ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1478/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1478/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 829/2/2006 la Curtea de Apel București, reclamanta SC L.R.I. SRL București a solicitat anularea în parte a

Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 emisă de Plenul Consiliului Concurenței

și exonerarea sa de plata amenzii contravenționale în sumă de 243.620,48 lei, iar

în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la

criteriile legale de individualizare a sancțiunii.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin decizia contestată autoritatea pârâtă a sancționat

cu amendă contravențională 27 de societăți comerciale în baza art. 55 alin. (4)

din Legea nr. 21/1996 republicată, pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art.

51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, prin încălcarea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. c) din aceeași lege, reținându-se

încheierea unor înțelegeri având ca obiect fixarea concertată în mod direct și

indirect, prin discounturi, a prețurilor de revânzare a produselor W. și

convenirea împărțirii piețelor de desfacere.

Reclamanta a precizat că a

fost distribuitor al produselor W. în perioada martie 2000 – martie 2003, dar

prin activitatea desfășurată nu a săvârșit fapte cu caracter anticoncurențial

și nu a participat la înțelegeri care să aibă ca efect restrângerea sau

afectarea mediului concurențial.

Decizia emisă de autoritatea

de concurență a fost criticată și pentru faptul că nu este rezultatul unei

analize în concret a activității desfășurată de reclamantă pe o arie geografică

limitată, a politicii de prețuri practicate de aceasta și pentru neindicarea

criteriilor în baza cărora se consideră a fi încălcate normele concurențiale

prin stricta alocare teritorială a clienților.

Sub aspect procedural, s-a

invocat prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni

contravenționale față de dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, cu

motivarea că, acestea au fost aplicabile până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

121/2003. În raport de termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de O.G. nr. 2/2001,

reclamanta a susținut că fapta anticoncurențială a încetat în martie 2003, când

a încetat să mai distribuie produse W., astfel că sancțiunea aplicată la 19

decembrie 2005 era prescrisă.

La data de 20 martie 2008,

reclamanta a invocat excepția nulității Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005,

susținând că aceasta s-a întemeiat pe un act normativ nepublicat în M. Of. al

României și anume Ordinul nr. 44/1997 emis de Consiliul Concurenței .

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr.

1752 din 5 iunie 2008, prin care a respins excepția prescripției dreptului de

aplicare a sancțiunii contravenționale și excepția nulității deciziei nr. 224

din 19 decembrie 2005 și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamantă.

Instanța de fond a respins

excepția nulității deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005, reținând că la

momentul emiterii Ordinului nr. 44/1997 nu era prevăzută în lege obligația

publicării în M. Of. și o asemenea obligație a fost prevăzută ulterior, prin art.

10 din Legea nr. 24/2000.

Excepția prescripției

dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale a fost respinsă, cu

motivarea că prevederile Legii nr. 32/1968 și respectiv ale O.G. nr. 2/2001

privind stabilirea și sancționarea contravențiilor sunt aplicabile numai

contravențiilor prevăzute la art. 55 lit. b) – e) și la art. 56 lit. d) din

Legea nr. 21/1996, astfel că pentru contravențiile prevăzute la art. 56 alin. (1)

lit. a) din aceeași lege se aplică dreptul comun în materia prescripției

extinctive, reprezentat de Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, au fost

respinse motivele de nelegalitate invocate prin acțiune și s-a reținut că

reclamanta a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. c) din

Legea nr. 21/1996, republicată, prin încheierea unor înțelegeri verticale având

ca obiect fixarea concertată în mod direct și indirect, prin discounturi, a

prețurilor de revânzare a produselor W. și convenirea împărțirii piețelor de

desfacere și alocării clienților de către SC W.R.P.Z. SRL și distribuitorii

săi.

Instanța de fond a reținut

că prevederile art. 3 din contractul de distribuție încheiat între SC W.R.P.Z.

SRL, în calitate de furnizor și reclamantă, în calitate de distribuitor, au un

vădit caracter anticoncurențial prin obligația distribuitorului de a vinde

produsele W. la un preț care se încadrează în limitele de prețuri recomandate

și acceptate de furnizor și reprezintă o înțelegere pe verticală, contrară

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată,

întrucât listele de prețuri erau transmise periodic de W. și conțineau un

singur preț pentru fiecare produs, iar nu limite de prețuri.

