adjudecare și în

condițiile în care actul de adjudecare (act final al urmăririi silite

imobiliare, constatând plata prețului și determinând transferul dreptului de

proprietate asupra bunului adjudecat) a rămas valabil, acesta nefiind niciodată

atacat, bunul a participat la circuitul civil, fiind înstrăinat către terți,

toți - atât adjudecatarul, cât și subdobânditorii - fiind apreciați definitiv

și irevocabil ca de bună-credință (a se vedea în acest sens dosarul nr.

6771/280/2006).

Pe de altă parte, prin Sentința civilă nr.

4677 din 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Pitești, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 573/R din 27 martie 2008, s-a dispus anularea procesului-verbal de

licitație încheiat la data de 11 august 2006 emis în dosarul nr. 153/2005 al

executorului Bancar P.M., cu motivarea că bunul supus urmăririi silite pentru o

datorie personală a debitorului reprezenta bun comun al soților.

La momentul pronunțării sentinței de mai sus,

toate faptele și actele juridice arătate anterior, anume adjudecarea și

înstrăinarea, erau înfăptuite, astfel încât nu se poate reține cupla

adjudecatarului ori a terților, ci mai degrabă a reclamantului care, înștiințat

fiind de primele acte de executare, în speță proces-verbal de situație din 09

noiembrie 2005, a rămas în pasivitate sau nu a continuat demersul procesual

juridic, acesta rămânând fără deznodământ favorabil, asumându-și toate

consecințele ce derivă din acestea.

Una din aceste consecințe a fost pierderea

proprietății bunului imobil vândut la licitație publică, a cărei valoare

pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu a fost probată de către

reclamant, întrucât acesta nu a solicitat administrarea în cauză a probei cu

expertiză și nici intervenienta T.E. (fosta soție cu care reclamantul a

achiziționat bunul imobil apartament în timpul căsătoriei, aceștia rămânând în

devălmășie) nu a propus această probă.

O altă consecință firească sunt actele de

executare care și-au urmat cursul prevăzut de lege, ajungându-se - prin punerea

în executare silită imobiliară directă a actului de adjudecare necontestat -

chiar la evacuarea reclamantului din imobilul adjudecat, împreună cu bunuri

mobile dobândite împreună cu cea de a doua intervenientă (soția reclamantului

la acel moment).

În legătură cu excepția calității procesuale

pasive a pârâtei față de capătul de cerere privind contravaloarea bunurilor

mobile, instanța s-a pronunțat prin admiterea excepției și respingerea acestei

cereri accesorii față de pârâta bancă în împrejurarea în care evacuarea s-a

efectuat la cererea adjudecatarului I.M.R. de către executor judecătoresc

N.A.G.

Pe de altă parte, prin probele administrate

în cauză reclamantul nu a putut dovedi cu exactitate ce bunuri au fost

deteriorate sau distruse și contravaloarea acestora, astfel încât și pe fond

acest capăt de cerere s-a constatat a fi neîntemeiat.

Cât despre chiria pe care ar fi achitat-o

față de locatorul său, oricare ar fi fost acesta, instanța a constatat că

reclamantul nu a depus la dosarul cauzei chitanțe reprezentând dovada achitării

de sume cu acest titlu, ci doar un contract de închiriere încheiat cu un terț

pe nume B.T., fără dată certă, motiv pentru care nu a fost avut în vedere.

După cum s-a mai arătat deja, situația

deosebită în care se află reclamantul se datorează în mare parte atitudinii

sale neconforme cu legea civilă pentru că, fie nu a achitat debitul conform

clauzelor contractuale asumate, fie nu a acționat la primele acte de executare

pornite împotriva sa ori nu a finalizat demersurile procesuale începute pentru

restabilirea situației sale.

Tribunalul a mai reținut că atingerea

imaginii profesionale și scăderea încrederii în capacitățile reclamantului nu

au fost probate în cauză. Dacă acestea s-ar putea deduce, la un moment dat,

printr-o interpretare într-un sens prea larg a celor două concepte și a

condițiilor cerute de lege pentru ca în cauză să fie privită ca admisibilă

cererea de acordare de daune morale, având în vedere și situația financiară pe

care o are reclamantul la acest moment, atunci se poate concluziona că acestea

sunt rezultatul conduitei reclamantului care, deși a beneficiat de creditul în

sumă de 60.000.000 lei vechi, acesta nu l-a restituit, răspunzând cu bunurile

sale.

