ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1480/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1480/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1835 din 26 iunie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC C.D.I.T. SRL

Constanța în contradictoriu cu pârâtul C.C. București, având ca obiect anularea

parțială a Deciziei nr. 224 din 19 decembrie 2005 în ceea ce privește

sancționarea cu amendă contravențională și în subsidiar reducerea amenzii

aplicate de pârâtă în mod excesiv și contrar prevederilor legale și situației

de fapt, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că prin actul administrativ contestat,

pârâta - autoritatea de concurență, a sancționat încălcarea de către reclamantă

a dispozițiilor art. 5 alin. (1), lit. a) și lit. c) din Legea nr. 21/1996,

reținând în urma raportului de investigație efectuat în cauză, că între

reclamantă în calitate de distribuitor și SC W.R. SRL în calitate de furnizor,

la data de 1 martie 2000 s-a încheiat un contract de distribuție, având ca

obiect procurarea de produse W. în scopul revânzării, părțile neținând seama de

recomandările pârâtului stabilite prin Deciziile nr. 40 și nr. 458 din 1999, în

sensul ca prețul recomandat să nu fie înțeles și aplicat de către distribuitor

ca un preț fix.

Instanța de fond a reținut

că, contractul încheiat cuprinde în art. 3 o clauză contractuală cu un vădit

caracter anticoncurențial, demonstrat prin stabilirea prețului fix de revânzare

pe care trebuie să-l practice distribuitorul în relațiile cu clienții săi,

furnizorul fiind astfel cel care determina practic comportamentul pe piață al

distribuitorului care primea periodic liste de prețuri anexe la contract, liste

care cuprindeau un singur preț aferent unui anumit produs.

Totodată, a reținut instanța

de fond, că prin contractele încheiate între SC W.R. SRL și distribuitorii săi

s-a practicat o politică de vânzări care stabilea discount - uri între 0 și 8%

aplicate de distribuitori pentru anumite tipuri de clienți, acestea reprezentând

înțelegeri anticoncurențiale pe verticală.

Faptul că în activitatea sa,

reclamanta nu a pus în aplicare în totalitate normele stabilite de politica de

vânzări nu este de natură să o exonereze de răspundere pentru încălcarea art. 5

alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea nr. 21/1996, câtă vreme textul de lege

enunțat interzice orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici

sau asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de

agenți economici și orice practici concertate care au ca obiect sau ca efect

restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, acestea fiind și considerentele

pentru care prima instanța nu a avut în vedere concluziile exprimate de

specialistul în domeniul concurenței indicat de reclamantă.

În ceea ce privește

reținerea în sarcina reclamantei a contravenției prevăzută de art. 5 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 21/1996, instanța de fond a constatat că aceasta a fost

dovedită în cursul investigației în sensul împărțirii piețelor de desfacere și a

alocării clienților între distribuitori, relevante în acest sens fiind telefax -

ul din 5 iulie 2000 adresat de SC W.R. SRL către toți distribuitorii și actele

adiționale la contract, care cuprind mențiuni referitoare la „clienții alocați”.

Prima instanță a apreciat ca

fiind legală decizia de sancționare emisă și prin prisma cuantumului amenzii

aplicate, aceasta fiind stabilită într-un procent de până la 10% din cifra de

afaceri totală realizată în anul financiar anterior aplicării sancțiunii,

ținându-se cont de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra

concurenței.

În ce privește problema

„prescripției extinctive a dreptului C.C. de a aplica amenda contravențională”,

instanța de fond a reținut că excepția invocată este neîntemeiată, fapta

anticoncurențială reținută în sarcina reclamantei neputând fi constatată decât

după finalizarea raportului de investigație, în baza căruia s-a emis decizia nr.

