ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1478/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 829/2/2006 la Curtea de Apel București, reclamanta SC L.R.I. SRL București a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 emisă de Plenul Consiliului Concurenței și exonerarea sa de plata amenzii contravenționale în sumă de 243.620,48 lei, iar în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancțiunii.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată autoritatea pârâtă a sancționat cu amendă contravențională 27 de societăți comerciale în baza art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 republicată, pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. c) din aceeași lege, reținându-se încheierea unor înțelegeri având ca obiect fixarea concertată în mod direct și indirect, prin discounturi, a prețurilor de revânzare a produselor W. și convenirea împărțirii piețelor de desfacere. Reclamanta a precizat că a fost distribuitor al produselor W. în perioada martie 2000 – martie 2003, dar prin activitatea desfășurată nu a săvârșit fapte cu caracter anticoncurențial și nu a participat la înțelegeri care să aibă ca efect restrângerea sau afectarea mediului concurențial.

Decizia emisă de autoritatea de concurență a fost criticată și pentru faptul că nu este rezultatul unei analize în concret a activității desfășurată de reclamantă pe o arie geografică limitată, a politicii de prețuri practicate de aceasta și pentru neindicarea criteriilor în baza cărora se consideră a fi încălcate normele concurențiale prin stricta alocare teritorială a clienților. Sub aspect procedural, s-a invocat prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale față de dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, cu motivarea că, acestea au fost aplicabile până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 121/2003. În raport de termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de O.G.

nr. 2/2001, reclamanta a susținut că fapta anticoncurențială a încetat în martie 2003, când a încetat să mai distribuie produse W., astfel că sancțiunea aplicată la 19 decembrie 2005 era prescrisă. La data de 20 martie 2008, reclamanta a invocat excepția nulității Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005, susținând că aceasta s-a întemeiat pe un act normativ nepublicat în M. Of. al României și anume Ordinul nr. 44/1997 emis de Consiliul Concurenței . Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 1752 din 5 iunie 2008, prin care a respins excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale și excepția nulității deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Instanța de fond a respins excepția nulității deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005, reținând că la momentul emiterii Ordinului nr. 44/1997 nu era prevăzută în lege obligația publicării în M. Of. și o asemenea obligație a fost prevăzută ulterior, prin art. 10 din Legea nr. 24/2000. Excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale a fost respinsă, cu motivarea că prevederile Legii nr. 32/1968 și respectiv ale O.G. nr. 2/2001 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor sunt aplicabile numai contravențiilor prevăzute la art. 55 lit. b) – e) și la art. 56 lit. d) din Legea nr. 21/1996, astfel că pentru contravențiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) din aceeași lege se aplică dreptul comun în materia prescripției extinctive, reprezentat de Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, au fost respinse motivele de nelegalitate invocate prin acțiune și s-a reținut că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 21/1996, republicată, prin încheierea unor înțelegeri verticale având ca obiect fixarea concertată în mod direct și indirect, prin discounturi, a prețurilor de revânzare a produselor W. și convenirea împărțirii piețelor de desfacere și alocării clienților de către SC W.R.P.Z. SRL și distribuitorii săi. Instanța de fond a reținut că prevederile art. 3 din contractul de distribuție încheiat între SC W.R.P.Z.

SRL, în calitate de furnizor și reclamantă, în calitate de distribuitor, au un vădit caracter anticoncurențial prin obligația distribuitorului de a vinde produsele W. la un preț care se încadrează în limitele de prețuri recomandate și acceptate de furnizor și reprezintă o înțelegere pe verticală, contrară dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată, întrucât listele de prețuri erau transmise periodic de W. și conțineau un singur preț pentru fiecare produs, iar nu limite de prețuri. Referitor la încălcarea dispozițiilor legale prin alocarea clienților, s-a constatat pe baza documentelor avute în vedere la emiterea deciziei contestate și anume, „Lista clienților alocați din București, Tabelul 3” și corespondența transmisă prin fax la 5 iulie 2000 și la 29 iunie 2001, că a existat alocarea clienților încă din anul 2000, de la începutul relațiilor comerciale dintre W. și distribuitorii săi.