Referitor la încălcarea

dispozițiilor legale prin alocarea clienților, s-a constatat pe baza

documentelor avute în vedere la emiterea deciziei contestate și anume, „Lista

clienților alocați din București, Tabelul 3” și corespondența transmisă prin fax la 5 iulie 2000 și la 29 iunie 2001, că a existat alocarea clienților încă

din anul 2000, de la începutul relațiilor comerciale dintre W. și

distribuitorii săi.

Instanța de fond a constatat

și respectarea criteriilor de definire pentru cele două componente ale pieței

relevante, respectiv piața produsului și piața geografică, deoarece piața

relevantă geografică este reprezentată de întreg teritoriul țării, avându-se în

vedere comercializarea pe scară largă a produselor de gumă de mestecat și a

produselor din zahăr, iar prin contract distribuitorul nu a avea alocat un

teritoriu exclusiv.

Sub aspectul cuantumului

amenzii aplicate, s-a reținut că au fost respectate dispozițiile art. 51 alin.

(1) din Legea nr. 21/1996 republicată și Instrucțiunile din 10 mai 2004 privind

individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din

Legea nr. 21/1996, dându-se eficiență circumstanțelor atenuante reținute,

respectiv colaborarea efectivă a societății reclamante în cadrul procedurii de investigație

și rolul exclusiv pasiv în privința încălcării dispozițiilor legale în materie

de concurență.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamanta SC L.R.I. SRL București, solicitând modificarea

hotărârii atacate și pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În primul motiv de recurs, a

fost criticată soluția dată excepției prescripției dreptului de aplicare a

sancțiunii contravenționale și s-a susținut că în mod nejustificat instanța de

fond a apreciat că faptele sancționate prin Legea nr. 21/1996 sunt exceptate de

la aplicarea legii generale în materia răspunderii contravenționale, fiind

supuse regimului general de prescripție extinctivă de 3 ani.

În cel de-al doilea motiv de

recurs, a fost criticată și soluția de respingere a excepției nulității Deciziei

nr. 224/2005, cu motivarea că această decizie a fost emisă nelegal în baza unui

act normativ cu caracter secundar în materia dreptului concurenței, Ordinul nr.

44/1997, care era lipsit de forță juridică datorită nepublicării în M. Of. al

României.

Prin cel de-al treilea motiv

de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susținut că hotărârea recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunțată în mod greșit fără

analizarea corectă, logică și coroborată a probelor administrate.

Recurenta a susținut că

instanța de fond a preluat susținerile din întâmpinarea autorității de

concurență și a constatat greșit existența unei înțelegeri cu caracter

anticoncurențial, prin raportare la redactarea art. 3 din contractul de

distribuție, la faptul că discounturile erau aplicate la prețul de listă

comunicat de furnizor și la politica de vânzare.

În acest sens, s-a arătat că

art. 3 din contractul de distribuție nu reprezintă o dovadă a existenței unei

înțelegeri între furnizor și distribuitor care să afecteze mediul concurențial,

că prețurile practicate au fost diferite și discounturile acordate clienților

au variat în funcție de premisele concrete ale pieței, astfel că politica

comercială practicată de recurentă a fost stabilită în mod independent.

Recurenta a susținut că

hotărârea recurată nu conține o analiză a elementelor esențiale ale pieței,

motiv pentru care nu s-a observat că din punct de vedere teritorial, nu a

desfășurat activitate de distribuție pe întregul teritoriu al României, ci doar

în acele județe în care a avut deschise puncte de lucru.

De asemenea, recurenta a

susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond respectarea dreptului său

la apărare în fața autorității de concurență și a criteriilor de

individualizare a sancțiunii contravenționale, deși nu au fost avute în vedere

argumentele invocate în dovedirea acestor apărări.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de fond a respins

corect excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii

contravenționale, constatând că în cazul faptei anticoncurențiale săvârșită de

recurentă și prevăzută de art. 56 lit. a) din Legea nr. 21/1996, în forma

inițială, constând în încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) și lit.

c) din aceeași lege, nu se aplică regimul contravențional prevăzut în Legea nr.

32/1968 și ulterior, în O.G. nr. 2/2001.

Conform art. 61 din Legea nr.

21/1996, în forma inițială, aplicarea Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și

sancționarea contravențiilor a fost prevăzută numai pentru contravențiile

indicate la art. 55 lit. b) – e) și la art. 56 lit. d) din legea respectivă,

astfel că nu există temei legal pentru aplicarea reglementării generale din

materia răspunderii contravenționale și în cazul faptei anticoncurențiale

săvârșite de societatea recurentă.

