ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4467/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4467/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.Obiectul acțiunii
Prin cererea înregistrată
pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
reclamanții D.C., P.F.T., S.A., D.A., O.L., M.M., B.O., J.V., T.M., D.Ș., S.L.,
C.C.M., S.M., P.M., F.N., D.A., H.M., P.A., L.A., V.F., P.L., N.S. și D.D. au solicitat,
în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, anularea
actului administrativ reprezentat de adresa, emisă de acesta la data de 03
iulie 2009,
prin care
s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără includerea
sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate
de calcul urmând să se păstreze și pentru viitor.
În motivarea cererii,
reclamanții au arătat că prin adresa din 03 iulie 2009 se încalcă dispozițiile
art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, care prevăd că diminuarea
sau suspendarea drepturilor salariale nu pot fi făcute decât în cazurile prevăzute
de lege.
Prin întâmpinarea formulată
în cauză, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,
arătând că adresa din 03 iulie 2009 nu este un act administrativ, ci o măsură stabilită
de ordonatorul principal de credite în sarcina celorlalți ordonatori din sistem.
2.Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 841
din 16 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal a respins excepția inadmisibilității și a admis acțiunea formulată
de reclamanții D.C., P.F.T., S.A., D.A., O.L., M.M., B.O., J.V., T.M., D.Ș.,
S.L., C.C.M., S.M., P.M., F.N., D.A., H.M., P.A., L.A., V.F., P.L., N.S. și D.D.
în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, anulând
Ordinul din 03 iulie 2009, emis de pârât.
Pentru a pronunța această
soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
În ceea ce privește excepția
inadmisibilității, prima instanță a reținut că adresa atacată este un act producător
de efecte juridice, întrucât în baza ei s-a procedat la plata unei indemnizații
diminuate, un act de putere, pentru că emitentul folosește expresia „drepturile
salariale aferente lunii iunie 2009 se vor achita”, un act administrativ disimulat
în forma unui act de corespondență.
Pe fondul cauzei, prima
instanță a reținut că actul atacat intră în conflict cu dispozițiile art. 74
alin. (2) din Legea nr. 303/2004, operându-se o diminuare a drepturilor salariale
ale magistraților, în condițiile în care textul menționat prevede că drepturile
salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât
în cazurile prevăzute de respectiva lege.
Totodată, a apreciat că
dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, invocate, nu pot fi interpretate în sensul că s-ar
referi la suspendarea plății unor drepturi viitoare, ci prin această ordonanță s-a
reglementat procedura de plată a unor drepturi restante, stabilite prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, actul normativ nu conține nicio prevedere
cu privire la modul de efectuare a plăților curente, ci doar cu privire la datoriile
restante.
Concluzionând, judecătorul
fondului a constatat că actul administrativ atacat este lovit de nulitate, întrucât
contravine prevederilor din Legea nr. 303/2004, sub imperiul căreia a fost emis,
și se întemeiază pe dispoziții normative inaplicabile.
3.Recursul declarat de
pârât
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,
invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În privința excepției
inadmisibilității acțiunii, recurentul-pârât a criticat hotărârea atacată sub aspectul
faptului că instanța de fond în mod greșit a reținut că actul contestat este un
act administrativ.
Astfel, a susținut că
adresa atacată, din 3 iulie 2009, nu constituie un act administrativ în sensul Legii
nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite în sarcina
celorlalți ordonatori din sistem, materializată sub forma unei adrese, având în
vedere noile dispoziții legale cu incidență asupra achitării drepturilor salariale
pentru personalul din sistemul justiției și Legea nr. 18/2009 privind bugetul de
stat pe anul 2009.
Așadar, în opinia recurentului-pârât,
adresa reprezintă o simplă operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari
și terțiari de credite, realizată ca urmare a intrării în vigoare a unui nou act
normativ, O.U.G. nr. 71/2009, iar nu o manifestare unilaterală de voință, nesusceptibilă
de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice prin ea însăși.
A mai arătat recurentul-pârât
că, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că modul de
comunicare a interpretării unui text de lege nu reprezintă un act administrativ,
ci doar o corespondență administrativă (Decizia din 11 noiembrie 2005).
