ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7306/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 iulie 2008, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâții executor bancar P.M. și B.R.D.

- GROUPE SOCIETE GENERALE București, solicitând să se dispună repararea pagubelor cu caracter patrimonial și moral suferite de reclamant și create de pârâți, pagube evaluate la suma de 650 mii euro compusă din: 140 mii euro reprezentând valoarea apartamentului confort I cu trei camere, două balcoane, situat în Pitești, județul Argeș; 15 mii euro reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse o dată cu evacuarea forțată efectuată de către executor judecătoresc la data de 25 ianuarie 2007; 5 mii de euro reprezentând chiria pe care reclamantul a plătit-o persoanelor la care a locuit de la data evacuării până în prezent; 500 mii euro daune morale pentru suferințele cauzate de faptul că nu a mai fost solicitat să efectueze activități de contabilitate, nefiind ușor de găsit la noile adrese, și de afectarea încrederii în propriile capacități profesionale.

Motivând acțiunea reclamantul a arătat, în esență, că pârâții sunt vinovați de producerea prejudiciului cauzat prin punerea în executare a unui contract de credit și vânzarea la licitație publică a imobilului apartament în litigiu, pentru valorificarea creanței, deși bunul era unul comun, iar mai apoi au continuat executarea efectivă prin evacuarea familiei sale, cu toate bunurile mobile, deși procesul-verbal de licitație publică a fost anulat definitiv și irevocabil. Prin cererile formulate la data de 30 martie 2009, reclamantul, invocând dispozițiile art. 57 C. proc. civ., a chemat în judecată pe numitele T.E. și G.G. (fosta și actuala soție), arătând că fiecare dintre ele poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, anume cota de câte 1/2 din apartament, respectiv bunuri mobile, precum și din restul sumelor de bani, fiind bunuri comune dobândite în căsătoria avută pe rând cu reclamantul.

Conform art. 58 C. proc. civ., aceste persoane au fost citate în cauză în calitate de interveniente în interes propriu. Prin încheierea de ședință din data de 08 decembrie 2009 s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cauzei față de pârâtul P.M. Tribunalul Argeș, prin Sentința civilă nr. 19 din 1 februarie 2010, a respins acțiunea și cererile de intervenție, reținând următoarele: La data de 05 ianuarie 2004, reclamantul a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 1513088 prin care acesta a împrumutat o sumă de 60.000.000 lei vechi. Pentru că reclamantul nu a respectat clauzele contractuale în ceea ce privește plata, cel mai târziu la scadență, a ratei creditului împreună cu dobânda aferentă, întocmai cum s-a obligat prin contract, pârâta a declanșat executarea silită, mobiliară și, mai apoi, imobiliară, pentru valorificarea creanței, ajungându-se la scoaterea la licitație publică a imobilului apartament situat în Pitești, județul Argeș.

În acest sens, la data de 11 august 2006 s-a încheiat procesul-verbal de licitație publică, iar la patru zile mai târziu bunul a fost adjudecat în favoarea lui I.R.M. Din acest moment încep să se deruleze două parcursuri diferite, paralele, care au favorizat ambele situația în care se află în prezent reclamantul, astfel: Pe de-o parte, după adjudecare și în condițiile în care actul de adjudecare (act final al urmăririi silite imobiliare, constatând plata prețului și determinând transferul dreptului de proprietate asupra bunului adjudecat) a rămas valabil, acesta nefiind niciodată atacat, bunul a participat la circuitul civil, fiind înstrăinat către terți, toți - atât adjudecatarul, cât și subdobânditorii - fiind apreciați definitiv și irevocabil ca de bună-credință (a se vedea în acest sens dosarul nr. 6771/280/2006).

Pe de altă parte, prin Sentința civilă nr. 4677 din 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Pitești, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 573/R din 27 martie 2008, s-a dispus anularea procesului-verbal de licitație încheiat la data de 11 august 2006 emis în dosarul nr. 153/2005 al executorului Bancar P.M., cu motivarea că bunul supus urmăririi silite pentru o datorie personală a debitorului reprezenta bun comun al soților. La momentul pronunțării sentinței de mai sus, toate faptele și actele juridice arătate anterior, anume adjudecarea și înstrăinarea, erau înfăptuite, astfel încât nu se poate reține cupla adjudecatarului ori a terților, ci mai degrabă a reclamantului care, înștiințat fiind de primele acte de executare, în speță proces-verbal de situație din 09 noiembrie 2005, a rămas în pasivitate sau nu a continuat demersul procesual juridic, acesta rămânând fără deznodământ favorabil, asumându-și toate consecințele ce derivă din acestea.

