ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4511/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 3 martie 2010, reclamanta C. (fostă N.) L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea la plata sumei de 500.000 de euro, reprezentând despăgubiri materiale și morale ca urmare a masurilor administrative cu caracter politic luate asupra sa. În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că, în luna iunie 1951, s-a luat asupra sa și a familiei sale măsura dislocării de la domiciliul, respectiv localitatea B., județul Timiș ca urmare a aplicării deciziei Mnisterului Administrației și Internelor nr. 200/1951 prin care s-a stabilit dislocarea unui segment de populație de la Frontiera de Vest, pentru diferite considerente politice și stabilit domiciliu în localitatea M., județul (raionul) Galați.

Ca urmare a dislocării, a interdicției de a se apropia de localitatea de baștină, dar și a încercărilor numeroase de a fugi din localitatea unde au fost duși în localitatea M. raionul Brăila s-a instaurat cea de-a doua măsură administrativă cu caracter politic, respectiv „domiciliu obligatoriu”, măsura ce s-a luat în anul 1952, prin hotărârea nr. 1554 din 22 august 1952 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă. La Capitolul III, art. 6 se stipula „se va stabili domiciliu obligatoriu și locul de muncă obligatoriu elementelor dușmănoase (...)‟.

Iar la art. 9 s-a stabilit ca „toți aceia care părăsesc domiciliul obligatoriu vor fi trimiși în judecată, fiind pasibili de pedepse de la 15-20 de ani". Odată cu strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu au fost obligați să improvizeze bordeie în care să locuiască, deoarece au fost aruncați în plin câmp mlăștinos și tot timpul aflat sub inundații ca urmare a revărsărilor de ape pe timp ploios, lipsiți de hrana și apa și imposibilitatea de a se deplasa și a lua legătura cu locuitorii din alte sate învecinate. Pentru încălcarea acestor interdicții sancțiunea era închisoarea, fapt stabilit în documentele vremii (hotărârile Consiliului de Miniștri și decretele emise în acest sens).

La data luării măsuri „Strămutare" și stabilirii „Domiciliului Obligatoriu" reclamanta a arătat că era minoră, iar măsurile administrative au fost luate pe persoană, fără a se ține cont de starea de minoritate și faptul că se afla în imposibilitatea de a se apără sau împotrivi unui regim. În această perioadă au fost lipsiți de adăpost, hrana, nici nu se pune în discuție o alimentație normală pentru un minor, apa se dădea cu porția, („sacaua") adusă cu cisternă de militari, hrană și îmbrăcămintea după un an de zile se dădea pe cartelă, raționalizat și trebuia să muncească în folosul comunității (la fermele înființate în noile localități pentru a beneficia de aceste cartele). În această perioadă din cauza unui accident au rămas cu deficiență de auz ce i-a dăunat foarte mult împiedicând-o să poată merge la școală, dar și din cauza acestui defect auditiv nu a avut un loc de muncă corespunzător și nu a avut accesul la tratament adecvat și la un aparat auditiv.

Rezultă din acte că restricția s-a ridicat în 1955 ceea ce nu este adevărat, deoarece după 1955 nu li s-a permis întoarcerea la locul de baștină, ci au fost obligați să-și stabilească domiciliul în localitatea D.M., sat D., județul Călărași, măsura ce a durat până în anul 1964, când i s-a permis să-și poată stabili domiciliul și în altă localitate cu interdicția de a se stabili în capitală. Astfel că împreună cu familia s-a așezat în jurul capitalei în localitatea T., județul Ilfov. Reclamanta a mai arătat că acest statut de persoană dislocată și cu domiciliu obligatoriu urmărit de-a lungul timpului a determinat ca autoritățile să o monitorizeze, să fie supravegheată până și la locul de muncă, să i se atragă atenția că nu poate beneficia de drepturile prevăzute de lege și garantate, a fost tot timpul marginalizată și scoasă în afara societății.

Nu i s-a permis să-și aleagă forma de învățământ pentru a avea posibilitatea obținerii unui loc de muncă care să-i permită o întreținere decentă și implicit posibilitatea financiară de a avea o locuință. Această situație nejustificată a autorităților a produs consecințe atât în planul vieții private, cât și profesionale, fiindu-i afectată viața de familie, imaginea și chiar sursele de venit.

De-a lungul acestei perioade din 1951 și până în 1989 au fost supusă la tratamente degradante și inumane, încălcându-i-se drepturile și libertățile fundamentale garantate chiar și de constituțiile comuniste, ca dreptul la viață, la libertate, la identitate, la siguranță, dreptul la domiciliu, la respectarea vieții private, drepturi garantate și de Convenția Drepturilor Omului și încălcate de autoritățile române și după 1989 prin faptul că nu i s-a adus nicio reparație materială și morală prin atingerea valorilor fundamentale ale omului în condițiile în care nu au adus niciun prejudiciu material sau moral Statului Român. În ceea ce privește lipsirea de identitate, o dovadă în acest sens stă faptul că la data strămutării în 1951, când le-au fost confiscate actele de identitate, i-a fost luat certificatul de naștere, fiind minoră și nu i-a fost restituit niciodată, iar, în prezent, deține un duplicat al acestui act și nu originalul.

