ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1576/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC B.D.M. SA Baia Mare a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C.C., anularea, în parte, a deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 a Plenului pârâtului, privind dispozițiile referitoare la reclamantă, iar în subsidiar, reducerea amenzii contravenționale aplicate, raportând-o la criteriile legale de individualizare a sancțiunii. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia menționată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 21/1996 ca urmare a pretinsei înțelegeri verticale cu SC W.R.P.Z.

SRL, având ca obiect fixarea concertată în mod direct, a prețurilor de revânzare a produselor W., reclamanta primind o amendă contravențională de 679378,08 RON, iar pe tot parcursul investigației și al observațiilor, dreptul său la apărare a fost știrbit prin invocarea unor dispoziții legate de procedura specifică a Legii nr. 21/1996, fiindu-i, totodată, îngrădit accesul la întregul material probator. La termenul din 22 februarie 2006 reclamanta a formulat cerere precizatoare solicitând, în principal, anularea deciziei și exonerarea de plata amenzii, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul diminuării amenzii, arătând că amenda nu poate depăși maximul general de 100.000 lei prevăzut de O.G.

nr. 2/2001. Prin întâmpinare, pârâtul C.C., a solicitat respingerea acțiunii, arătând că în cazul înțelegerilor care au ca obiect restrângerea libertății cumpărătorului, nu trebuie să se demonstreze efectul asupra concurenței. Prin sentința nr. 2154 din 22 mai 2009, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională ca neîntemeiată și a admis în parte acțiunea precizată de reclamanta SC B.D.M. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.C. Totodată, Curtea de Apel București a modificat , în parte, Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 a C.C., în ceea ce o privește pe reclamantă, în sensul că a redus amenda de la 679.327,08 lei la 339.663,54 lei (RON), menținând celelalte dispoziții ale deciziei contestate în privința reclamantei.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională este nefondată, întrucât există probe care dovedesc, fără echivoc, caracterul continuu al faptelor contravenționale reținute în sarcina reclamantei SC B.D.M. SA Baia Mare, pe întreaga perioadă 2000 - 2004, iar argumentele în sens contrar, invocate de reclamantă, nu au fundamente probatorii. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că nu poate fi reținută nici susținerea reclamantei, potrivit căreia se aplică legea concurenței în forma inițială, întrucât momentul epuizării contravenției este ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2003.

În ceea ce privește Documentul 18 - anexă la raportul de investigație care conține liste cu distribuitorii, teritorii, clienți alocați și discounturi, instanța de fond a reținut că W. a menționat în Obiecțiunile la Raportul de investigație că acesta a fost emis în anul 2004, această mențiune infirmând susținerea conform căreia documentul datează din anul 2001, fiind vorba despre o declarație făcută de W. A mai arătat Curtea de Apel București că existența documentului intitulat „Politica de Vânzări” aflat în strânsă legătură cu clauza de preț de la art. 3 din contractul de distribuție, fost dovedit cu mențiunile din actele adiționale încheiate în anii 2001 - 2004 și atestă săvârșirea faptelor anticoncurențiale până în septembrie 2004. Referitor la fondul cauzei, întrucât „Politica de Vânzări” a continuat să se aplice și ulterior datelor indicate de reclamantă ca reprezentând încetarea aplicării prevederilor sale, a constatat că pe întreaga perioadă de derulare a contractelor de distribuție, ale căror prevederi erau completate prin „Politica de Vânzări”, W. și distribuitorii săi, între care și reclamanta SC B.D.M.

SA, au practicat o alocare stricta a clienților.

Totodată, instanța de fond a apreciat că, având în vedere cota mare de piață deținută de W., de peste 90 %, precum și faptul că guma de mestecat nu reprezintă un produs care să prezinte particularitățile celor pentru care se poate justifica o alocare a clienților, această practică a W. și a distribuitorilor săi reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c). S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că sunt neîntemeiate criticile formulate de reclamantă în privința celor două ordine de investigație emise în cauză, întrucât, pe de o parte, nu pot fi reținute apărările în sensul că investigația autorității de concurență ar privi doar faptele societății W., fiind evident că aceasta nu putea încheia o înțelegere cu ea însăși, iar pe de altă parte, investigația a fost declanșată și ca urmare a notificării depuse de W. cu privire la exceptarea individuală de la prevederile art. 5 din aceeași lege, dispensă care privea și contractul de distribuție pe care reclamanta SC B.D.M.

