ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2043/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2043/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1793 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins cererea reclamantului T.A. formulată împotriva Statului Român, prin

M.F.P., având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru

aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, în anul 1951,

reținând că textul de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea a fost

declarat neconstituțional, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel reclamantul, care a arătat că instanța a soluționat

cauza în perioada celor 45 de zile prevăzute de Constituție pentru punerea de

acord a legii neconstituționale cu Constituția, astfel încât a încălcat dreptul

puterii legislative.

Reclamantul a mai

arătat că hotărârea nu este motivată, deoarece instanța de fond a invocat

argumentele Curții Constituționale, fără a se pronunța asupra fondului cauze,

că nu s-a avut în vedere Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art.

5 din Convenția C.E.D.O., dispoziții obligatorii pentru instanța civilă a României,

și că s-a încălcat principiul neretroactivității legii.

Prin decizia civilă

nr. 308/ A din 18 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond nu a încălcat dreptul

puterii legislative, ci s-a pronunțat în baza textului de lege pe care

reclamantul și-a întemeiat cererea, text de lege ce a fost declarat

neconstituțional, lipsind astfel de suport legal acțiunea, care, în atare situație,

nu mai poate fi primită.

Instanța de apel a

mai reținut că Rezoluția nr. 1096/1996 nu este un act comunitar cu caracter

obligatoriu, ci o declarație de intenție cu caracter politic; că art. 5 din

Convenția Europeană nu a reprezentat temeiul legal al cererii reclamantului,

deoarece, în acest caz, instanța ar fi trebuit să cerceteze încălcarea

dreptului reclamantului la libertate și siguranță, ceea ce nu s-a întâmplat,

instanța nefiind sesizată cu analiza condițiilor impuse de art. 5 din

Convenție; că instanța de fond nu a încălcat principiul neretroactivității

legii, ci a făcut aplicarea imediată a unei situații juridice noi, creată prin

înlăturarea legii prin excepția de neconstituționalitate.

Instanța nu se putea

pronunța în baza unei legi neconstituționale, deoarece nu există nici o

dispoziție legală care să permită o asemenea pronunțare și nici nu putea aplica

principiul tempus regit actum, specific numai situațiilor juridice de natură

voluntară (contracte, convenții, declarații unilaterale).

Instanța de apel a

concluzionat că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantului, prin

aplicarea, în mod analog, a principiului aplicării imediate a legii noi, care

guvernează toate situațiile juridice de natură legală, astfel cum este și cea

din prezenta speță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul T.A., formulând următoarele critici:

I. Prin soluția

pronunțată, instanța de apel a încălcat Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, cu raportare la art. 5 pct. 5 C.E.D.O.,

acte normative ce prevăd posibilitatea persoanelor persecutate politic în

perioada unui regim totalitar de a primi compensații pentru prejudiciile

suferite în acea perioadă.

Încasarea unor

indemnizații în temeiul unor acte normative de reparație similare nu exclude

acordarea daunelor morale potrivit dispozițiilor legale anterior arătate, ci

reprezintă doar un criteriu pentru instanță, de apreciere asupra cuantumului

unor astfel de reparații.

II. Instanța de apel

a încălcat principiul neretroactivității legii, raportat la faptul că acțiunea

a fost înregistrată anterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010, ale

cărei efecte sunt valabile doar pentru viitor.

III. Greșita aplicare

a art. 14 C.E.D.O., în raport de faptul că în situații identice, alte persoane

au obținut soluții favorabile, fiind astfel încălcat principiul

nediscriminării.

IV. Greșita aplicare

a art. 6 C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în sensul că,

în condițiile în care reclamantul și-a exercitat dreptul de a formula cererea

de chemare în judecată în temeiul legii speciale de reparație, de la acel

moment s-a născut obligația, pentru judecător, de a analiza respectiva cerere,

lucru care nu s-a mai realizat datorită declarării neconstituționalității

textului de lege ce a reprezentat temeiul juridic al acțiunii, instanțele

refuzând să judece, pe motivul inexistenței temeiului legal.

În acest context,

instanța a procedat la o greșită interpretare a noțiunii de „speranță

legitimă", astfel cum este definită și consacrată de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele motive:

I. Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în

concordanță cu rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1096/1996 și cu art. 5 pct. 5 C.E.D.O., a căror încălcare se invocă de către

recurentul-reclamant.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări

ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării

Convenției.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Prin declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă,

aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența

unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția

Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează

recurentul-reclamant.

II. Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, decizia de neconstituționalitate arătată

nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența

unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 18 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în

vreun fel principiul neretroactivității.

III. Discriminarea

presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în

situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și

rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate

până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul

general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este

reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie

justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

IV. Prin constatarea

neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității

juridice.

Dreptul de acces la

un tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenție nu înseamnă

recunoașterea unui drept ce nu mai are nici un fel de legitimitate juridică

internă.

Aplicarea în cauză a

efectelor deciziei de neconstituționalitate nu reprezintă un refuz de

soluționare a cauzei, cum greșit susține recurentul-reclamant, ci este

rezultatul aplicării corecte a legii și a normelor în materie, în raport de

modificările legislative ce au intervenit prin adoptarea respectivelor decizii

de neconstituționalitate și a deciziei în interesul legii dată cu privire la

modalitatea de aplicare a acestora.

Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudență

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu

are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată

constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției

Europene, critica recurentului-reclamant în acest sens urmând a fi înlăturată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 308/ A

din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.