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât
a susținut că nu este vorba de o diminuare a drepturilor salariale cuvenite intimaților
reclamanți, care sunt și au fost calculate în conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006,
ci doar de executarea unor hotărâri judecătorești, care va fi realizată nu ca până
în acest moment, lunar, ci potrivit eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009,
ale cărei prevederi sunt incidente în cauză, întrucât sporul de 50% nu face parte
din salariul magistraților, O.U.G. nr. 27/2006 nu cuprinde nicio dispoziție referitoare
la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar Legea nr. 50/1996 a fost
abrogată prin O.G. nr. 83/2000.
Totodată, recurentul-pârât
a arătat că prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție
a reținut următoarele: „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor
art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului
din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii
și magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul
la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația
brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare
a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”, iar după pronunțarea acestei
decizii, instanțele judecătorești au admis acțiunile și au apreciat că art. 47 din
Legea nr. 50/1996 este în vigoare.
A mai arătat recurentul-pârât
că, la data de 12 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și, prin urmare, sporul
de risc și suprasolicitare neuropsihică se acordă în temeiul noului act normativ.
Totodată, a susținut că
în speță nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât O.U.G.
nr. 71/2009 a intrat în vigoare la data de 18 iunie 2009, iar obligația de plată
a drepturilor salariale aferente lunii iunie a devenit exigibilă la data de 10
iulie 2009.
II.Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată,
în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum
și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304
1
,
Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1.Argumentele corespunzătoare
motivelor de recurs invocate
Obiectul dedus judecății
îl constituie adresa din 3 iulie 2009, a cărei anulare s-a solicitat, prin care
s-a dispus ca la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie
2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare
neuropsihică și, mai mult, s-a precizat că această modalitate de calcul a drepturilor
salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat
urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind
plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi
salariale personalului din sectorul bugetar.
La emiterea actului administrativ
atacat, au fost avute în vedere:
- prevederile O.U.G.
nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor
măsuri financiar-contabile;
- dispozițiile Primului-Ministru,
transmise prin adresa din 6 mai 2009 privind încadrarea în cheltuielile de personal
aprobate pentru anul 2009;
- adresa din 26 iunie
2009 a Ministerului Finanțelor Publice prin care Ministerul Justiției și Libertăților
Cetățenești a fost informat că fondurile prevăzute la Titlul I „Cheltuieli de personal”
nu pot fi majorate, întrucât nu pot fi identificate surse suplimentare, iar condiționalitățile
impuse de organismele financiare internaționale în domeniul cheltuielilor bugetare,
în special, al cheltuielilor de personal asumate pe Guvernul României trebuie respectate
de toți ordonatorii de credite;
- faptul că fondurile
prevăzute de Legea bugetului de stat pe anul 2009 nr. 18/2009 pentru plata sumelor
reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică au fost epuizate;
- prevederile O.U.G.
nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii.
În ceea ce privește inadmisibilitatea
acțiunii întrucât, în opinia pârâtului, actul contestat nu este un act administrativ
în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, Înalta Curte reține că prin adresa din
3 iulie 2009 pârâtul a dispus în mod unilateral ca „în data de 10 iulie 2009, drepturile
salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50%
pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul urmând
a se păstra și pe viitor”.
Astfel, actul administrativ
atacat, intitulat „adresă”, îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, fiind emis de o autoritate
publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii și
modifică raporturi juridice de natură salarială în ceea ce-i privește pe reclamanți.
Așadar, actul în litigiu
nu reprezintă o simplă operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și
terțiari de credite, ci stabilește expres modalitatea de plată a salariilor pentru
personalul din justiție.
Adresa contestată ar fi
reprezentat o simplă operațiune de încunoștințare doar în ipoteza în care nu ar
fi conținut dispoziții referitoare la plata salariilor.
Jurisprudența Înaltei
Curți de Casație și Justiție invocată de recurent nu este aplicabilă în cauză, întrucât
actul a cărui anulare s-a cerut nu reprezintă „corespondență administrativă”, susținerile
recurentului fiind nefondate din acest punct de vedere.
Referitor la fondul cauzei,
constată următoarele:
Principiul legalității
a devenit, în prezent, un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar
acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul
și statul).
În sistemul juridic românesc,
acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.
Primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției,
a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar al doilea text cuprins în
Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative,
legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor
lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă
beneficiază de putere discreționară, autoritățile
publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret
trebuie să o realizeze.