SA l-a încheiat cu W. Referitor la concluziile raportului de expertiză, prima instanță a reținut că aceste concluzii ar fi prezentat caracter științific și aptitudinea de a răsturna situația de fapt reținută prin decizia contestată doar în ipotezele în care, pe de o parte, pornind de la elementele obligatorii impuse de prezenta speță, expertul ar fi relevat elemente de fapt, fundamentate pe probe, de natură să contureze o situație de fapt contrară, iar, pe de altă parte, ar fi avut în vedere specificul piețelor geografice pe care au acționat reclamanta și ceilalți distribuitori în perioada de referință.

În ceea ce privește obiectivul III din expertiza, instanța de fond a apreciat că discounturile din „Politica de vânzări” difereau în funcție de canalul de distribuție folosit, astfel că volumul discounturilor în vânzări diferă de la distribuitor la distribuitor nu datorita unei politici diferite de acordare a lor, ci datorită dispersiei inegale a magazinelor de dimensiuni diferite în județele in care distribuitorii își desfășoară activitatea. Concluzionând, instanța de fond a constatat că sunt întemeiate susținerile reclamantei referitoare la greșita individualizare a sancțiunii aplicate doar în ceea ce privește nereținerea circumstanței atenuante, constând în faptul că nu a mai fost sancționată anterior pentru încălcarea prevederilor legislației în domeniul concurenței.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs C.C. și SC B.D.M. SA Baia Mare. Recurenta SC B.D.M. S.A a formulat următoarele critici împotriva sentinței instanței de fond: - în mod greșit, la aprecierea materialului probator existent în cauză, a fost înlăturat raportul de expertiză contabilă, prin care s-a stabilit că discounturile acordate de distribuitori erau diferite de cele prevăzute în „Politica de Vânzări”.

Prima instanță a înlăturat în mod greșit raportul de expertiză contabilă, deși acesta a fost întocmit cu respectarea tuturor cerințelor procedurale prevăzute pentru acest mijloc de probă și conține date corecte și concluzii valabile din punctul de vedere al realității economice; - instanța a apreciat în mod greșit că Documentul 18 datează din anul 2004, ignorând probele din care rezultă că acest înscris este imposibil să fi fost întocmit după anul 2001; - prima instanță a interpretat eronat prevederile art. 3 din contractele de distribuție, apreciind că acestea ar avea un caracter anticoncurențial. Potrivit art. 3 din contractele de distribuție încheiate de W.R. cu distribuitorii săi „prețul la care furnizorul livrează produsele distribuitorului va fi cel recomandat in Anexa 2”.

Distribuitorul este obligat să vândă produsele W. la un preț ce se încadrează în limitele de prețuri recomandate si acceptate de Furnizor, prețuri prevăzute în Anexa 2.” Din punctul de vedere al interpretării literale a textului enunțat mai sus, rezultă că art. 3 alin. (2) din Contract stabilește niște prețuri de revânzare recomandate de Furnizor (W.R.) pentru fiecare produs în parte. Sintagma „se încadrează în limitele de prețuri” se referă în mod indubitabil la nivelul maxim la care produsele pot fi revândute de către distribuitori. Cu alte cuvinte, distribuitorii, în funcție de cerere și ofertă, precum și în funcție de propriile interese economice erau îndreptățiți să stabilească prețurile de revânzare către clienții en detail, cu recomandarea ca aceste prețuri să nu depășească limita maximă acceptată de furnizor.

