ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 292/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2010 sub nr. 512/64/2010 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, numitul P.G. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 170/2004 a Curții de Apel Brașov, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Revizuentul a susținut că înscrisul nou pe care se întemeiază, în conformitate cu dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., îl reprezintă adeverința nr. 355136 din 20 mai 2010 eliberată de S.P.C.L.E.P. Zărnești potrivit căreia cartea de identitate aparținând soției sale, în prezent decedată, cu seria BV nr. 103779 s-a eliberat la data de 11 august 2000 ca urmare a expirării celei anterioare seria DS 356614 eliberată la 1 decembrie 1998: În susținerea motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 8 C. proc.

civ., revizuentul a învederat că a fost împiedicat să se prezinte la termen de avocatul care îl reprezenta. Prin decizia civilă nr. 133/ Ap din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 170/2004 a Curții de Apel Brașov, dispunându-se obligarea revizuentului la cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei în favoarea intimaților N.M. și E. Pentru a pronunța această decizie, instanța de revizuire a constatat că prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții P.G. și P.I. împotriva sentinței civile nr. 978/2003 a Judecătoriei Zărnești. Instanța anterioară a reținut că cele susținute de revizuent cu titlu de motive de revizuire au fost invocate și pe calea recursului formulat împotriva aceleiași decizii, recurs care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 453/2005 a Curții de Apel Brașov.

În legătură cu incidența art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța de revizuire a apreciat că adeverința nr. 35136 din 20 mai 2010 nu întrunește cerințele prevăzute de lege pentru a permite revizuirea deciziei instanței de apel. Acest înscris, deși s-a constatat că este eliberat recent de către S.P.C.L.E.P. Zărnești nu reprezintă un înscris nou în sensul ipotezei de revizuire analizate, nefiind reținut de partea potrivnică și nici nu a fost partea împiedicată de o împrejurarea mai presus de voința sa de a-l produce ca probă în dosarul de apel; pe de altă parte, el confirmă o situație de fapt existentă la momentul soluționării cauzei de către instanțele de fond și care nu schimbă cu nimic soluția pronunțată.

Instanța de revizuire a observat că aceste probe au fost produse în cauză și la fond, reclamantul P.G. intenționând să dovedească nevalabilitatea actului de vânzare cumpărare sub semnătură privată încheiat de soția sa în 16 septembrie 2001 cu intimatul N.M. având ca obiect imobilul compus din casă și teren situat în poiana Mărului nr. 724, pentru aceea că buletinul de identitate al soției sale, menționat în contractul de vânzare cumpărare, era expirat. În consecință, instanța de revizuire a constatat că nu sunt întrunite cerințele presupuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Referitor la ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 8 C. proc. civ., s-a constata că nici aceasta nu se verifică în cauză, întrucât nu s-a făcut dovada unei împiedicări dintr-o împrejurare mai presus de voința părții care să-l fi determinat pe revizuent să nu se prezinte în instanță.

În plus, s-a constatat că la termenul din 25 februarie 2004, revizuentul a fost prezent în instanță, fiind asistat de apărătorul său ales, termen la care a avut loc dezbaterea apelului pe fond. Împotriva aceste decizii, revizuentul P.G. a formulat recurs. Prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, intimații N. au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea recursului, având în vedere că împotriva deciziei supuse revizuirii s-a declarat recurs de către același reclamant P.G., recurs ce a fost soluționat tot de Curtea de Apel Brașov. Intimații au învederat că soluționarea atât a apelului cât și a recursului de către Curtea de Apel Brașov a fost posibilă datorită modificării normelor de competență prin O.U.G.

nr. 58/2003 care stabilea competența curților de apel în soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii (sens în care erau dispozițiile art. 3 C. proc. civ.), iar competența soluționării recursurilor revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum era modificat art. 299 C. proc. civ. Intimații au mai arătat că, ulterior, prin O.U.G. nr. 65/2004 și Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, s-a modificat din nou competența în sensul că apelurile declarate împotriva hotărârilor date de judecătorii sunt de competența tribunalului (art. 2 pct. 2 C. proc. civ., modificat), iar recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunal sunt de competența curților de apel (art. 282 modificat).

Pe de altă parte, art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 a prevăzut că: „Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi, sunt de competența curților de apel și se trimit la curțile de apel”. În același timp, intimații fac referire și la Decizia Curții Constituționale nr. 90/2006 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a normei tranzitorii citate, al cărei efect era acela că aceeași instanța urma să soluționeze calea de atac împotriva propriei sale hotărâri. S-a mai arătat că în cazul de față, Curtea de Apel Brașov a judecat, în compunerea prevăzută de lege, recursul împotriva propriei sale hotărâri, pronunțată în calea ordinară de atac a apelului, iar hotărârea pronunțată în apel a avut ca obiect o sentință pronunțată de judecătorie.