Altfel spus, între actul
administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.
Pe linia acestor considerente
teoretice se înscrie și practica Curții Constituționale din țara noastră, a cărei
jurisprudență apără principiul legalității, care trebuie să guverneze activitatea
administrației publice.
De altfel, în mod constant,
instanța constituțională a reafirmat că legalitatea trebuie să stea la temelia tuturor
raporturilor juridice într-un stat de drept.
În concepția Legii contenciosului
administrativ român, prin noțiunea de exces de putere se înțelege exercitarea dreptului
de apreciere al autorităților publice, prin încălcarea limitelor competenței prevăzute
de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Limitele dreptului de
apreciere din partea administrației publice sunt date tocmai de limitele drepturilor
cetățenilor, prevăzute de Constituție și de lege.
Altfel spus, unde începe
dreptul cetățeanului se încheie dreptul de apreciere al administrației.
Totodată, se poate afirma
că, în raport de principiul consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituție, nu este
de conceput exercitarea dreptului de apreciere în afara legii.
În speța, nu poate fi
primită critica recurentului în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G.
nr. 71/2009, pe de o parte, pentru că ordonanța în discuție, după cum se arată chiar
în titulatura sa, se referă la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având
ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, iar
pe de altă parte, preambulul acestui act normativ face trimitere la titlurile executorii
emise anterior intrării în vigoare a ordonanței.
Așadar, este vorba despre
titlurile executorii emise anterior datei de 18 iunie 2009, când ordonanța a fost
publicată în M. Of. nr. 416/2009.
De asemenea, art. 3 din
O.U.G. nr. 71/2009 prevede faptul că plățile restante la sumele aferente titlurilor
executorii aflate sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea
unor măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 76/2009 și a dispozițiilor ordinului Ministrului Justiției,
al Ministrului Economiei și Finanțelor, al Președintelui Consiliului Superior al
Magistraturii privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile
executorii emise până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 75/2008 se execută cu
respectarea prevederilor art. 1 și 2.
Mai mult, nu se poate
pune problema incidenței art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, care menționează
faptul că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea
unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul
bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după
o procedură de executare în perioada 2010-2012.
Un argument în acest sens
îl reprezintă faptul că este vorba de plata drepturilor salariale aferente lunii
iunie 2009, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestei ordonanțe.
Dacă s-ar accepta punctul
de vedere al autorității publice recurente, în sensul că sporul salarial aflat în
discuție a fost acordat pe cale jurisprudențială, nu se poate concepe admiterea
ideii de retroactivitate a unei norme cu putere de lege.
Principiul neretroactivității
legii este consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia, legea
dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Pe acest aspect, trebuie
subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor
situații existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudența instanțelor
de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu
general de drept, ceea ce i-a permis impunerea lui și în privința actelor administrative.
Or, este necesar a fi
subliniat faptul că interdicția retroactivității actelor administrative nu este
numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.
Instanța de control judiciar
constată astfel că ne aflăm în prezența unei aplicări retroactive a prevederilor
art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege, situație ce
conduce la încălcarea principiului anterior individualizat la momentul emiterii
actului administrativ contestat.
În ceea ce privește invocarea
în speță a incidenței legii salarizării unitare, instanța de control judiciar constată
că susținerile recurentului sunt lipsite de temei legal, având în vedere principiul
neretroactivității legii, în raport de data intrării în vigoare a acestui act normativ,
respectiv 12 noiembrie 2009.
Referitor la critica în
sensul că autoritatea pârâtă a avut în vedere la înlăturarea de la plată a acestui
spor salarial lipsa fondurilor, Înalta Curte nu o poate primi deoarece, așa cum
în mod corect a reținut și judecătorul fondului, executarea unei hotărâri judecătorești
irevocabile constituie o obligație legală a statului, sens în care s-a pronunțat
în mod constant și jurisprudența C.E.D.O.
Având în vedere argumentele
menționate, rezultă cu evidență că recurentul-pârât a acționat cu exces de putere
la momentul emiterii actului administrativ contestat, fapt ce atrage nelegalitatea
acestuia.
2.Soluția pronunțată în
recurs
Pentru considerentele
expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,
ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 841 din 16 februarie 2010 a Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 21 octombrie 2010.