Una din aceste consecințe a fost pierderea proprietății bunului imobil vândut la licitație publică, a cărei valoare pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu a fost probată de către reclamant, întrucât acesta nu a solicitat administrarea în cauză a probei cu expertiză și nici intervenienta T.E. (fosta soție cu care reclamantul a achiziționat bunul imobil apartament în timpul căsătoriei, aceștia rămânând în devălmășie) nu a propus această probă. O altă consecință firească sunt actele de executare care și-au urmat cursul prevăzut de lege, ajungându-se - prin punerea în executare silită imobiliară directă a actului de adjudecare necontestat - chiar la evacuarea reclamantului din imobilul adjudecat, împreună cu bunuri mobile dobândite împreună cu cea de a doua intervenientă (soția reclamantului la acel moment).

În legătură cu excepția calității procesuale pasive a pârâtei față de capătul de cerere privind contravaloarea bunurilor mobile, instanța s-a pronunțat prin admiterea excepției și respingerea acestei cereri accesorii față de pârâta bancă în împrejurarea în care evacuarea s-a efectuat la cererea adjudecatarului I.M.R. de către executor judecătoresc N.A.G. Pe de altă parte, prin probele administrate în cauză reclamantul nu a putut dovedi cu exactitate ce bunuri au fost deteriorate sau distruse și contravaloarea acestora, astfel încât și pe fond acest capăt de cerere s-a constatat a fi neîntemeiat. Cât despre chiria pe care ar fi achitat-o față de locatorul său, oricare ar fi fost acesta, instanța a constatat că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei chitanțe reprezentând dovada achitării de sume cu acest titlu, ci doar un contract de închiriere încheiat cu un terț pe nume B.T., fără dată certă, motiv pentru care nu a fost avut în vedere.

După cum s-a mai arătat deja, situația deosebită în care se află reclamantul se datorează în mare parte atitudinii sale neconforme cu legea civilă pentru că, fie nu a achitat debitul conform clauzelor contractuale asumate, fie nu a acționat la primele acte de executare pornite împotriva sa ori nu a finalizat demersurile procesuale începute pentru restabilirea situației sale. Tribunalul a mai reținut că atingerea imaginii profesionale și scăderea încrederii în capacitățile reclamantului nu au fost probate în cauză.

Dacă acestea s-ar putea deduce, la un moment dat, printr-o interpretare într-un sens prea larg a celor două concepte și a condițiilor cerute de lege pentru ca în cauză să fie privită ca admisibilă cererea de acordare de daune morale, având în vedere și situația financiară pe care o are reclamantul la acest moment, atunci se poate concluziona că acestea sunt rezultatul conduitei reclamantului care, deși a beneficiat de creditul în sumă de 60.000.000 lei vechi, acesta nu l-a restituit, răspunzând cu bunurile sale. Pentru aceste considerente, în baza art. 998 - 999 C. civ. tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, cum și cererile de intervenție formulate de intervenientele T.E.

și G.G. care, deși apar - până la proba contrară - cele lezate în cauză, întrucât cu toate că nu datorau nimic pârâtei au pierdut cota de 1/2 din bunurile comune, acestea nu au întreprins nici un act material în contra pretinselor acte de executare abuzive. Împotriva Sentinței civile nr. 19 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, au formulat în termen apel reclamantul G.G. și intervenienta G.G., precum și intervenienta T.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului, reclamantul G.G. și intervenienta G.G. au criticat sentința în sensul că în mod greșit a fost respinsă acțiunea întrucât din debitul acordat de pârâtă, mai rămăsese o mică parte de achitat, așa încât prin soluția adoptată de instanță li s-a încălcat dreptul de proprietate.

Au arătat reclamantul și intervenienta că prețul apartamentului nu a fost corect stabilit de pârâtă, și nici cel obținut în urma licitației la care s-a vândut, la dosar neexistând vreun document care să ateste valoarea reală. De asemenea greșit a fost respins și capătul de cerere privind despăgubirile ce vizau bunurile mobile cu motivarea că acestea nu au fost dovedite, cum de altfel a fost respins și capătul de cerere privind plata chiriei, după ce reclamantul a fost scos din apartamentul său. În mod nejustificat instanța a respins și capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, deși atât reclamantul cât și familia sa au avut de suferit prin vânzarea nelegală a apartamentului. S-a solicitat astfel admiterea apelului și pe fond admiterea acțiunii.

La rândul său intervenienta T.E. a formulat apel, criticând sentința în sensul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu a făcut nici un act împotriva executării silite, însă nu a avut această posibilitate, neavând cunoștință de această executare. A solicitat intervenienta admiterea apelului și pe fond obligarea pârâtei la plata părții ce i se cuvine din bunul comun evaluat de expert. Prin Decizia civilă nr. 133A din 3 noiembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamantul G.G. și de intervenientele G.G. și T.E., împotriva Sentinței civile nr. 19 din data de 1 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Argeș, intimată-pârâtă fiind B.R.D.