Pentru aceste considerente, în baza art. 998

- 999 C. civ. tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, cum

și cererile de intervenție formulate de intervenientele T.E. și G.G. care, deși

apar - până la proba contrară - cele lezate în cauză, întrucât cu toate că nu

datorau nimic pârâtei au pierdut cota de 1/2 din bunurile comune, acestea nu au

întreprins nici un act material în contra pretinselor acte de executare

abuzive.

Împotriva Sentinței civile nr. 19 din 1

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, au formulat în termen apel

reclamantul G.G. și intervenienta G.G., precum și intervenienta T.E.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, reclamantul G.G. și

intervenienta G.G. au criticat sentința în sensul că în mod greșit a fost

respinsă acțiunea întrucât din debitul acordat de pârâtă, mai rămăsese o mică

parte de achitat, așa încât prin soluția adoptată de instanță li s-a încălcat

dreptul de proprietate.

Au arătat reclamantul și intervenienta că

prețul apartamentului nu a fost corect stabilit de pârâtă, și nici cel obținut

în urma licitației la care s-a vândut, la dosar neexistând vreun document care

să ateste valoarea reală.

De asemenea greșit a fost respins și capătul

de cerere privind despăgubirile ce vizau bunurile mobile cu motivarea că

acestea nu au fost dovedite, cum de altfel a fost respins și capătul de cerere

privind plata chiriei, după ce reclamantul a fost scos din apartamentul său.

În mod nejustificat instanța a respins și

capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, deși atât reclamantul cât

și familia sa au avut de suferit prin vânzarea nelegală a apartamentului.

S-a solicitat astfel admiterea apelului și pe

fond admiterea acțiunii.

La rândul său intervenienta T.E. a formulat

apel, criticând sentința în sensul că în mod greșit instanța de fond a apreciat

că nu a făcut nici un act împotriva executării silite, însă nu a avut această

posibilitate, neavând cunoștință de această executare.

A solicitat intervenienta admiterea apelului

și pe fond obligarea pârâtei la plata părții ce i se cuvine din bunul comun

evaluat de expert.

Prin Decizia civilă nr. 133A din 3 noiembrie

2010 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca

nefondate apelurile formulate de reclamantul G.G. și de intervenientele G.G. și

T.E., împotriva Sentinței civile nr. 19 din data de 1 februarie 2010,

pronunțată de Tribunalul Argeș, intimată-pârâtă fiind B.R.D. - Groupe Societe Generale.

În motivarea deciziei s-a reținut răspunderea

civilă delictuală, formă a răspunderii civile, intervine atunci când prin fapta

păgubitoare se încalcă o obligație instituită prin lege.

În principiu, răspunderea civilă delictuală

este o răspundere directă, pentru fapta proprie, dar și o răspundere indirectă,

respectiv pentru fapta altuia, ca în cazul de față.

Ca răspundere directă, răspunderea civilă

delictuală este în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui

chemat să răspundă.

În cazul răspunderii comitenților pentru

faptele păgubitoare ale prepușilor, răspunderea civilă delictuală are caracter

obiectiv, întemeindu-se pe ideea de cauzalitate.

Din această perspectivă elementele

răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.,

prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu,

trebuiau dovedite cu privire la activitatea prepusului, în speță executorul

bancar.

Prin încheierea de ședință din data de 8

decembrie 2008 s-a luat act de declarația expresă a reclamantului prin care

acesta a înțeles să renunțe la judecată împotriva pârâtului P.M.

Reclamantul poate opta în sensul de a

pretinde daune numai de la comitent, ulterior acesta putându-se îndrepta cu

acțiune în regres.

În speță însă nu există dovezi cu privire la

culpa prepusului și nici a pârâtei, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale.

Astfel pârâta în condițiile prevăzute de lege

și normele bancare, întrucât reclamantul a fost înregistrat cu restanțe ce

depășeau 90 de zile, a declarat scadența anticipată a întregului credit,

conform clauzelor contractuale.

În aceste condiții contractul de credit a

fost învestit cu formulă executorie, pentru a putea fi începută executarea

silită.