224 din 9 decembrie 2005, fiind respectat astfel termenul de 6 luni pentru

aplicarea sancțiunii de la momentul constatării săvârșirii faptei, și în plus

fapta reclamantei a avut caracter continuu, săvârșindu-se în perioada martie

2000 – septembrie 2004.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termenul prevăzut de lege reclamanta SC C.D.I.T. SRL

Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând

admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul

anulării Decizii nr. 224 din 19 decembrie 2005 a C.C.

Recurenta a invocat motivul

de modificare sau casare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, precum și cel prevăzut de art.

304

1

C. proc. civ., hotărârea pronunțată fiind lipsită de calea de

atac a apelului, astfel că instanța poate să examineze cauza sub toate

aspectele.

Ca un prim motiv de recurs,

reclamanta-recurentă critică sentința sub aspectul greșitei aplicări a art. 13 alin.

(1) și alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 și art. 58 alin. (2) din Legea nr. 21/1996

și soluționarea greșită a excepției prescripției extinctive a dreptului

Consiliului Concurenței de a aplica amenda contravențională cuprinsă în Decizia

nr. 224 din 19 decembrie 2005.

În raport de interpretarea

dată textului de lege – art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, potrivit căreia

termenul de prescripție al dreptului de a aplica sancțiunea în cazul

contravențiilor continue „curge de la data constatării faptei numai în situația

în care aceasta nu fusese epuizată”, și a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din

O.G. nr. 2/2001, care reglementează situația încetării contravenției înainte de

constatarea faptei, „termenul de 6 luni de prescripție curge de la data

constatării faptei, însă nu mai târziu de la data încetării acțiunii sau

inacțiunii”.

Or, în cauză, susține

recurenta, contravenția anticoncurențială a încetat, s-a epuizat la data de 13

februarie 2002, când s-a probat ultima comunicare dintre W. și C.D. cu privire

la politica de vânzări, iar sancțiunea a fost aplicată la data de 19 decembrie

2005, când s-a emis decizia atacată, deci cu mult peste termenul de 6 luni de

la data încetării acțiunii care echivalează cu epuizarea faptei.

Într-un al doilea motiv de

recurs, recurenta critică sentința instanței de fond sub aspectul greșitei

aplicări a art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. c) din Legea concurenței nr. 21/1996.

Precizează recurenta că s-a

reținut greșit în sarcina sa încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996,

fixarea prețurilor de revânzare, atât în mod direct, prin semnarea contractului

de distribuție (art. 3, clauza presupus anticoncurențială, prin care furnizorul

își rezerva dreptul de a recomanda prețurile maximale) cât și indirect, prin

însușirea documentului unilateral al furnizorului denumit politica de vânzări.

Astfel, se susține că instanța

a ignorat textul art. 5 din Regulamentul C.C. din 5 aprilie 2004, care rezervă

furnizorului posibilitatea „de a recomanda un preț de vânzare, cu condiția ca

acest preț să nu reprezinte un preț fix sau minim de vânzare la care s-ar

ajunge ca urmare a presiunilor exercitate sau a stimulentelor oferite de

oricare dintre părți”, raportul de expertiză financiar-contabilă efectuat în

cauză, stabilind că C.D. a preluat prețurile maximale recomandate de furnizor

ca fiind prețuri „de recomandare”, practicând inclusiv discount - uri și

prețuri diferite față de cele cuprinse în contractul de distribuție și mai apoi

în politica de vânzări.

Pe de altă parte, susține

recurenta, nu i se poate imputa că la încheierea contractului de distribuție nu

a ținut seama de recomandările pârâtului stabilite prin Deciziile nr. 40 și nr.

458 din 1999, pentru că aceste decizii neavând caracter public și nefiindu-i

comunicate de către furnizor, nu au fost cunoscute, iar în ce privește documentul

intitulat politica de vânzări acesta a fost redactat unilateral de către W. și

nu a fost semnat niciodată de recurentă, furnizorul abuzând astfel de poziția

sa dominantă în raportul contractual în cauză.

