ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1084/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1084/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 743 din 28 mai 2010, a admis în

parte cererea formulată de reclamantul P.D., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin M.F.P., și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să

plătească reclamantei suma de 5.000 euro în echivalent în lei la data plății la

cursul B.N.R.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamantul s-a

născut în localitatea Besenova Noua, județ Timiș, așa cum rezultă din actul de

identitate, fiind dislocat împreună cu familia în localitatea Urleasca prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951, de stabilire a domiciliului obligatoriu, așa cum

rezultă din adresa emisă de Ministerul de Interne din 20 februarie 1991.

Această măsura s-a

luat ca urmare a aprecierii că aceste categorii de persoane reprezintă elemente

periculoase la adresa securității statului, întrucât localitățile unde s-au

stabilit erau la granița cu Iugoslavia, așa cum rezultă din D.D.G.S.S., față de

aceste persoane fiind luată măsura dislocării.

Hotărârea Consiliului

de Miniștri al Republicii Populare Române nr. 344 din 15 martie 1951 arată la

art. 6 că pot fi mutate din localitate persoanele ce dăunează construirii

socialismului, față de aceste persoane stabilindu-se un domiciliu forțat.

În speță, reclamantul

a făcut dovada că măsura strămutării și a stabilirii domiciliului obligatoriu,

a faptului că această măsura s-a luat din considerente politice, astfel că sunt

întrunite condițiile impuse de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cu care constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsura luată

de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, astfel că în acord cu dispozițiile art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța a constatat caracterul politic al

măsurii strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu.

În raport de această

situație descrisă este fără dubiu că reclamantului i s-a produs un prejudiciu

moral prin împiedicarea de a folosi locuința familiei și obligarea de a trai

într-un mediu ostil, fără cele necesare traiului, sub permanentă pază și

verificare de organele de securitate.

Existența acestui

prejudiciu creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr.

221/2009, astfel că deși pierderile suferite pe plan moral de către reclamant

nu pot fi reparate, la întinderea cuantumului despăgubirilor instanța este

ținuta a avea în vedere faptul că reclamantul a mai beneficiat de despăgubiri

pentru prejudiciul suferit ca urmare deportării politice, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, beneficiind de încă 4 ani, o lună și 9 zile

vechime în muncă și o indemnizație de 200 lunar lei pentru fiecare an de

deportare, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 1895 din 11 martie 1991 emisă de

Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

decizia civilă nr. 133/ A din 9 februarie 2011 a respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamantul P.D., împotriva sentinței civile nr. 743 din 28 mai

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.; a admis apelul formulat de

pârâtul-apelant Statul Român, prin M.F.P., și pe cale de consecință a schimbat

în tot sentința apelată, în sensul că, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Teza juridică

susținută de către reclamant în acțiune constă în faptul că a suferit o măsură

administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955,

prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor

fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților

statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu

dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009, art. 5 lit. a).

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

[..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807

din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat

că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional.

Așa cum a constatat

Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită

reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de

regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în

vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a

recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și

adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate

abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de

compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice,

acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de

alte drepturi.

Reglementările

adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1.096/1996 intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată

„necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte

cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având

în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a

constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi

considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie

restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest

lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau

familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele

morale suferite.

În materia

restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea

bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul

legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent

dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei

despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

De asemenea, s-a

reținut că în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive

politice, prin O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a

recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din

motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 -

14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor

abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al

infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.

Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva

persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În materia acordării

altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea

Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter

reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât

din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la

care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant

de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele

persecutate din motive politice și etnice.

Elocvente au fost

reținute în acest sens prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative

stabilesc o serie de drepturi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru

fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate

sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an

de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu

(art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a

taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar,

atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban

gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital

de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece

călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate

categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu

mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul

(soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul

detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau

cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui

decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după

întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea

măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație

lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din

Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea

în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 221/2009).

Este de asemenea de

menționat că prin decizia nr. 148 din 8 mai 2001, Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, statuând că sunt neconstituționale aceste dispoziții prin care se

prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor

titularilor.

Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată a apreciat

că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere

fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. (Hotărârea din 12

mai 2009 în Cauza E. și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie

2010 în Cauza K. și I.K. contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu

impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau

daunele cauzate de predecesorii lor.

De asemenea s-a

reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23

noiembrie 1983 în Cauza V.M. contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în

Cauza S. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza A. contra

Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către

stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo

obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost

expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea

impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și

condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28

septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în

Cauza J. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005

în Cauza B. și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind

reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de

compensații pentru acestea, C.E.D.O. a statuat că statele contractante au o

largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a

politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor

(Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza E.R.G. și alții contra Greciei).

Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice,

art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr.

118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin.

(1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200

lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în

străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate",

iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile

prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară

de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie

sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt

pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic,

ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care

au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Curtea a constatat că

prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este

identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența

constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, până la

sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă

globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deși despăgubirile

pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a

constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având

același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Prin Decretul-lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din

Constituție.

Totodată, astfel cum

a statuat și C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce

privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât

atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009

în Cauza P. contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar

putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă"

(astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C.E.D.O.) la acordarea

despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S., prin

Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza K. contra Slovaciei, atunci când

există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când

cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale,

nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.

Totodată, prin

Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza S. și alții contra

Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o

"importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la

concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță

legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

Având în vedere toate

aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel

cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de

drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea

Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr.

118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum a arătat

Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția

morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului,

comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor

persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic

fundamentată.

Totodată s-a apreciat

că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este

prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei

juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.

221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată

acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o

aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr.

62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și

anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la

condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată

că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind

clară și previzibilă.

Curtea

Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o

legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C.E.D.O.

Ținând cont de toate

aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Legea fundamentală.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la

lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional.

Curtea are de

asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor

prevederi din lege, decizie definitivă a Curții Constituționale produce efecte

juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se

decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul

de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești

cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă  prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor

date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or,

în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Precizările depuse de

apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare

la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996

intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și nr. 1.481/2006 intitulată „necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție,

urmează fi analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de

drept invocat în prima instanță și la art. 294 C. proc. civ., care dispune că

„în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Or, instanța de apel

constată că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a

fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Mai mult, referirile

la prevalența reglementarilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 intitulată "Măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.

1.481/2006 intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise

de regimul comunist”, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de

art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum

s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr. 40/1985, care consacră comportamentul de

care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție

și tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus

enunțate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja

expuse.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul P.D., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

deoarece.

Soluția pronunțată de

instanța de apel este netemeinică și nelegală deoarece a fost pronunțată cu

încălcarea Legii nr. 221/2009.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri. Legea aflată în

vigoare este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Dacă nu se contestă

puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale, acestea nu se pot situa în

afara principiului neretroactivității legii.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant ar însemna să

se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță

judecătorească.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare a măsurilor abuzive luate cu încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

În aprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supusă.

Considerăm că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această

lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „Bun” în sensul

art. 1 din protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Recursul nu este

fondat.

Prin deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

(deportări).

Declararea

neconstituționalității textelor legale arătate este producătoare de efecte juridice

asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Articolul 147 din

Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru autoritățile și

instituțiile publice cât și pentru particulari și produce efecte mari pentru

viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

numai în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân dispuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și formă, legii în vigoare la data întocmirii

actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din acte juridice ale părților și

cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste norme de ordine publică, sunt de

interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, supuse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or. la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să se

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei

efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pentru care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția este de

natură să nu încalce nici dreptul la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie

2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 54 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 09 februarie 2011, cauza nefiind deci soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

reține recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 133/ A

din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2012.