În acest context, intimații susțin că față de prevederile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., recursul de față trebuie soluționat de aceeași instanță care a soluționat recursul împotriva deciziei civile nr. 170/Ap/2004, decizie supusă revizuirii, respectiv, de Curtea de Apel Brașov, iar nu de Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că este neîntemeiată excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, date fiind prevederile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că recursurile se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel. Cum decizia recurată este pronunțată în soluționarea unei cereri de revizuire formulate împotriva unei decizii definitive (decizia civilă nr. 170/ Ap din 3 martie 2004), este ea însăși corespunzătoare unei decizii date în apel; pe de altă parte, art. 328 alin. (1) C. proc.

civ., dispune: „Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă acelorași căi de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.” Așa fiind, în aplicarea textului anterior citat, reiese că și hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de revizuire este susceptibilă de recurs, iar competența soluționării recursului revine Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță imediat superioară Curții de Apel Brașov care a pronunțat decizia recurată, astfel cum dispune art. 299 alin. (2) C. proc. civ. Contrar celor susținute de intimați, textul de la art. 328 alin. (1) C. proc. civ., nu este o normă de competență, ci prevede doar calea de atac posibil a fi exercitată împotriva decizii date în revizuire.

Dreptul comun tranzitoriu în această materie (a căilor de atac și termenelor în care acestea pot fi exercitate) este reprezentat de art. 725 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate, pe când în materia modificării normelor de competență pe parcursul soluționării unui proces, regula este înscrisă în art. 725 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe.

De la cea din urmă regulă, uneori este posibil ca legea nouă de procedură să aibă dispoziții tranzitorii proprii, derogatorii de la dreptul comun, cum a fost și cazul art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 care a prevăzut că recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt de competența curților de apel, se trimit curților de apel. Acesta este motivul pentru care Curtea de Apel Brașov a soluționat atât apelul (prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat) cât și recursul împotriva propriei decizii date în apel, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, recursul se afla pe rolul Înaltei Curți (dosar nr. 3603/2004), astfel încât a intrat sub incidența normei tranzitorii derogatorii menționate, motiv pentru care a fost înaintat curții de apel.

Normele tranzitorii guvernează tocmai situațiile aflate în derulare la momentul adoptării noii legi de procedură, iar existența sau aplicabilitatea ei este una temporară, fiind deci limitată în timp, ceea ce înseamnă că ele își încetează incidența după epuizarea cauzelor pe care legea nouă le-a surprins în desfășurare. Ulterior, dreptul comun este cel care devine aplicabil, sens în care s-a făcut referire la dispozițiile art. 299 alin. (2) C. proc. civ., care indică instanța competentă în soluționarea recursului. Având în vedere cele redate, Înalta Curte va respinge excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, analogia realizată de intimați fiind neavenită față de epuizarea situației tranzitorii care a prilejuit soluționarea apelului și recursului de aceeași instanță; or, recursul în cauza de față a fost formulat la data de 10 decembrie 2010, neaflându-se, așadar pe rolul Înaltei Curți de Casație la data adoptării Legii nr. 219/2005.

Termenul pentru exercitarea căii de atac este cel prevăzut de art. 301 C. proc. civ., în absența unei dispoziții legale derogatorii de la termenul de recurs de drept comun. Înalta Curte, la termenul de azi, a invocat din oficiu excepția tardivității recursului, având în vedere că recurentul, declarând calea de atac la data de 10 decembrie 2010, a depășit termenul legal de 15 zile de la comunicarea deciziei pronunțate de curtea de apel. Astfel, comunicarea deciziei instanței de revizuire a avut loc la 23 noiembrie 2010, act de procedură ce îndeplinește toate cerințele legale prevăzute de art. 100 alin. (1) cu referire la art. 100 alin. (3) C. proc. civ., pentru a produce efecte valabile, și, în consecință, pentru a declanșa curgerea termenului pentru formularea recursului.

Cum acest termen imperativ a fost depășit, în aplicarea art. 103 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză a operat sancțiunea decăderii, astfel că, se va proceda la respingerea recursului ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului invocată de intimații N.M. și N.E. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul revizuent P.G., împotriva deciziei civile nr. 133/ A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 20 ianuarie 2012.