ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3125/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3125/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 4416

din 10 decembrie 2009 a respins excepția inadmisibilității,

precum și pe cea a lipsei de interes, invocate de pârât și,

admițând acțiunea formulată de reclamanții I.A., M.L.G.,

CV., V.D., M.P., M.A., L.V., L.C., D.G., P.C., N.A.R., V.I., T.I., P.C.R., L.E.,

D.C. și N.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a

suspendat executarea actului administrativ emis de pârât din 3 iulie 2009

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că adresa susmenționată

întrunește cerințele unui act administrativ, astfel cum sunt

reglementate de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

contenciosului administrativ întrucât prin aceasta s-a dispus cu privire la

drepturile salariale ale reclamanților în sensul achitării lor

fără sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, începând cu luna iunie 2009 și pentru diminuarea

drepturilor salariale și implicit la modificarea raporturilor de serviciu.

Instanța a constatat de

asemenea că reclamanții justifică un interes legitim și

actual în promovarea prezentei acțiuni, avându-se în vedere diminuarea

semnificativă și retroactivă a veniturilor reclamanților,

situație menținută și după suspendarea executării

actului prin mai multe hotărâri judecătorești irevocabile.

Pe fond, Curtea de Apel a

reținut îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 astfel: în ceea ce privește existența

cazului bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului

administrativ s-a constatat că există indicii temeinice de

natură să pună sub semnul întrebării respectarea de

către pârât a principiului neretroactivității legii civile,

prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României și a

dispozițiilor art. 166 C. muncii; în ceea ce privește condiția

prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. s) din aceeași

lege, s-a reținut că diminuarea semnificativă și cu efect

retroactiv a drepturilor salariale ale reclamanților este de natură

să afecteze drepturile și interesele legitime rezultând din

exercitarea raporturilor de serviciu ale reclamanților, aspect ce se

circumscrie noțiunii de „pagubă iminentă” și este în concordanță

cu Recomandarea Miniștrilor nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile,

iar pe fond a apreciat că hotărârea este nelegală și

netemeinică pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a

arătat în esență, că hotărârea este nelegală,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța

de judecată a apreciat greșit că adresa contestată ar

constitui act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, pe de o parte,

și că ar îndeplini condițiile prevăzute de art. 14 din

această lege. De asemenea, recurentul a arătat că,

față de împrejurarea că, la data de 12 noiembrie 2009, a intrat

în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, care îi privește pe magistrați,

cererea de suspendare formulată de reclamanți a devenit lipsită

de interes.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii

prealabile, aceasta urmează a fi respinsă, având în vedere înscrisurile

depuse la dosarul de fond din care rezultă îndeplinirea acestei forme de

către reclamanți.

Nu este întemeiată nici

susținerea potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare, la

data de 12 noiembrie 2009, a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătitor din fonduri publice, care îi

privește și pe magistrați, cererea de suspendare ar fi devenit

lipsită de interes întrucât analizarea cererii reclamanților trebuie

făcută în raport de legislația în vigoare, la data emiterii

respectivului act; ori la data emiterii actului contestat, actul normativ

invocat de recurent nu era în vigoare.

Cu privire la cererea de suspendare

se va reține, de asemenea, că soluția atacată este

temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a

arătat, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie

suspendarea executării unui act administrativ emis de ministrul

justiției și libertăților cetățenești, prin

care s-a dispus, cu începere de la data de 10 iulie 2009, suspendarea

plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor

salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În plus,

autoritățile pârâte au arătat că această modalitate de

calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata

sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării

prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

În ceea ce privește

această măsură legală, trebuie precizat faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum

actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă

că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici,

rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul

administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o

situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor

administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este

necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine

justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația

în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei:

cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează

faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text

cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor

și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară,

autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a

executării și executare în concret au obligația să o

realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în

mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față,

Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine

justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a

reținut și prima instanță, prin actul administrativ

analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod

retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe

luna iunie 2009.

Prin această măsură,

Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că

recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat

de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune

numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența

instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să

se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu

este numai un principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu

privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei

aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care

este o normă cu putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor

și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește

noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din

Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

Această condiție

legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba

de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în contextul derulării

raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că,

în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru

suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4416 din 10

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.