- cu privire la termenul de prescripție al aplicării sancțiunii, instanța de fond a aplicat greșit legea, având în vedere că fapta sancționată de C.C. este o faptă continuă, ce a încetat la data de 13 februarie 2002 (iar nu în anul 2004) și legea aplicabilă era Legea nr. 21/1996 în forma în vigoare înainte de O.U.G. nr. 121/2003, termenul de prescripție fiind prevăzut, la acea dată, de O.G. nr. 2/2001; - prima instanța a interpretat greșit prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996, întrucât a reținut că faptele săvârșite de B.D.M. cu W. sunt înțelegeri anticoncurențiale prin obiect. Recomandarea privind prețurile de revânzare a fost în sensul ca aceste prețuri să nu depășească limita maximă acceptată de furnizor, prețurile maximale necontravenind art. 5 din Legea nr. 21/1996, cu excepția cazului în care conduc la stabilirea unui preț uniform de către distribuitori (împrejurare ce nu a fost dovedită).

Totodată, Politica de vânzări nu reprezintă un acord, ci un act unilateral emis de W.R., având un caracter de recomandare. În ceea ce privește presupusa faptă a W.R. de a practica, împreună cu distribuitorii, inclusiv cu B.D.M., o alocare strictă, teritorială a clienților, aceasta nu reprezintă o faptă anticoncurențială, nefiind dovedită fapta ca atare și nici efectele anticoncurențiale. - prima instanță a interpretat greșit Legea nr. 21/1996, reținând că în cauză mecanismul de individualizare a sancțiunii aplicate B.D.M. a fost corect. Astfel, nu au fost dovedite efectele anticoncurențiale ale faptelor reținute, iar cota de piață a contravenientului și cifra de afaceri a acestuia au fost greșit reținute, data corectă a încetării faptei continue fiind 2001, dată la care trebuia raportată cifra de afaceri.

Totodată, au fost omise circumstanțe atenuante hotărâtoare pentru aplicarea unei sancțiuni mai mici, respectiv: existența unei îndoieli rezonabile a agentului economic privind caracterul concurențial al comportamentului restrictiv și inexistența unor măsuri sancționatorii anterioare pe piața gumei de mestecat, comportamentul concurențial al B.D.M. prin nerespectarea, în repetate rânduri a Politicii de vânzări, încetarea faptei înainte de investigația C.C., imposibilitatea continuării activității societății în cazul aplicării amenzii în cuantumul actual. În drept, recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Pârâtul C.C.

a susținut în recursul său că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive respectiv argumente: - în mod greșit instanța de fond a stabilit că prin decizia atacată s-a făcut o greșită individualizare a sancțiunii aplicate (amendă) în baza Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din Legea concurenței nr. 21/1996. Astfel, după evaluarea circumstanțelor incidente în cauză, s-a ajuns ca SC B.D.M. SA să i se aplice, prin Decizia nr. 224/2005, o amendă de 0,8 % din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior sancționării, cu mult sub cuantumul precizat în Instrucțiunile privind individualizarea amenzii și cu mult sub limita maximă a amenzii, de până la 10%, prevăzută la art. 51 din aceeași lege; - în mod nejustificat s-a reținut, ca circumstanță atenuantă care să conducă la reducerea cu 50 % a amenzii aplicate, împrejurarea că SC B.D.M.

SA nu ar mai fi fost sancționată anterior pentru încălcarea procedurilor legislației în materia concurenței în condițiile în care, prin Decizia nr. 17 din 24 octombrie 1997 C.C. a constatat și a sancționat cu amendă contravențională încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a), b) și g) din Legea concurenței nr. 21/1996 de către SC K.J.S.R. SA și distribuitorii săi, printre care și SC B.D.M. Baia Mare, județul Maramureș (denumirea anterioară a SC B.D.M. SA Baia Mare); - unele din argumentele reținute de instanța de fond ca reprezentând „alte circumstanțe atenuante” conform tezei finale a pct-ului IV din Instrucțiunile privind individualizarea amenzilor sunt nefondate.