În ceea ce privește

încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, împărțirea piețelor

de desfacere, recurenta susține că dovezile reținute de instanța de fond,

respectiv telefax - ul din 5 iunie 2000 prin care W. își afirma schema de

discount - uri și dorința ca distribuitorii să respecte zonele alocate, nu au

nici o valoare juridică, cât timp nu au fost confirmate de distribuitor,

concluzia fiind aceea că recurenta - reclamantă nu a participat activ la sistemul

de alocare a clienților, de culegere de informații inițiat de W., deci într-un

cuvânt, nu a fost dovedită conduita sa anticoncurențială prin împărțirea

piețelor de desfacere.

În fine, sub al treilea

motiv de recurs, reclamanta critică sentința primei instanțe prin prisma

greșitei aplicări a art. 56 din Legea nr. 21/1996 și a prevederilor cuprinse în

cap. II și cap. III din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor

pentru contravențiile prevăzute la art. 56 din Legea nr. 21/1996.

În acord cu jurisprudența

europeană și punctul 13 al noilor Instrucțiuni din 2006 privitoare la metoda de

individualizare a amenzilor acordate în baza art. 23 alin. (2) din Regulamentul

nr. 1/2003, procentul de amendă trebuie calculat în raport de „cifra totală de

afaceri relevantă”, adică cea corespunzătoare volumului de bunuri în legătură

cu care s-a încălcat concurența, în speță cifra de afaceri obținută prin

vânzarea produselor W. reprezentând doar 5% din cifra de afaceri globală, pentru

anul 2001, aceasta fiind în cuantum de 2.493.102 RON și în raport de care

urmează a se face calculul amenzii.

Într-o a doua ipoteză când cifra

de afaceri ce trebuie avută în vedere la aplicarea amenzii este cea

corespunzătoare vânzărilor produselor W. pe anul 2004, respectiv 7.158.425 RON,

procentul de 0,8% reținut de C.C. pentru aplicarea amenzii contravenționale

trebuia calculat la această sumă.

Se critică totodată de către

recurentă și greșita individualizare a sancțiunii aplicare, C.C. neindicând

motivele care au stat la baza stabilirii nivelului de bază al procentului de

0,8% și nici reglementarea legală care a stat la baza calculului

circumstanțelor atenuante.

Trebuie să se aibă în vedere

faptul că gravitatea faptei este mică, înțelegerile anticoncurențiale afectând

o parte relativ redusă a pieței și neavând un impact major asupra concurenței,

ținându-se seama de Instrucțiunile C.E. cu privire la individualizarea

amenzilor aplicate în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr.

17/1962 pct. a alin. (7), care rețin ca fiind circumstanțe atenuante: rolul

pasiv sau imitații în săvârșirea contravenției, netranspunerea în practică a

acordurilor sau practicilor anticoncurențiale, încetarea încălcărilor încă de

la primele intervenții ale autorității concurente, colaborarea efectivă a

agentului economic în cadrul procedurii declanșate de autoritatea concurentă,

etc..

Intimatul C.C. a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, Decizia nr.

224 din 19 decembrie 2005 fiind emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente

cauzei, Înalta Curte îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Primul motiv de recurs ce se

referă la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului C.C.

de a aplica amenda contravențională recurentei-reclamante prin Decizia nr. 224

din 19 decembrie 2005 este nefondat.

Clauza contractuală având

obiect anticoncurențial – art. 3 din contractul de distribuție – a produs

efectele din momentul încheierii contractului – martie 2000 până în septembrie

2004 când a avut loc modificarea sa cu prilejul depunerii cererii de dispensă

la C.C., fapta contravențională având caracter continuu deoarece s-a întins pe

toată perioada de existență a contractului.

Prin Ordinul de declanșare a

unei investigații având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin.

(1) din Legea concurenței, Ordin ce poartă nr. 394 din 25 octombrie 2004 emis

de președintele C.C., termenul de prescripție a fost întrerupt, astfel că nu se

poate considera că la data finalizării investigației și constatării efective,

prin Decizia nr. 224 din 19 decembrie 2005 a contravenției, dreptul autorității de a aplica sancțiunea era prescris.

