ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4511/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4511/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, la data de 3 martie 2010, reclamanta C. (fostă N.) L. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea la plata sumei de 500.000 de euro, reprezentând despăgubiri materiale

și morale ca urmare a masurilor administrative cu caracter politic luate asupra

sa.

În motivarea în fapt a cererii s-a arătat

că, în luna iunie 1951, s-a luat asupra sa și a familiei sale măsura dislocării

de la domiciliul, respectiv localitatea B., județul Timiș ca urmare a aplicării

deciziei Mnisterului Administrației și Internelor nr. 200/1951 prin care s-a stabilit

dislocarea unui segment de populație de la Frontiera de Vest, pentru diferite considerente

politice și stabilit domiciliu în localitatea M., județul (raionul) Galați.

Ca urmare a dislocării, a interdicției

de a se apropia de localitatea de baștină, dar și a încercărilor numeroase de a

fugi din localitatea unde au fost duși în localitatea M. raionul Brăila s-a instaurat

cea de-a doua măsură administrativă cu caracter politic, respectiv „domiciliu obligatoriu”,

măsura ce s-a luat în anul 1952, prin hotărârea nr. 1554 din 22 august 1952 a Consiliului

de Miniștri al Republicii Populare Române, pentru înființarea coloniilor de muncă,

a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă. La Capitolul III, art. 6

se stipula „se va stabili domiciliu obligatoriu și locul de muncă obligatoriu elementelor

dușmănoase (...)‟. Iar la art. 9 s-a stabilit ca „toți aceia care părăsesc

domiciliul obligatoriu vor fi trimiși în judecată, fiind pasibili de pedepse de

la 15-20 de ani".

Odată cu strămutarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu au fost obligați să improvizeze bordeie în care să locuiască, deoarece

au fost aruncați în plin câmp mlăștinos și tot timpul aflat sub inundații ca urmare

a revărsărilor de ape pe timp ploios, lipsiți de hrana și apa și imposibilitatea

de a se deplasa și a lua legătura cu locuitorii din alte sate învecinate. Pentru

încălcarea acestor interdicții sancțiunea era închisoarea, fapt stabilit în documentele

vremii (hotărârile Consiliului de Miniștri și decretele emise în acest sens).

La data luării măsuri „Strămutare"

și stabilirii „Domiciliului Obligatoriu" reclamanta a arătat că era minoră,

iar măsurile administrative au fost luate pe persoană, fără a se ține cont de starea

de minoritate și faptul că se afla în imposibilitatea de a se apără sau împotrivi

unui regim.

În această perioadă au fost lipsiți de

adăpost, hrana, nici nu se pune în discuție o alimentație normală pentru un minor,

apa se dădea cu porția, („sacaua") adusă cu cisternă de militari, hrană și

îmbrăcămintea după un an de zile se dădea pe cartelă, raționalizat și trebuia să

muncească în folosul comunității (la fermele înființate în noile localități pentru

a beneficia de aceste cartele).

În această perioadă din cauza unui accident

au rămas cu deficiență de auz ce i-a dăunat foarte mult împiedicând-o să poată merge

la școală, dar și din cauza acestui defect auditiv nu a avut un loc de muncă corespunzător

și nu a avut accesul la tratament adecvat și la un aparat auditiv.

Rezultă din acte că restricția s-a ridicat

în 1955 ceea ce nu este adevărat, deoarece după 1955 nu li s-a permis întoarcerea

la locul de baștină, ci au fost obligați să-și stabilească domiciliul în localitatea

D.M., sat D., județul Călărași, măsura ce a durat până în anul 1964, când i s-a

permis să-și poată stabili domiciliul și în altă localitate cu interdicția de a

se stabili în capitală. Astfel că împreună cu familia s-a așezat în jurul capitalei

în localitatea T., județul Ilfov.

Reclamanta a mai arătat că acest statut

de persoană dislocată și cu domiciliu obligatoriu urmărit de-a lungul timpului a

determinat ca autoritățile să o monitorizeze, să fie supravegheată până și la locul

de muncă, să i se atragă atenția că nu poate beneficia de drepturile prevăzute de

lege și garantate, a fost tot timpul marginalizată și scoasă în afara societății.

Nu i s-a permis să-și aleagă forma de învățământ pentru a avea posibilitatea obținerii

unui loc de muncă care să-i permită o întreținere decentă și implicit posibilitatea

financiară de a avea o locuință.