Această stare de fapt abuzivă, creată artificial de autoritățile române de la acea vreme în sensul privării de libertate și încălcarea drepturilor fundamentale fără nicio justificare i-au produs suferințe pe plan material (in sensul că nu a putut beneficia de o educație care să ducă la posibilitatea ocupării unui loc de muncă ce să-i aducă un venit care să-i creeze un confort, ci a fost obligată să fac doar învățământul obligatoriu, să se încadreze în câmpul muncii acolo unde socialismul avea nevoie de forță de muncă pentru propășirea societății, situație ce nu i-a permis să beneficieze de o locuință până în anul 1976, că nu avea un trecut sănătos, ci era un element destabilizator care împiedica crearea socialismului).

Faptul că s-au luat măsuri administrative abuzive cu caracter politic (strămutat și cu domiciliu obligatoriu) și că i s-au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului, stă recunoașterea de către Statul Român a calității de luptător în rezistență anticomunistă prin emiterea deciziei nr. 1704/2008. Consideră că este îndreptățită la o satisfacție echitabilă ca urmare a prejudiciului moral și material pe care l-a suferit de la data luării masurilor administrative, strămutarea și stabilirea domiciliului și până în prezent. Aceste măsuri nu au fost altceva decât un altfel de condamnare la moarte, dovada sta și faptul că foarte puțini au supraviețuit măsurii privative de liberate, dar și faptul că puțini au supraviețuit de-a lungul vremii datorită decăderii fizice ulterioare sau psihice.

Având în vedere că între daunele materiale și daunele morale produse ca urmare a măsurilor abuzive luate asupra sa din 1951 și al căror efect s-a întins până la promovarea prezentei acțiuni, acestea nu pot fi disociate, iar pentru o satisfacție echitabilă au solicitat o sumă globală, principiu recunoscut și aplicat și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, o satisfacție echitabilă și o repunere în situația anterioară nu se poate face decât printr-o despăgubire reală.

Față de cazurile similare soluționate, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzice discriminarea, acesta fiind principiul egalității tuturor în fața legii, dreptul de nediscriminare protejând persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, principiu prevăzut și în art. 16 din Constituția României care stipulează la alin. (1) că: „cetățenii sunt egali în fața legii și autorității publice, fără privilegii și fără discriminare”. Suferințele, chinurile, umilința, degradarea umană la care a fost supusă de-a lungul acestei perioade nu pot fi descrise în cuvinte pentru a acoperi tot râul produs.

Consideră că prin aceste măsuri administrative abuzive i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale omului (art. 2, dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege; art. 3 nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante; art. 4 alin. (2), nimeni nu poate fi constrâns sa exercite o muncă forțată sau obligatori; art. 5 dreptul la libertate și la siguranța; art. 8 dreptul la respectarea vieții private de familie; art. 9 și art. 10 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, protecția proprietății). În drept, au fost invocate Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1531 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, reținând însă că, prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of., Partea I nr. 761/15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

În plus, tribunalul a mai reținut că, în cauză, nu ar fi putut proceda ex officio la o altă calificare juridică a pretențiilor reclamantei având în vedere considerentele deciziilor Curții Constituționale anterior menționate potrivit cărora însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în domeniul măsurilor reparatorii, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, instanța de control constituțional a statuat că nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că petenții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Față de considerentele expuse, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care, însă, reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 470A din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei. În motivarea acestei soluții, Curtea de Apel a reținut că acțiunea nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.

Astfel cum s-a statuat în mod constant, accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. Or, î n măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. În acest sens, Curtea a constatat că în prezenta cauză, deși s-a reținut inadmisibilitatea demersului judiciar, prima instanță a făcut o analiză riguroasă a tuturor împrejurărilor apreciate ca fiind relevante într-un asemenea litigiu, în condițiile declarării ca fiind neconstituționale a prevederilor legale ce constituiau temeiul pretențiilor cu care instanța a fost învestită.

Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în raport de situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat, apreciind că, deși reclamanta ar fi fost supusă unor măsuri represive cu caracter politic, după instaurarea regimului comunist, aceasta nu poate beneficia de despăgubiri constând în daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 , pe care a invocat-o prin acțiunea promovată, ca urmare a împrejurării că, în cursul procesului, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/15.11.2010, iar până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să mențină soluția primei instanțe în sensul aplicării acestor decizii definitive și obligatorii și în prezenta cauză.

Or, Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate și că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

De asemenea s-a reținut, prin referire la aceeași jurisprudență, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, iar în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor. S-a mai reținut că decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Or, cu atât mai mult în speța de față, în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că prin simpla introducere a acțiunii ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legii aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată . Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, susținută de apelanta-reclamantă prin precizările depuse în apel, chiar și în ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional,

Curtea va observa că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție ce consacră dreptul la libertate și la siguranță. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantă, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive: Recurenta critică în esență aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale, în condițiile în care, la data introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, care este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Se susține că, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, atunci când există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Recurenta mai susține că soluția de respingere a cererilor introduse înainte de admiterea excepției de neconstituționalitate încalcă art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 referitor la dreptul pârtilor și obligația instanței de a asigura părților un proces echitabil.

Potrivit art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, principiu susținut și în Constituția României în art. 16. Toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o protecție egală din partea legii ceea ce înseamnă că pentru persoanele aflate în aceiași situație sau în situații comparabile nu pot fi date acte normative de natură a conduce la diferențieri în ceea ce privește demersul lor juridic.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate. În consecință, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. (N.) L. împotriva deciziei civile nr. 470A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.