Astfel, nu se poate reține „existența unor indicii temeinice de natură a arăta că, pe viitor, contravenienta își va conforma conduita cerințelor legii” invocându-se pentru aceasta, expertiza contabilă, expertiză ce a avut ca obiectiv analiza prețurilor practicate de societate în perioada 2000 – 2004, pentru a stabili în ce măsură prețul prevăzut în contractele de distribuție a funcționat sau nu ca un preț fix. Totodată, circumstanța „rolului redus” pe care l-a avut SC B.D.M. SA în săvârșirea faptei, în sensul că nu aceasta a fost inițiatoarea înțelegerii, ci SC W., este un element ce a fost deja avut în vedere de C.C. prin diferențierea sancțiunilor aplicate acestor societăți și, respectiv, reducerea cu 10 % față de nivelul de bază a amenzii aplicate SC B.D.M.

SA De asemenea, în mod greșit a fost reținut argumentul „contextului economic specific, caracterizat printr-un anumit grad de recesiune”, această împrejurare - valabilă, eventual, la data judecării cauzei (anul 2009) – neexistând la data emiterii deciziei atacate, respectiv anul 2005. În drept, din punct de vedere procedural, recurentul și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și criticile formulate de recurenta SC B.D.M.

SA, Înalta Curte constată că recursul formulat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel, în mod corect instanța de fond nu a ținut seama de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, deoarece aceste concluzii cuprind interpretări subiective ale expertului, fiind ignorată împrejurarea că volumul discounturilor în vânzări era diferit de la distribuitor la distribuitor nu datorită unei politici diferite de acordare a lor, ci datorită dispersiei inegale a magazinelor de dimensiuni diferite în județele în care distribuitorii își desfășoară activitatea. Totodată, raportul de expertiză a preluat, aproape în totalitate, conținutul raportului de expertiză efectuat într-un dosar similar (nr. 979/2/2006 cazul W.) și menționează facturi fiscale emise, în perioada 2001 – 2004, enumerate într-o anexă ce nu poartă vreo semnătură sau ștampilă pentru conformitate.

De asemenea, expertul se pronunță în mod repetat cu privire la inexistența unei înțelegeri între agenții economici, apreciere ce excede obiectivului expertizei, fiind o problemă de fond, ce nu poate fi soluționată decât pe baza analizei întregului material probator, existent la dosar, atribuție ce revine instanței. În ceea ce privește Documentul 18 (anexă la raportul de investigație), contestat de recurenta reclamantă tocmai pentru că face dovada, alături de alte probe, că Politica de vânzări W. a fost implementată și respectata de distribuitorii acestuia, trebuie menționat ca acesta conținea liste cu distribuitori, teritorii, clienți alocați și discounturi aplicabile pe tipuri de clienți.

Prin prezentul recurs, recurenta reclamantă reluând argumentele invocate în fața instanței de fond, susține că afirmațiile pe care W. Ie-a făcut în Observațiile la Raportul de investigație, în sensul că acest document a fost întocmit în anul 2004, „s-au datorat unei erori de fapt, descoperită ulterior, fapt pentru care au fost administrate în fața primei instanțe probe din care rezultă în mod indubitabil faptul că Documentul 18 a fost î ntocmit în anul 2001”. Fata de aceste afirmații ale recurentei - reclamante trebuie menționat ca Documentul 18 emana de la W., acesta fiind cel care a declarat în Observațiile la Raportul de investigație, că „a fost întocmit în anul 2004”.

Prin urmare, W. era cel mai în măsură să demonstreze această „eroare de fapt”, invocată de recurenta reclamantă în prezenta cauză, întrucât W. a fost atât autorul documentului, cat și cel al afirmației că acesta a fost întocmit în anul 2004. Or, față de aceste aspecte trebuie menționat ca W. nu a demonstrat în fața instanței de fond, atunci când a solicitat la rândul său anularea Deciziei nr. 224/2005, eroarea de fapt cu privire la acest document, atât instanța de fond cât și instanța de recurs menținând ca legală și temeinica Decizia nr. 224/2005, prin care s-a constatat și sancționat o înțelegere intre W. și distribuitorii săi. Prin cea de-a treia critică formulată de recurentă se invocă faptul că instanța de fond a interpretat greșit clauza de la art. 3 din contractul de distribuție.