Această situație nejustificată a autorităților

a produs consecințe atât în planul vieții private, cât și profesionale, fiindu-i

afectată viața de familie, imaginea și chiar sursele de venit.

De-a lungul acestei perioade din 1951

și până în 1989 au fost supusă la tratamente degradante și inumane, încălcându-i-se

drepturile și libertățile fundamentale garantate chiar și de constituțiile comuniste,

ca dreptul la viață, la libertate, la identitate, la siguranță, dreptul la domiciliu,

la respectarea vieții private, drepturi garantate și de Convenția Drepturilor Omului

și încălcate de autoritățile române și după 1989 prin faptul că nu i s-a adus nicio

reparație materială și morală prin atingerea valorilor fundamentale ale omului în

condițiile în care nu au adus niciun prejudiciu material sau moral Statului Român.

În ceea ce privește lipsirea de identitate,

o dovadă în acest sens stă faptul că la data strămutării în 1951, când le-au fost

confiscate actele de identitate, i-a fost luat certificatul de naștere, fiind minoră

și nu i-a fost restituit niciodată, iar, în prezent, deține un duplicat al acestui

act și nu originalul.

Această stare de fapt abuzivă, creată

artificial de autoritățile române de la acea vreme în sensul privării de libertate

și încălcarea drepturilor fundamentale fără nicio justificare i-au produs suferințe

pe plan material (in sensul că nu a putut beneficia de o educație care să ducă la

posibilitatea ocupării unui loc de muncă ce să-i aducă un venit care să-i creeze

un confort, ci a fost obligată să fac doar învățământul obligatoriu, să se încadreze

în câmpul muncii acolo unde socialismul avea nevoie de forță de muncă pentru propășirea

societății, situație ce nu i-a permis să beneficieze de o locuință până în anul

1976, că nu avea un trecut sănătos, ci era un element destabilizator care împiedica

crearea socialismului).

Faptul că s-au luat măsuri administrative

abuzive cu caracter politic (strămutat și cu domiciliu obligatoriu) și că i s-au

încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului, stă recunoașterea de

către Statul Român a calității de luptător în rezistență anticomunistă prin emiterea

deciziei nr. 1704/2008.

Consideră că este îndreptățită la o satisfacție

echitabilă ca urmare a prejudiciului moral și material pe care l-a suferit de la

data luării masurilor administrative, strămutarea și stabilirea domiciliului și

până în prezent. Aceste măsuri nu au fost altceva decât un altfel de condamnare

la moarte, dovada sta și faptul că foarte puțini au supraviețuit măsurii privative

de liberate, dar și faptul că puțini au supraviețuit de-a lungul vremii datorită

decăderii fizice ulterioare sau psihice.

Având în vedere că între daunele materiale

și daunele morale produse ca urmare a măsurilor abuzive luate asupra sa din 1951

și al căror efect s-a întins până la promovarea prezentei acțiuni, acestea nu pot

fi disociate, iar pentru o satisfacție echitabilă au solicitat o sumă globală, principiu

recunoscut și aplicat și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, o satisfacție

echitabilă și o repunere în situația anterioară nu se poate face decât printr-o

despăgubire reală.

Față de cazurile similare soluționate,

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului  interzice discriminarea, acesta

fiind principiul egalității tuturor în fața legii, dreptul de nediscriminare protejând

persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării

unui tratament diferit, principiu prevăzut și în art. 16 din Constituția României

care stipulează la alin. (1) că: „cetățenii sunt egali în fața legii și autorității

publice, fără privilegii și fără discriminare”.

Suferințele, chinurile, umilința, degradarea

umană la care a fost supusă de-a lungul acestei perioade nu pot fi descrise în cuvinte

pentru a acoperi tot râul produs.

Consideră că prin aceste măsuri administrative

abuzive i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale omului (art.

2, dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege; art. 3 nimeni nu poate

fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante;

art. 4 alin. (2), nimeni nu poate fi constrâns sa exercite o muncă forțată sau obligatori;

art. 5 dreptul la libertate și la siguranța; art. 8 dreptul la respectarea vieții

private de familie; art. 9 și art. 10 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție, protecția proprietății).