Instanța de fond a constatat și respectarea criteriilor de definire pentru cele două componente ale pieței relevante, respectiv piața produsului și piața geografică, deoarece piața relevantă geografică este reprezentată de întreg teritoriul țării, avându-se în vedere comercializarea pe scară largă a produselor de gumă de mestecat și a produselor din zahăr, iar prin contract distribuitorul nu a avea alocat un teritoriu exclusiv. Sub aspectul cuantumului amenzii aplicate, s-a reținut că au fost respectate dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 republicată și Instrucțiunile din 10 mai 2004 privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din Legea nr. 21/1996, dându-se eficiență circumstanțelor atenuante reținute, respectiv colaborarea efectivă a societății reclamante în cadrul procedurii de investigație și rolul exclusiv pasiv în privința încălcării dispozițiilor legale în materie de concurență.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC L.R.I. SRL București, solicitând modificarea hotărârii atacate și pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În primul motiv de recurs, a fost criticată soluția dată excepției prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale și s-a susținut că în mod nejustificat instanța de fond a apreciat că faptele sancționate prin Legea nr. 21/1996 sunt exceptate de la aplicarea legii generale în materia răspunderii contravenționale, fiind supuse regimului general de prescripție extinctivă de 3 ani. În cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată și soluția de respingere a excepției nulității Deciziei nr. 224/2005, cu motivarea că această decizie a fost emisă nelegal în baza unui act normativ cu caracter secundar în materia dreptului concurenței, Ordinul nr. 44/1997, care era lipsit de forță juridică datorită nepublicării în M. Of.

al României. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunțată în mod greșit fără analizarea corectă, logică și coroborată a probelor administrate. Recurenta a susținut că instanța de fond a preluat susținerile din întâmpinarea autorității de concurență și a constatat greșit existența unei înțelegeri cu caracter anticoncurențial, prin raportare la redactarea art. 3 din contractul de distribuție, la faptul că discounturile erau aplicate la prețul de listă comunicat de furnizor și la politica de vânzare.

În acest sens, s-a arătat că art. 3 din contractul de distribuție nu reprezintă o dovadă a existenței unei înțelegeri între furnizor și distribuitor care să afecteze mediul concurențial, că prețurile practicate au fost diferite și discounturile acordate clienților au variat în funcție de premisele concrete ale pieței, astfel că politica comercială practicată de recurentă a fost stabilită în mod independent. Recurenta a susținut că hotărârea recurată nu conține o analiză a elementelor esențiale ale pieței, motiv pentru care nu s-a observat că din punct de vedere teritorial, nu a desfășurat activitate de distribuție pe întregul teritoriu al României, ci doar în acele județe în care a avut deschise puncte de lucru.

De asemenea, recurenta a susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond respectarea dreptului său la apărare în fața autorității de concurență și a criteriilor de individualizare a sancțiunii contravenționale, deși nu au fost avute în vedere argumentele invocate în dovedirea acestor apărări. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a respins corect excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale, constatând că în cazul faptei anticoncurențiale săvârșită de recurentă și prevăzută de art. 56 lit. a) din Legea nr. 21/1996, în forma inițială, constând în încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. c) din aceeași lege, nu se aplică regimul contravențional prevăzut în Legea nr. 32/1968 și ulterior, în O.G.

nr. 2/2001. Conform art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma inițială, aplicarea Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor a fost prevăzută numai pentru contravențiile indicate la art. 55 lit. b) – e) și la art. 56 lit. d) din legea respectivă, astfel că nu există temei legal pentru aplicarea reglementării generale din materia răspunderii contravenționale și în cazul faptei anticoncurențiale săvârșite de societatea recurentă.