S-a încercat recuperarea debitului, mai întâi

prin poprire, iar mai apoi prin executare silită mobiliară prin sechestrarea

bunurilor mobile, ce nu au fost valorificate, așa încât s-a solicitat

încuviințarea executării silite imobiliare asupra apartamentului situat în

Pitești, după mai multe încercări ale executorului de a afla de ce bunuri

dispune reclamantul.

S-a încuviințat executarea silită, s-au urmat

toate formalitățile cerute de lege, după care continuându-se executarea silită,

apartamentul a fost vândut la licitație publică.

Au urmat și alte litigii purtate între

reclamant și pârâtă, iar pe unele dintre acestea reclamantul nu le-a finalizat,

ca de exemplu, în cadrul contestației la executare admisă doar pentru că bunul

imobil, apartamentul, a fost dobândit împreună cu fosta soție, iar pârâta trebuia

să ceară ieșirea din indiviziune sau să urmărească numai cota parte cuvenită

debitorului.

La acea dată instanța nu s-a pronunțat asupra

actelor subsecvente procesului-verbal de licitație și nici asupra cererii de

întoarcere a executării silite, iar reclamantul nu a exercitat căile de atac

prevăzute de lege. Ulterior a formulat o acțiune separată pentru întoarcerea

executării silite, soluționată definitiv și irevocabil prin respingerea

acțiunii.

De aceea, ca și instanța de fond, Curtea a

apreciat că nu există nici un element care să dovedească culpa pârâtei sau a

executorului bancar și nicio legătură de cauzalitate între activitatea băncii

și a executorului bancar și consecința păgubitoare pentru reclamant.

În ce privește solicitarea reclamantului de a-i

fi achitată contravaloarea apartamentului, s-a constatat că acesta a fost

vândut prin licitație publică, respectându-se prevederile Codului de procedură

civilă, întrucât așa cum s-a arătat mai sus, pe parcursul soluționării

contestației la executare nu s-au constatat încălcări ale dispozițiilor care

reglementează executarea silită, ci doar că apartamentul era bun comun și nu

bun propriu al reclamantului G.G.

Din prețul obținut în cadrul licitației, s-a

achitat datoria către pârâtă, diferența putând fi ridicată de reclamant și

fosta soție, intervenienta T.E.

Nu este fondată nici critica referitoare la

contravaloarea bunurilor mobile pretins distruse sau sustrase în timpul

evacuării din apartament, nu s-a apreciat ca fondată, întrucât prin încheierea

de ședință din data de 25 mai 2009, s-a admis excepția privind lipsa calității

procesuale pasive invocată de pârâtă, motivat de faptul că executarea a fost

făcută de executorii judecătorești, nu bancari, iar la judecata față de

executorul bancar, reclamantul a renunțat expres.

Având în vedere motivarea instanței de fond,

dar și faptul că nu s-a dovedit ce prejudiciu moral a încercat reclamantul, s-a

apreciat că în mod corect nu a fost admis nici acest capăt de cerere.

În ce privește susținerea că s-au depus acte în

acest sens, s-a constatat că acestea au fost depuse la de 22 ianuarie 2010.

Dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 18 ianuarie 2010, iar

potrivit dispozițiilor art. 167 C. proc. civ. „dovezile vor fi administrate

înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului”. În cazul în care, după

închiderea dezbaterilor, una din părți a depus acte asupra cărora cealaltă

parte nu a fost pusă în situația de a le putea discuta, instanța nu este

îndreptățită să-și întemeieze hotărârea pe ele. Procedând altfel și

întemeindu-și soluția pe asemenea acte, instanța încalcă principiul

contradictorialității, potrivit căruia nicio probă nu-i poate fi opusă

celeilalte părți dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta. Respectarea

acestui principiu asigură totodată egalitatea părților în fața instanței de

judecată și dreptul de apărare.

Analizând și apelul formulat de intervenienta

T.E., s-a constatat că este de asemenea nefondat, întrucât pretențiile sale pot

fi valorificate în cadrul procesului de partaj, până la această dată,

neexistând o acțiune de împărțire a bunurilor comune, deși reclamantul și

intervenienta s-au despărțit prin divorț încă din anul 1975.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au

declarat recurs reclamantul G.G. și intervenienta G.G. invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a

invocat că în mod nelegal instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada

faptei ilicite a prepusului pârâtei și a vinovăției acestuia în procedura

executării silite, a valorii reale a apartamentului, a existenței și a valorii

bunurilor distruse și sustrase în timpul evacuării, prejudiciului produs urmare

necesității închirierii unei alte locuințe, precum și a existenței unui

prejudiciu moral.