- Groupe Societe Generale. În motivarea deciziei s-a reținut răspunderea civilă delictuală, formă a răspunderii civile, intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligație instituită prin lege. În principiu, răspunderea civilă delictuală este o răspundere directă, pentru fapta proprie, dar și o răspundere indirectă, respectiv pentru fapta altuia, ca în cazul de față. Ca răspundere directă, răspunderea civilă delictuală este în toate cazurile subiectivă, întemeindu-se pe culpa celui chemat să răspundă. În cazul răspunderii comitenților pentru faptele păgubitoare ale prepușilor, răspunderea civilă delictuală are caracter obiectiv, întemeindu-se pe ideea de cauzalitate. Din această perspectivă elementele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, trebuiau dovedite cu privire la activitatea prepusului, în speță executorul bancar.

Prin încheierea de ședință din data de 8 decembrie 2008 s-a luat act de declarația expresă a reclamantului prin care acesta a înțeles să renunțe la judecată împotriva pârâtului P.M. Reclamantul poate opta în sensul de a pretinde daune numai de la comitent, ulterior acesta putându-se îndrepta cu acțiune în regres. În speță însă nu există dovezi cu privire la culpa prepusului și nici a pârâtei, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel pârâta în condițiile prevăzute de lege și normele bancare, întrucât reclamantul a fost înregistrat cu restanțe ce depășeau 90 de zile, a declarat scadența anticipată a întregului credit, conform clauzelor contractuale. În aceste condiții contractul de credit a fost învestit cu formulă executorie, pentru a putea fi începută executarea silită.

S-a încercat recuperarea debitului, mai întâi prin poprire, iar mai apoi prin executare silită mobiliară prin sechestrarea bunurilor mobile, ce nu au fost valorificate, așa încât s-a solicitat încuviințarea executării silite imobiliare asupra apartamentului situat în Pitești, după mai multe încercări ale executorului de a afla de ce bunuri dispune reclamantul. S-a încuviințat executarea silită, s-au urmat toate formalitățile cerute de lege, după care continuându-se executarea silită, apartamentul a fost vândut la licitație publică. Au urmat și alte litigii purtate între reclamant și pârâtă, iar pe unele dintre acestea reclamantul nu le-a finalizat, ca de exemplu, în cadrul contestației la executare admisă doar pentru că bunul imobil, apartamentul, a fost dobândit împreună cu fosta soție, iar pârâta trebuia să ceară ieșirea din indiviziune sau să urmărească numai cota parte cuvenită debitorului.

La acea dată instanța nu s-a pronunțat asupra actelor subsecvente procesului-verbal de licitație și nici asupra cererii de întoarcere a executării silite, iar reclamantul nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege. Ulterior a formulat o acțiune separată pentru întoarcerea executării silite, soluționată definitiv și irevocabil prin respingerea acțiunii. De aceea, ca și instanța de fond, Curtea a apreciat că nu există nici un element care să dovedească culpa pârâtei sau a executorului bancar și nicio legătură de cauzalitate între activitatea băncii și a executorului bancar și consecința păgubitoare pentru reclamant.

În ce privește solicitarea reclamantului de a-i fi achitată contravaloarea apartamentului, s-a constatat că acesta a fost vândut prin licitație publică, respectându-se prevederile Codului de procedură civilă, întrucât așa cum s-a arătat mai sus, pe parcursul soluționării contestației la executare nu s-au constatat încălcări ale dispozițiilor care reglementează executarea silită, ci doar că apartamentul era bun comun și nu bun propriu al reclamantului G.G. Din prețul obținut în cadrul licitației, s-a achitat datoria către pârâtă, diferența putând fi ridicată de reclamant și fosta soție, intervenienta T.E.

Nu este fondată nici critica referitoare la contravaloarea bunurilor mobile pretins distruse sau sustrase în timpul evacuării din apartament, nu s-a apreciat ca fondată, întrucât prin încheierea de ședință din data de 25 mai 2009, s-a admis excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtă, motivat de faptul că executarea a fost făcută de executorii judecătorești, nu bancari, iar la judecata față de executorul bancar, reclamantul a renunțat expres. Având în vedere motivarea instanței de fond, dar și faptul că nu s-a dovedit ce prejudiciu moral a încercat reclamantul, s-a apreciat că în mod corect nu a fost admis nici acest capăt de cerere. În ce privește susținerea că s-au depus acte în acest sens, s-a constatat că acestea au fost depuse la de 22 ianuarie 2010. Dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 18 ianuarie 2010, iar potrivit dispozițiilor art. 167 C. proc.

civ. „dovezile vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului”. În cazul în care, după închiderea dezbaterilor, una din părți a depus acte asupra cărora cealaltă parte nu a fost pusă în situația de a le putea discuta, instanța nu este îndreptățită să-și întemeieze hotărârea pe ele. Procedând altfel și întemeindu-și soluția pe asemenea acte, instanța încalcă principiul contradictorialității, potrivit căruia nicio probă nu-i poate fi opusă celeilalte părți dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta. Respectarea acestui principiu asigură totodată egalitatea părților în fața instanței de judecată și dreptul de apărare.