În drept, au fost invocate Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1531 din 23

noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009,

reținând însă că, prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile

art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt

neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională,

publicată în M. Of., Partea I nr. 761/15.11.2010 s-a reținut că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

În plus, tribunalul a mai reținut că,

în cauză, nu ar fi putut proceda ex officio la o altă calificare juridică a pretențiilor

reclamantei având în vedere considerentele deciziilor Curții Constituționale anterior

menționate potrivit cărora însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

că, în domeniul măsurilor reparatorii, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius

contra Lituaniei). De asemenea, instanța de control constituțional a statuat că

nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată

în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea

despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de

exemplu, prin hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei,

atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci

când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale,

nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov

și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat

o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar,

ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că petenții nu

au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Față de considerentele expuse, tribunalul

a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles

să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice

în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care, însă,

reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual și având în vedere și

aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a admis excepția inadmisibilității

și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței primei instanțe a

formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 470A din 3 mai

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul reclamantei.

În motivarea acestei soluții, Curtea

de Apel a reținut că acțiunea nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât inadmisibilitatea

este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural

pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice sau în cazul exercitării

unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală,

fiind prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică,

dar fără a se intra în cercetarea fondului.

Astfel cum s-a statuat în mod constant,

accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor

administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță

ar fi atins în substanța sa.

Or, î

n măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

În acest sens, Curtea a constatat că

în prezenta cauză, deși s-a reținut inadmisibilitatea demersului judiciar, prima

instanță a făcut o analiză riguroasă a tuturor împrejurărilor apreciate ca fiind

relevante într-un asemenea litigiu, în condițiile declarării ca fiind neconstituționale

a prevederilor legale ce constituiau temeiul pretențiilor cu care instanța a fost

învestită.

Curtea a constatat că tribunalul a făcut

o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în raport de

situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat, apreciind că, deși

reclamanta ar fi fost supusă unor măsuri represive cu

caracter politic, după instaurarea regimului comunist, aceasta nu poate beneficia

de despăgubiri constând în daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009

,

pe care a invocat-o prin acțiunea promovată, ca urmare a împrejurării

că, în cursul procesului,

prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010 ale Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/15.11.2010, iar până la

data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit,

fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, instanța de apel nu poate decât să mențină soluția primei instanțe

în sensul aplicării acestor decizii definitive și obligatorii și în prezenta cauză.

Or, Curtea Constituțională a constatat

prin deciziile sus-menționate și că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară

cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei

norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea

și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele

normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei.

Totodată, s-a apreciat că nu poate exista

decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate

în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie

a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein

și alții împotriva Germaniei, hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri

Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio

obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii

lor.

De asemenea s-a reținut, prin referire

la aceeași jurisprudență, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun, iar în materia reglementărilor privind reabilitarea,

restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă

marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor

sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.

S-a mai reținut că

decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv

asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații

discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare

în judecată.

Or, cu atât mai mult în speța

de față, în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituționalitatea

textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății

nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme

legale neconstituționale, neputându-se susține că prin simpla introducere a acțiunii

ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte,

nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației

Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar

procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate

fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității

unei legii aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității

chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța

de judecată .

Referitor la o eventuală aplicare directă

a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale,

susținută de apelanta-reclamantă prin precizările depuse în apel, chiar și în ipoteza

mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și

a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, Curtea va observa

că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea

însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune

să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în

ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că

prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin

Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții. Mai mult,

potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât

cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel

stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare

la prevederile art. 5 din Convenție ce consacră dreptul la libertate și la siguranță.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru

următoarele motive:

Recurenta critică în esență aplicarea

în speță a deciziei Curții Constituționale, în condițiile în care, la data introducerii

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, care este aplicabilă

pe tot parcursul procesului.

Se susține că, potrivit art. 11

alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, atunci când există neconcordanță

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale,

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

Recurenta mai susține că soluția de respingere

a cererilor introduse înainte de admiterea excepției de neconstituționalitate încalcă

art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 referitor la dreptul

pârtilor și obligația instanței de a asigura părților un proces echitabil.

Potrivit art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție

trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe rasă, sex,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională

sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă

situație, principiu susținut și în Constituția României în art. 16. Toate persoanele

sunt egale în fața legii și au dreptul la o protecție egală din partea legii ceea

ce înseamnă că pentru persoanele aflate în aceiași situație sau în situații comparabile

nu pot fi date acte normative de natură a conduce la diferențieri în ceea

ce privește demersul lor juridic.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată

în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurentei, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care recurenta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre

o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, nefiind întrunite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat

de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta C. (N.) L. împotriva deciziei civile nr. 470A din 3 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.