ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1084/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 743 din 28 mai 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantul P.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 5.000 euro în echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamantul s-a născut în localitatea Besenova Noua, județ Timiș, așa cum rezultă din actul de identitate, fiind dislocat împreună cu familia în localitatea Urleasca prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, de stabilire a domiciliului obligatoriu, așa cum rezultă din adresa emisă de Ministerul de Interne din 20 februarie 1991. Această măsura s-a luat ca urmare a aprecierii că aceste categorii de persoane reprezintă elemente periculoase la adresa securității statului, întrucât localitățile unde s-au stabilit erau la granița cu Iugoslavia, așa cum rezultă din D.D.G.S.S., față de aceste persoane fiind luată măsura dislocării. Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române nr. 344 din 15 martie 1951 arată la art. 6 că pot fi mutate din localitate persoanele ce dăunează construirii socialismului, față de aceste persoane stabilindu-se un domiciliu forțat.

În speță, reclamantul a făcut dovada că măsura strămutării și a stabilirii domiciliului obligatoriu, a faptului că această măsura s-a luat din considerente politice, astfel că sunt întrunite condițiile impuse de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, astfel că în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța a constatat caracterul politic al măsurii strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu.

În raport de această situație descrisă este fără dubiu că reclamantului i s-a produs un prejudiciu moral prin împiedicarea de a folosi locuința familiei și obligarea de a trai într-un mediu ostil, fără cele necesare traiului, sub permanentă pază și verificare de organele de securitate.

Existența acestui prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel că deși pierderile suferite pe plan moral de către reclamant nu pot fi reparate, la întinderea cuantumului despăgubirilor instanța este ținuta a avea în vedere faptul că reclamantul a mai beneficiat de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare deportării politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de încă 4 ani, o lună și 9 zile vechime în muncă și o indemnizație de 200 lunar lei pentru fiecare an de deportare, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 1895 din 11 martie 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 133/ A din 9 februarie 2011 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul P.D., împotriva sentinței civile nr. 743 din 28 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.; a admis apelul formulat de pârâtul-apelant Statul Român, prin M.F.P., și pe cale de consecință a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Teza juridică susținută de către reclamant în acțiune constă în faptul că a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009, art. 5 lit. a). Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură. De asemenea, s-a reținut că în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, prin O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.

Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Elocvente au fost reținute în acest sens prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați,

prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Este de asemenea de menționat că prin decizia nr. 148 din 8 mai 2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, statuând că sunt neconstituționale aceste dispoziții prin care se prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor titularilor.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O.

(Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza E. și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și I.K. contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. De asemenea s-a reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V.M. contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza S. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza A. contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza J. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza B. și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C.E.D.O.

a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza E.R.G. și alții contra Greciei). Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S., prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza S. și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.

Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată. Totodată s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizie definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Precizările depuse de apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție, urmează fi analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanță și la art. 294 C. proc. civ., care dispune că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Or, instanța de apel constată că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac. Mai mult, referirile la prevalența reglementarilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul P.D., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., deoarece. Soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea Legii nr. 221/2009. La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri. Legea aflată în vigoare este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale, acestea nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii. A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească.

Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare a măsurilor abuzive luate cu încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă. Considerăm că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „Bun” în sensul art. 1 din protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. Recursul nu este fondat. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative (deportări).

Declararea neconstituționalității textelor legale arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Articolul 147 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru autoritățile și instituțiile publice cât și pentru particulari și produce efecte mari pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea numai în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân dispuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din acte juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste norme de ordine publică, sunt de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, supuse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or. la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să se aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pentru care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția este de natură să nu încalce nici dreptul la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 09 februarie 2011, cauza nefiind deci soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va reține recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 133/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2012.