Analizând și apelul formulat de intervenienta T.E., s-a constatat că este de asemenea nefondat, întrucât pretențiile sale pot fi valorificate în cadrul procesului de partaj, până la această dată, neexistând o acțiune de împărțire a bunurilor comune, deși reclamantul și intervenienta s-au despărțit prin divorț încă din anul 1975. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul G.G. și intervenienta G.G. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada faptei ilicite a prepusului pârâtei și a vinovăției acestuia în procedura executării silite, a valorii reale a apartamentului, a existenței și a valorii bunurilor distruse și sustrase în timpul evacuării, prejudiciului produs urmare necesității închirierii unei alte locuințe, precum și a existenței unui prejudiciu moral.

Recurenții au expus situația de fapt și au indicat probele administrate, care susțin starea de fapt arătată. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciu, raportul de cauzalitate și vina prepusului. Persoana vătămată are posibilitatea de a obține satisfacție fie de la comitent (art. 1000 alin. (3) C. civ.), fie de la prepus (art. 998 - 999 C. civ.) fie de la comitent și prepus, în solidar (art. 1000 alin. (3) coroborat cu art. 998 - 999 C. civ.). Ceea ce este definitoriu pentru calitatea de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului lor de voință, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice, o anumită funcție, o anumită însărcinare.

Din această încredințare decurge posibilitatea pentru comitent, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus - aceasta având obligația de a o urma îndrumările și directivele primite. Contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, constituie temei de naștere a raportului de prepușenie. Din interpretarea dispozițiilor art. 7, 12 și 18 din Statutul corpului executori bancari rezultă că aceștia sunt încadrați pe bază de contract de muncă, și sunt învestiți să îndeplinească orice activități legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligațiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparțin băncilor, între bancă și executorul bancar fiind evident un raport de prepușenie.

Răspunderea civilă a executorului bancar poate fi angajată, în condițiile legii, pentru cauzarea de prejudiciu prin încălcarea obligațiilor sale profesionale. În afară de răspunderea civilă și disciplinară în condițiile legii, poate fi angajată, după caz și răspunderea materială, administrativă sau penală a executorului bancar. Răspunderea civilă a executorului bancar trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 2 potrivit cu care executorul bancar are îndatorirea să-și execute atribuțiile și să efectueze orice act necesar îndeplinirii executării silite, cu respectarea strictă a dispozițiilor Codului de procedură civilă și a celorlalte reglementări aplicabile în materie. Controlul profesional curent al activității executorilor bancari și avizarea legalității actelor întocmite de aceștia se asigură de compartimentul juridic al băncii.

Angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului sau - executor bancar - se poate face numai prin analizarea respectării de către executor a actelor de executare întocmite de acesta în procedura executării silite a imobilelor - art. 488 - 561 C. proc. civ. O eventuală culpă și a debitorului în procedura executării silite imobiliare nu înlătură culpa creditorului în efectuarea actelor de executare silită cu nerespectarea Codului de procedură civilă. Se constată că ambele instanțe nu au analizat existența sau inexistența faptei ilicite și a vinovăției din perspectiva actelor procesuale încheiate de executor în cadrul executării silite imobiliare, respectiv dacă au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 488 - 561 C. proc.

civ. și s-a mărginit a analiza poziția procesuală a reclamantului față de actele de executare încheiate, reținând că acesta este în culpă exclusivă pentru că nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege. Această analiză a instanței este greșită și străină de natura juridică a pricinii, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. proc. civ., constituind în fapt o necercetare a fondului cauzei, impunându-se a se analiza faptele și vinovăția executorului bancar și nu a reclamantului.

Se impune a analiza activitatea executorului bancar, începând cu primele acte de executare, când a formulat mai multe cereri de încuviințarea executării silite și când a avut reprezentarea că imobilul este coproprietate, când a continuat procedura executării deși prin încheierea din 31 septembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 9696/2006 s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite; dacă actele de executare au fost încheiate cu respectarea termenelor prevăzute de lege etc. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul a se casa ambele hotărâri și a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamantul G.G. și intervenienta G.G. împotriva Deciziei nr. 133A din 03 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și Sentința civilă nr. 19 din 01 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Argeș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.