Excepția nulității deciziei

contestate a fost de asemenea corect respinsă de instanța de fond, deoarece

cuantumul amenzii aplicate recurentei a fost stabilit pe baza criteriilor de

individualizare reglementate în Legea nr. 21/1996, în forma inițială, sub

imperiul căreia se epuizase fapta anticoncurențială, respectiv criteriul

gravității, consecințelor asupra concurenței, precum și cel al cifrei de

afaceri și al cotei de piață, cât și pe baza criteriilor de individualizare

reglementate de Legea nr. 21/1996, republicată, în vigoare la data constatării

faptei și anume, criteriul gravității, duratei faptei și a consecințelor sale

asupra concurenței.

Din acest motiv, s-a

constatat întemeiat în hotărârea atacată că nepublicarea normelor de

individualizare și de dozare a sancțiunilor, puse în aplicare prin Ordinul nr. 44/1997

nu este de natură să afecteze legalitatea Deciziei nr. 224/2005, cu atât mai

mult cu cât obligația publicării în M. Of. al României a ordinelor,

instrucțiunilor și a altor acte normative emise de organele administrației

publice centrale de specialitate a fost prevăzută ulterior, în art. 10 din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative.

Criticile formulate pe

fondul cauzei sub neîntemeiate, deoarece instanța de fond a constatat corect că

prevederile art. 3 din contractul încheiat de recurentă cu furnizorul W.

constituie o înțelegere anticoncurențială în sensul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 21/1996, constând în fixarea directă concertată a prețurilor de

vânzare a produselor.

În ceea ce privește fixarea

concertată indirectă a prețurilor, prin discounturile practicate, s-a constatat

întemeiat că documentul intitulat „Politică de vânzări” este un act unilateral

emis de furnizorul W., dar a fost acceptat de distribuitori, printre care și

recurenta, împrejurare care rezultă din corespondența analizată în detaliu în

cuprinsul raportului de investigație, corespondență care se referă la alocarea

de clienți sau chiar la penalizarea angajaților care nu respectă politica de

vânzări.

Instanța de fond a respins

întemeiat susținerea recurentei privind promovarea unei politici proprii de

prețuri, deoarece aceasta a înțeles să respecte clauza din contractele de

distribuție încheiate de W. cu privire la prețurile practicate, iar din

observațiile la raportul de investigare a rezultat că discounturile pe care

le-a acordat propriilor clienți au înregistrat o abatere doar de 9% de la cele

recomandate de furnizor, astfel că a fost afectată concurența prin preț între

distribuitori.

Instanța de fond a constatat

corect și încălcarea legii prin alocarea clienților, dovedită în principal prin

documentul intitulat „Lista clienți alocați în București, Tabel 3”, în care sunt prezentați clienții alocați societății recurente.

Pe baza acestor documente și

a corespondenței purtată de recurentă cu furnizorul W. s-a reținut întemeiat că

aceasta a fost de acord cu întreaga politică de vânzări impusă de furnizor,

inclusiv din punctul de vedere al alocării teritoriale a clienților și și-a

exprimat disponibilitatea pentru un schimb de clienți, ceea ce dovedește

existența unei alocări stricte a clienților între distribuitorii produselor W.

În atare situație, se

constată că sunt nefondate susținerile din recurs privind greșita determinare a

pieței relevante și existența unei politici comerciale proprii privind

stabilirea prețurilor de revânzare.

Critica privind greșita

individualizare a sancțiunii este neîntemeiată în raport de prevederile art. 52

din Legea nr. 21/1996, conform cărora individualizarea sancțiunii se face

ținând seama de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra

concurenței.

Sancțiunea aplicată

recurentei a fost individualizată pe baza criteriilor legale, fiind luate în

considerare durata și efectele practicii anticoncurențiale, precum și

circumstanțele atenuante, constând în rolul pasiv în privința încălcării

dispozițiilor legale în materie de concurență și în colaborarea efectivă în

cadrul procedurii de investigare a faptelor.

În ceea ce privește

respectarea dreptului la apărare pe parcursul derulării investigației, instanța

de fond a respins în mod corect susținerile recurentei față de procesul-verbal

încheiat la 4 noiembrie 2005, din care rezultă că aceasta a avut acces la toate

documentele existente în dosarul cauzei, cu excepția acelora care nu o vizau

sub aspectul faptelor reținute.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., neexistând motive de casare sau de modificare a sentinței

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC L.R.I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1752 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 martie 2009.