Recurenții au expus situația de fapt și au

indicat probele administrate, care susțin starea de fapt arătată.

Recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condițiile generale ale răspunderii

civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciu, raportul de

cauzalitate și vina prepusului.

Persoana vătămată are posibilitatea de a

obține satisfacție fie de la comitent (art. 1000 alin. (3) C. civ.), fie de la

prepus (art. 998 - 999 C. civ.) fie de la comitent și prepus, în solidar (art.

1000 alin. (3) coroborat cu art. 998 - 999 C. civ.).

Ceea ce este definitoriu pentru calitatea de

comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are

temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului lor de voință, o persoană fizică

sau juridică a încredințat unei persoane fizice, o anumită funcție, o anumită

însărcinare.

Din această încredințare decurge

posibilitatea pentru comitent, de a direcționa, îndruma și controla activitatea

celeilalte persoane - denumită prepus - aceasta având obligația de a o urma

îndrumările și directivele primite.

Contractul de muncă, din care se nasc

raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, constituie temei de

naștere a raportului de prepușenie.

Din interpretarea dispozițiilor art. 7, 12 și

18 din Statutul corpului executori bancari rezultă că aceștia sunt încadrați pe

bază de contract de muncă, și sunt învestiți să îndeplinească orice activități

legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare

silită a obligațiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparțin băncilor,

între bancă și executorul bancar fiind evident un raport de prepușenie.

Răspunderea civilă a executorului bancar

poate fi angajată, în condițiile legii, pentru cauzarea de prejudiciu prin

încălcarea obligațiilor sale profesionale.

În afară de răspunderea civilă și

disciplinară în condițiile legii, poate fi angajată, după caz și răspunderea

materială, administrativă sau penală a executorului bancar.

Răspunderea civilă a executorului bancar

trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 2 potrivit cu care

executorul bancar are îndatorirea să-și execute atribuțiile și să efectueze

orice act necesar îndeplinirii executării silite, cu respectarea strictă a

dispozițiilor Codului de procedură civilă și a celorlalte reglementări

aplicabile în materie.

Controlul profesional curent al activității

executorilor bancari și avizarea legalității actelor întocmite de aceștia se

asigură de compartimentul juridic al băncii.

Angajarea răspunderii civile delictuale a

comitentului pentru fapta prepusului sau - executor bancar - se poate face

numai prin analizarea respectării de către executor a actelor de executare

întocmite de acesta în procedura executării silite a imobilelor - art. 488 -

561 C. proc. civ.

O eventuală culpă și a debitorului în

procedura executării silite imobiliare nu înlătură culpa creditorului în

efectuarea actelor de executare silită cu nerespectarea Codului de procedură

civilă.

Se constată că ambele instanțe nu au analizat

existența sau inexistența faptei ilicite și a vinovăției din perspectiva

actelor procesuale încheiate de executor în cadrul executării silite

imobiliare, respectiv dacă au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art.

488 - 561 C. proc. civ. și s-a mărginit a analiza poziția procesuală a

reclamantului față de actele de executare încheiate, reținând că acesta este în

culpă exclusivă pentru că nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege.

Această analiză a instanței este greșită și

străină de natura juridică a pricinii, întemeiată pe dispozițiile art. 1000

alin. (3) C. proc. civ., constituind în fapt o necercetare a fondului cauzei,

impunându-se a se analiza faptele și vinovăția executorului bancar și nu a

reclamantului.

Se impune a analiza activitatea executorului

bancar, începând cu primele acte de executare, când a formulat mai multe cereri

de încuviințarea executării silite și când a avut reprezentarea că imobilul

este coproprietate, când a continuat procedura executării deși prin încheierea

din 31 septembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 9696/2006 s-a dispus

suspendarea provizorie a executării silite; dacă actele de executare au fost

încheiate cu respectarea termenelor prevăzute de lege etc.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul a se casa

ambele hotărâri și a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de reclamantul G.G.

și intervenienta G.G. împotriva Deciziei nr. 133A din 03 noiembrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia recurată și Sentința civilă

nr. 19 din 01 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă și

trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Argeș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

octombrie 2011.