ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2043/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1793 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea reclamantului T.A. formulată împotriva Statului Român, prin M.F.P., având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, în anul 1951, reținând că textul de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituțional, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, care a arătat că instanța a soluționat cauza în perioada celor 45 de zile prevăzute de Constituție pentru punerea de acord a legii neconstituționale cu Constituția, astfel încât a încălcat dreptul puterii legislative.

Reclamantul a mai arătat că hotărârea nu este motivată, deoarece instanța de fond a invocat argumentele Curții Constituționale, fără a se pronunța asupra fondului cauze, că nu s-a avut în vedere Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 din Convenția C.E.D.O., dispoziții obligatorii pentru instanța civilă a României, și că s-a încălcat principiul neretroactivității legii. Prin decizia civilă nr. 308/ A din 18 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond nu a încălcat dreptul puterii legislative, ci s-a pronunțat în baza textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, text de lege ce a fost declarat neconstituțional, lipsind astfel de suport legal acțiunea, care, în atare situație, nu mai poate fi primită.

Instanța de apel a mai reținut că Rezoluția nr. 1096/1996 nu este un act comunitar cu caracter obligatoriu, ci o declarație de intenție cu caracter politic; că art. 5 din Convenția Europeană nu a reprezentat temeiul legal al cererii reclamantului, deoarece, în acest caz, instanța ar fi trebuit să cerceteze încălcarea dreptului reclamantului la libertate și siguranță, ceea ce nu s-a întâmplat, instanța nefiind sesizată cu analiza condițiilor impuse de art. 5 din Convenție; că instanța de fond nu a încălcat principiul neretroactivității legii, ci a făcut aplicarea imediată a unei situații juridice noi, creată prin înlăturarea legii prin excepția de neconstituționalitate.

Instanța nu se putea pronunța în baza unei legi neconstituționale, deoarece nu există nici o dispoziție legală care să permită o asemenea pronunțare și nici nu putea aplica principiul tempus regit actum, specific numai situațiilor juridice de natură voluntară (contracte, convenții, declarații unilaterale). Instanța de apel a concluzionat că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantului, prin aplicarea, în mod analog, a principiului aplicării imediate a legii noi, care guvernează toate situațiile juridice de natură legală, astfel cum este și cea din prezenta speță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.A., formulând următoarele critici: I. Prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu raportare la art. 5 pct. 5 C.E.D.O., acte normative ce prevăd posibilitatea persoanelor persecutate politic în perioada unui regim totalitar de a primi compensații pentru prejudiciile suferite în acea perioadă. Încasarea unor indemnizații în temeiul unor acte normative de reparație similare nu exclude acordarea daunelor morale potrivit dispozițiilor legale anterior arătate, ci reprezintă doar un criteriu pentru instanță, de apreciere asupra cuantumului unor astfel de reparații.

II. Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, raportat la faptul că acțiunea a fost înregistrată anterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010, ale cărei efecte sunt valabile doar pentru viitor. III. Greșita aplicare a art. 14 C.E.D.O., în raport de faptul că în situații identice, alte persoane au obținut soluții favorabile, fiind astfel încălcat principiul nediscriminării. IV. Greșita aplicare a art. 6 C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în sensul că, în condițiile în care reclamantul și-a exercitat dreptul de a formula cererea de chemare în judecată în temeiul legii speciale de reparație, de la acel moment s-a născut obligația, pentru judecător, de a analiza respectiva cerere, lucru care nu s-a mai realizat datorită declarării neconstituționalității textului de lege ce a reprezentat temeiul juridic al acțiunii, instanțele refuzând să judece, pe motivul inexistenței temeiului legal.

În acest context, instanța a procedat la o greșită interpretare a noțiunii de „speranță legitimă", astfel cum este definită și consacrată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Recursul este nefondat, pentru următoarele motive: I. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și cu art. 5 pct. 5 C.E.D.O., a căror încălcare se invocă de către recurentul-reclamant.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant. II.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 18 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. III. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Prin constatarea neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Dreptul de acces la un tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenție nu înseamnă recunoașterea unui drept ce nu mai are nici un fel de legitimitate juridică internă. Aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituționalitate nu reprezintă un refuz de soluționare a cauzei, cum greșit susține recurentul-reclamant, ci este rezultatul aplicării corecte a legii și a normelor în materie, în raport de modificările legislative ce au intervenit prin adoptarea respectivelor decizii de neconstituționalitate și a deciziei în interesul legii dată cu privire la modalitatea de aplicare a acestora. Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudență instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene, critica recurentului-reclamant în acest sens urmând a fi înlăturată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 308/ A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.