În mod eronat

recurenta-reclamantă consideră că fapta contravențională a încetat la data de

13 februarie 2002, pentru ca ulterior acestei date au mai existat cel puțin

alte 5 documente referitoare la respectarea politicii de vânzări și mai mult

decât atât în unele documente ale W. referitoare la

r

aportul de investigație în anul 2004, se face

o referire clară la „alocarea clienților” respectiv cea de-a doua încălcare reținută

în sarcina recurentei - reclamante – art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.

Cel de-al doilea motiv de

recurs referitor la aplicarea greșită a art. 5 alin. (1) lit. a) și c din Legea

concurenței, este și el nefondat.

Referitor la încălcarea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, în mod corect s-a reținut de

către instanța de fond că: art. 3 din contractul de distribuire încheiat între

recurenta - reclamantă și W., prin care SC C.D.I.T. SRL își asuma obligația de

a revinde produsele W. la prețul „recomandat și acceptat de furnizor” constituie

o restricționare a concurenței.

Aceste prevederi legale se

coroborează cu cele din legislația secundară, Regulamentul privind aplicarea art.

5 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, în cazul înțelegerilor verticale

și Instrucțiunile privind aplicarea art. 5 din Legea concurenței cu

modificările și completările ulterioare, în cazul înțelegerilor verticale.

Art. 5 din Regulament

prevede o serie de restricționări grave ale concurenței, care exclud

înțelegerile verticale de la încadrarea într-o astfel de categorie, restricționări

detaliate în Instrucțiuni la Capitolul III Secțiunea a III-a, Instrucțiuni care

prevăd în același timp și faptul că „clauzele contractuale sau practicile

concertate care stabilesc în mod direct prețul de revânzare au un caracter

restrictiv clar”.

În apărare, recurenta -

reclamantă, menționează că art. 5 din Regulament, nu exclude posibilitatea

furnizorului de a recomanda un preț de vânzare, cu condiția ca acest preț să nu

reprezinte un preț fix sau minim de vânzare, însă omite să arate că furnizorul

W., a cărei cotă de piață depășește pragul de 30%, a cerut C.C. o dispensă individuală

pentru recomandarea prețurilor de revânzare pentru distribuitor, exceptare ce a

fost refuzată prin Decizia nr. 224/2005.

Așa se explică faptul că

înainte de a prezenta C.C. contractele de distribuție pentru acordarea

dispensei, părțile au modificat clauza din contract, punându-se de acord

„recomandarea prețului maxim” cu facultatea distribuitorului de a respecta sau

nu această recomandare privind prețul de revânzare.

Este cert deci că părțile

erau conștiente de faptul că art. 3 din contract așa cum era formulat și

aplicat de către distribuitori, era anticoncurențial, prin această clauză contractuală

fiind prevăzut prețul recomandat a fi folosit de distribuitori în relațiile cu

clienții lor și chiar prețul de vânzare ce urma a fi folosit de comercianții en

detail către consumatorii finali, existând chiar și o sancțiune în cazul

nerespectării condițiilor impuse prin Politica de Vânzări, prevăzută în art. 3 alin.

(3), conform căreia „furnizorul își rezerva dreptul de a modifica prețurile,

discount - urile sau sortimentul de produse atunci când acest lucru era

necesar”.

O probă elocventă ce

demonstrează „intenția părților de a restrânge concurența” o constituie, așa

cum de altfel a reținut și instanța de fond, telefax - ul din data de 26

aprilie 2001 transmis de către W. tuturor partenerilor săi comerciali, telefax

care cuprindea și lista de prețuri ale produselor W., valabilă de la 1 mai

2001, precum și prețurile de vânzare cu amănuntul, necesar a fi recomandate în

magazine.