Excepția nulității deciziei contestate a fost de asemenea corect respinsă de instanța de fond, deoarece cuantumul amenzii aplicate recurentei a fost stabilit pe baza criteriilor de individualizare reglementate în Legea nr. 21/1996, în forma inițială, sub imperiul căreia se epuizase fapta anticoncurențială, respectiv criteriul gravității, consecințelor asupra concurenței, precum și cel al cifrei de afaceri și al cotei de piață, cât și pe baza criteriilor de individualizare reglementate de Legea nr. 21/1996, republicată, în vigoare la data constatării faptei și anume, criteriul gravității, duratei faptei și a consecințelor sale asupra concurenței. Din acest motiv, s-a constatat întemeiat în hotărârea atacată că nepublicarea normelor de individualizare și de dozare a sancțiunilor, puse în aplicare prin Ordinul nr. 44/1997 nu este de natură să afecteze legalitatea Deciziei nr. 224/2005, cu atât mai mult cu cât obligația publicării în M. Of.

al României a ordinelor, instrucțiunilor și a altor acte normative emise de organele administrației publice centrale de specialitate a fost prevăzută ulterior, în art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Criticile formulate pe fondul cauzei sub neîntemeiate, deoarece instanța de fond a constatat corect că prevederile art. 3 din contractul încheiat de recurentă cu furnizorul W. constituie o înțelegere anticoncurențială în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, constând în fixarea directă concertată a prețurilor de vânzare a produselor.

În ceea ce privește fixarea concertată indirectă a prețurilor, prin discounturile practicate, s-a constatat întemeiat că documentul intitulat „Politică de vânzări” este un act unilateral emis de furnizorul W., dar a fost acceptat de distribuitori, printre care și recurenta, împrejurare care rezultă din corespondența analizată în detaliu în cuprinsul raportului de investigație, corespondență care se referă la alocarea de clienți sau chiar la penalizarea angajaților care nu respectă politica de vânzări.

Instanța de fond a respins întemeiat susținerea recurentei privind promovarea unei politici proprii de prețuri, deoarece aceasta a înțeles să respecte clauza din contractele de distribuție încheiate de W. cu privire la prețurile practicate, iar din observațiile la raportul de investigare a rezultat că discounturile pe care le-a acordat propriilor clienți au înregistrat o abatere doar de 9% de la cele recomandate de furnizor, astfel că a fost afectată concurența prin preț între distribuitori. Instanța de fond a constatat corect și încălcarea legii prin alocarea clienților, dovedită în principal prin documentul intitulat „Lista clienți alocați în București, Tabel 3”, în care sunt prezentați clienții alocați societății recurente.

Pe baza acestor documente și a corespondenței purtată de recurentă cu furnizorul W. s-a reținut întemeiat că aceasta a fost de acord cu întreaga politică de vânzări impusă de furnizor, inclusiv din punctul de vedere al alocării teritoriale a clienților și și-a exprimat disponibilitatea pentru un schimb de clienți, ceea ce dovedește existența unei alocări stricte a clienților între distribuitorii produselor W. În atare situație, se constată că sunt nefondate susținerile din recurs privind greșita determinare a pieței relevante și existența unei politici comerciale proprii privind stabilirea prețurilor de revânzare. Critica privind greșita individualizare a sancțiunii este neîntemeiată în raport de prevederile art. 52 din Legea nr. 21/1996, conform cărora individualizarea sancțiunii se face ținând seama de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței.

Sancțiunea aplicată recurentei a fost individualizată pe baza criteriilor legale, fiind luate în considerare durata și efectele practicii anticoncurențiale, precum și circumstanțele atenuante, constând în rolul pasiv în privința încălcării dispozițiilor legale în materie de concurență și în colaborarea efectivă în cadrul procedurii de investigare a faptelor. În ceea ce privește respectarea dreptului la apărare pe parcursul derulării investigației, instanța de fond a respins în mod corect susținerile recurentei față de procesul-verbal încheiat la 4 noiembrie 2005, din care rezultă că aceasta a avut acces la toate documentele existente în dosarul cauzei, cu excepția acelora care nu o vizau sub aspectul faptelor reținute.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., neexistând motive de casare sau de modificare a sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC L.R.I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1752 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2009.