Contrar susținerilor recurentei – reclamante, prin art. 3 din contractele de distribuție încheiate de W. cu distribuitorii săi, în anii 2000 – 2004, nu se stabilea o limită maximă recomandată a prețurilor de revânzare. Astfel, potrivit art. 3 din contract: „Distribuitorul (în cauza SC B.D.M. SA n.n.) este obligat să vândă produsele W. la un preț ce se încadrează în limitele de preturi recomandate și acceptate de Furnizor, preturi prevăzute in anexa 2” (anexa care conținea listele de prețuri, care se transmiteau periodic distribuitorilor).

Referitor la motivul de recurs privind prescripția aplicării sancțiunii se constată că reclamanta - recurentă nu a reușit să facă dovada încetării faptei la o altă dată decât septembrie 2004, dată la care clauza anticoncurențială de la art. 3 a fost modificată prin act adițional la contractul de distribuție, iar în raport de această dată (a epuizării faptei), instanța de fond a identificat corect legislația aplicabilă, respectiv Legea concurenței, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 121/2003, În ceea ce privește greșita interpretare a art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996 cu privire la caracterul anticoncurențial al comportamentului SC B.D.M. SA recursul este, de asemenea, nefondat.

Astfel, instanța de fond a interpretat corect atât textul în sine al clauzei contractuale de la art. 3 din contractul de distribuție inițial, cât și modificarea acestei clauze, operată în septembrie 2004, precum și documentul Politica de Vânzări.

Așa cum s-a arătat deja, art. 3 din contractul de distribuție reglementa un preț fix, la care recurenta – reclamantă vindea produsele către clienții finali, în baza unor liste de prețuri transmise periodic de furnizorul W. și care conțineau un singur preț (nu limite de preț); modificarea acestei clauze s-a făcut abia în septembrie 2004. Contrar susținerilor recurentei reclamante cu privire la lipsa unui acord intre distribuitori si W. de a aplica Politica de vânzări, se observa din probele existente la dosar faptul ca, pe de o parte distribuitorii erau vigilenți in privința modului in care erau respectate prevederile „Politicii de Vânzări”, existând repetate sesizări ale unor distribuitori către W. cu privire la alți distribuitori care încalcă politica, fiind solicitata sancționarea acestora, iar pe de alta parte W. acționa conform regulilor stabilite prin Politica de vânzări, aplicând sancțiuni acelor distribuitori care nu respectau aceasta politica.

Referitor la obiectul înțelegerilor, recurenta a contestat și existența obiectului privind împărțirea piețelor de desfacere și alocarea clienților [(interzisă de art. 5 alin. (1) lit. c)] Alocarea clienților a fost, în mod corect, reținută de instanță în baza documentului intitulat „Politica de vânzări” și a probelor din care rezultă că distribuitorii au agreat și au contribuit la aplicarea Politicii de vânzări W., aceștia solicitând alocarea clienților conform politicii de vânzări, inclusiv prin adrese de corespondență. În ceea ce o privește pe reclamantă, acesteia îi sunt direct opozabile prevederile din Actele adiționale la contractul de distribuție, încheiate în anul 2003 și 2004, care fac referire la „clienții alocați”.

Referitor la legalitatea declanșării investigației C.C. în ceea ce o privește, criticile recurentei sunt nefondate, existând în acest sens Ordinul nr. 384/2004, modificat prin Ordinul nr. 206/2005, prin care Președintele C.C., în temeiul art. 26 lit. a) și art. 34 lit. b) și c) din aceeași lege, a dispus deschiderea unei investigații având ca obicei posibila încălcare a prevederilor art. 6 din lege de către W. și ale art. 5 alin. (1) din aceeași lege de către W. și partenerii săi contractuali, precum și verificarea îndeplinirii condițiilor legale stabilite în art. 5 alin. (2) pentru acordarea dispensei privind contractele de distribuție a produselor W., încheiate de acesta din urmă cu rețeaua sa de distribuitori, între care și reclamanta SC B.D.M.