Toate aceste aspecte

reținute demonstrează de fapt caracterul imperativ al clauzelor, care de fapt

stabilesc în mod direct prețul fix de revânzare și nicidecum „posibilitatea de

recomandare sau prețurile maxime”, așa cum de altfel susține reclamanta în

recursul formulat.

Clauza concurențială

cuprinsă în art. 3 din contractul de distribuție, trebuie însă analizată și

prin politica de vânzări W. care stabilea condițiile acordate în piață,

discount - uri aplicate pe grupe de clienți, în conformitate cu cele stipulate

prin faxul din data de 12 octombrie 2000, de la W. către toți distribuitorii, majoritatea

discount - urilor recomandate a fi acordate de distribuitor fiind de 0,8%, prin

acesta ajungându-se la comercializarea produselor la prețul stabilit în art. 3

din contractul de distribuție.

La pct. 88 din decizia

contestată este redat o parte din documentul numit „Politica de Vânzări”

întocmit de W. și pe baza propunerilor distribuitorilor săi.

Așadar prevederile

contractuale împreună cu politica de vânzări ce era aplicată distribuitorilor W.

nu a avut drept consecință decât limitarea libertății distribuitorilor de a-și

stabili prețul de revânzare, a dus la realizarea unei  împărțiri a clienților

și a teritoriilor și a stabilit discount - ul oferit de aceștia clienților,

toate acestea eliberându-i pe distribuitori de presiunea concurențială și

asigurându-le un profit prestabilit.

Recurenta - reclamantă nu

poate pretinde că nu a avut cunoștință de recomandările intimatului stabilite

prin deciziile nr. 40 și nr. 458 din 1999 și că nu a fost de acord cu politica

de vânzări practicată de furnizor, din probatorii rezultând că a participat

activ la implementarea acestei politici, elocventă în acest fiind corespondența

purtată între cei doi contractanți.

Telefax - urile din 5 iulie

2000 și respectiv 3 august 2001, trimise de către furnizor către toți

distribuitorii și respectiv către recurenta - reclamantă se referea la problema

„alocării teritoriale a clienților” și se cerea acesteia transmiterea unor

eventuale noi propuneri de alocare a unor noi clienți, aceștia urmând să

îndeplinească condițiile stipulate în politica de vânzări.

Cât privește susținerea

recurentei-reclamante în sensul că în mod eronat s-a reținut în sarcina sa

contravenția prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenței nr. 21/1996

- împărțirea piețelor de desfacere, aceasta este neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă nu a

confirmat în mod expres politica de vânzări a furnizorului, dar s-a comportat

pe piață la fel ca și ceilalți distribuitori membri ai rețelei de distribuție,

fiind chiar un participant activ la implementarea acestei politici, așa după

cum s-a menționat mai sus.

Actul adițional încheiat de

recurentă cu W. la data de 1 martie 2000, prevedea „efectuarea de verificări în

piață de către reprezentanții distribuitorului și ai furnizorului în baza unor

programări ce sunt efectuate și agreate de ambele părți”.

La raportul de investigație

al C.C. este atașat și Documentul nr. 18 creat în 2004, care prezintă listele

cu distribuitorii, teritorii, clienții alocați și discount - uri care

reprezentau de fapt principiile Politicii de Vânzări, acest document fiind

recunoscut chiar de către recurentă prin afirmația făcută în sensul că nu a

respectat întocmai discount - urile politicii de vânzări.

În Documentul 19 anexat de asemeni

la Raportul de Investigație în anul 2002, W. precizează că „din punct de

vedere al conținutului politica de vânzări este nemodificată dar urmează în perioada

următoare să i se aducă completări ținând seama de experiența acumulată, dar și

de sugestiile distribuitorilor”.

Așadar, recurenta - reclamantă

nu poate să susțină că nu a pus în practică prevederile contractuale, dar chiar

și în situația în care s-ar accepta acest punct de vedere, este lipsit de

relevanță acest aspect, de vreme ce prin semnarea contractului de distribuție

și-a exprimat acordul cu clauzele acestuia, obiectul sau efectul unei

înțelegeri anticoncurențiale realizându-se alternativ și nu cumulativ.

Analizând și ultimul motiv

de recurs privind greșita individualizare a sancțiunii dispuse de Consiliul

Concurenței și menținută de instanța de fond, se constată că și acesta este

nefondat.

În primul rând, la

individualizarea sancțiunii aplicate, intimatul C.C. a avut în vedere

criteriile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 21/1996 și anume gravitatea

faptei și consecințele sale asupra concurenței, criterii detaliate în „Instrucțiunile

privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute de art. 56

din Legea concurenței”.

În decizia contestată la cap.

8, s-a reținut că practica anticoncurențială constatată și anume fixarea

prețurilor de revânzare, alocarea clienților și a teritoriilor, sunt fapt de

gravitate medie, care s-au desfășurat pe o perioade de câțiva ani 2000 - 2004,

în ceea ce o privește pe recurenta - reclamantă, încălcarea legii săvârșită de

recurentă având caracter continuu.

Nivelul de la care s-a

pornit individualizarea a avut în vedere gravitatea faptei (efectele s-au

produs pe întreg teritoriul țării) și durata încălcării și el a fost calculat

la un procent de 1% din cifra de afaceri, însă având în vedere circumstanțele

atenuante reținute (rolul exclusiv pasiv sau imitativ al încălcării și

colaborarea efectivă în cadrul procedurii declanșate de intimat) acesta a fost

diminuat de 0,8%.

Având în vedere caracterul

continuu al încălcării la stabilirea cifrei de afaceri la care s-a aplicat

procentul determinat s-a luat în considerare cifra de afaceri aferentă anului

anterior aplicării sancțiunii conform dispozițiilor art. 51 alin. (1) din legea

concurenței.

Cât privește susținerea

recurentei în sensul că la individualizarea sancțiunii trebuia avut în vedere

nu cifra totală, ci doar cifra de afaceri corespunzătoare vânzărilor de produse

W. pentru care a fost sancționată, precizăm că aceasta nu poate fi avut în

vedere.

Legislația națională primară

în materie de concurență cât și cea secundară prevede luarea în calcul a cifrei

de afaceri totală și nu doar a cifrei de afaceri aferentă pieței pe care s-a

realizat înțelegerea anticoncurențială.

Prevederile comunitare la

care se referă recurenta, la momentul emiterii deciziei, prevedeau și ele

aceeași modalitate de stabilire a cuantumului amenzii și în plus ele nu sunt

aplicabile pentru că în speță nu este vorba despre o încălcare ce afectează

piața comună.

Nu poate fi avut în vedere

nici punctul de vedere al recurentei, conform căreia individualizarea trebuia

făcută în funcție de cifra de afaceri corespunzătoare vânzărilor produselor W. pe

anul 2001, pentru că așa cum s-a explicat mai sus instanțele judecătorești au

considerat că fapta anticoncurențială săvârșită nu era prescrisă la momentul

sancționării.

Nu puteau fi avute în vedere

la individualizarea sancțiunii noile Instrucțiuni din 2006 privitoare la metoda

de individualizare a amenzilor acordate în baza art. 23 alin. (2) din

Regulamentul nr. 1/2003, așa cum susține recurenta-reclamantă, pentru că la

data aplicării sancțiunii de către intimată, individualizarea acesteia se făcea

conform Normelor privind individualizarea și dozarea sancțiunilor prevăzute la art.

55 și art. 56 din Legea concurenței nr. 217/1996, dispoziții expres derogatorii

de la normele de drept comun.

Așa fiind, se constată că

s-a procedat de către intimat în individualizarea corectă a sancțiunii

aplicate, ținându-se seama și de situația economico-financiară a societății.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și

temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat de reclamantă se

va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC C.D.I.T. SRL împotriva sentinței civile nr. 1835 din 26 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 7 aprilie 2008.