SA. În fine, deși recurenta - reclamantă enumeră o serie de aspecte pe care le consideră ca având valoare de circumstanțe atenuante, nici una dintre acestea nu constituie motiv temeinic pentru a determina diminuarea cuantumului amenzii. Astfel, este lipsit de relevanță faptul că pe piața gumei de mestecat nu s-a mai aplicat nici o amendă în trecut, iar reclamanta nu a reușit să probeze în vreun fel faptul că ar fi existat o îndoială rezonabilă din partea sa cu privire la caracterul contravențional al faptelor sale. Totodată, este neîntemeiată susținerea că reclamanta ar fi încetat faptele înainte de declanșarea investigației C.C., schimbarea clauzei de la art. 3 din contract intervenind în anul 2004, cu scopul de a se obține o dispensă de la C.C.

Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. Proc. civ., recursul recurentei - reclamante urmează a fi respins ca nefondat. În ceea ce privește recursul formulat de C.C., acesta este întemeiat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente: Prin recursul său pârâtul C.C. vizează, în esență, greșita aplicare de către instanța de fond a unei circumstanțe atenuante suplimentare, ce a condus la aplicarea unei reduceri cu 50 % a amenzii aplicate prin decizia atacată.

Astfel, instanța de fond a reținut ca circumstanță atenuantă împrejurarea că reclamanta nu a mai fost sancționată anterior pentru încălcarea prevederilor legislației concurenței și a încadrat această circumstanță la teza finală a pct-ului IV al Instrucțiunilor privind individualizarea amenzilor, taxă care face referire la „alte” circumstanțe atenuante, pe lângă cele enumerate exemplificativ și sunt definite ca „stări, situații, împrejuri (.) care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a autorului”. În raport de elementele de fapt ale cauzei, Înalta Curte apreciază că, în mod neîntemeiat a fost reținută această circumstanță, pentru mai multe considerente: - prin Decizia nr. 17/1997 referitoare la încălcarea prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996, C.C.

a constatat și a sancționat cu amendă contravențională încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a), b) și g) din Legea concurenței de către SC K.J.S.R. SA și distribuitorii săi, printre care și SC B.D.M. Baia Mare (județul Maramureș), în prezent SC B.D.M. SA; - rolul pe care SC B.D.M. SA l-a avut în cadrul înțelegerii anticoncurențiale a fost deja evaluat și avut în vedere de către C.C. la individualizarea amenzii, atunci când a redus cu 10 % nivelul de bază al amenzii aplicate SC B.D.M.

SA, în considerarea circumstanței atenuante constând în „rolul exclusiv pasiv în privința încălcării” (prin raportare la rolul lui W. de inițiator al înțelegerii); - raportat la impactul faptei anticoncurențiale asupra pieței, în mod greșit s-a reținut că acesta ar fi minor, din moment ce piața relevantă este cea națională, iar gravitatea și durata încălcării au fost stabilite ca fiind de nivel mediu; - contextul economic specific, caracterizat prin recesiune nu putea fi reținut la momentul aplicări sancțiunii (anul 2005), acesta fiind valabil, eventual, la momentul judecății cauzei, respectiv anul 2009. Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 224/2005 a C.C., printr-o corectă evaluare a circumstanțelor incidente în cauză, s-a ajuns ca SC B.D.M.

SA să i se aplice o amendă de 0,8 % din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior sancționării, deși nivelul de bază al amenzii, potrivit Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din Legea concurenței, se situează în procentul cuprins între 2 și 4 % din cifra de afaceri a contravenientului, în cazul unor fapte de gravitate și durat medie, cum este cazul în speță. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) și (3), Înalta Curte va admite recursul formulat de C.C., modificând sentința instanței de fond în sensul respingerii acțiunii formulate de SC B.D.M. SA având ca obiect anularea Deciziei nr. 224/2005 a C.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C. împotriva Sentinței civile nr. 2154 din 22 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în parte, în sensul că respinge în tot acțiunea reclamantei. Menține restul dispozițiilor sentinței. Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.D.M. SA Baia Mare prin Administrator Judiciar B.L. împotriva aceleiași sentințe ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.