ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5417/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5417/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 29 mai 2002 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, reclamantul P.N.A.

a solicitat obligarea pârâtelor F. Dâmbovița și C.C.P. Vișina la plata sumei de

250 milioane lei vechi, reprezentând valoarea terenului și a unei construcții

situate în Comuna Vișina, Județul Dâmbovița, ocupate de pârâta C.C.P. Vișina și

restituirea în natură a terenului liber de construcții, evaluat la 150 milioane

lei vechi.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, M.N.P., a deținut în proprietate,

conform „ brevetului pentru vânzarea de băuturi spirtoase” eliberat la data de

28 decembrie 1940 de către Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a

Monopolului Alcoolului și a Taxelor de consumație, o cârciumă compusă din două

camere construite din cărămidă pe fundație de beton și un beci de 4/4 din beton

armat, situate în comuna județul Dâmbovița, pe un teren având ca vecinătăți

moștenitorii I.S., N.D., MP, Șoseaua comunală, toate aceste bunuri fiind

preluate abuziv de stat și trecute în patrimoniul F.C.P. Dâmbovița. Construcția

a fost demolată de F.C.P., iar pe teren s-a construit un magazin sătesc.

Deși la data de 14

august 2001, reclamantul a notificat pârâta F.C.P., în conformitate cu

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 12 alin. (5) din H.G.

nr. 614/2001, nu a primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă

nr. 95 din 4 martie 2003, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a respins

acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr.

10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor ce cad sub

incidența acestei legi se face urmare unei proceduri administrative obligatorii,

care este finalizată prin emiterea unei dispoziții sau decizii motivată, după

caz, care poate fi atacată în justiție.

Ori, în speță, o

asemenea dispoziție sau decizie nu a fost emisă, astfel încât acțiunea adresată

direct instanței de judecată este inadmisibilă.

Prin decizia nr. 133

din 29 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamant, reținând în considerentele sale că, întrucât unitatea

deținătoare a imobilului nu s-a pronunțat cu privire la notificarea formulată

de reclamant în baza Legii 10/2001, acțiunea introdusă la tribunal este

prematură și nu inadmisibilă, așa cum dintr-o eroare de formulare a reținut

prima instanță, aceasta putând fi reiterată după soluționarea notificării de

către unitatea deținătoare.

Recursul declarat de

reclamant a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 244 din 18 ianuarie 2005, a casat decizia Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, s-a reținut că, deși legiuitorul nu a reglementat expres

situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23

alin. (1) din Legea nr. 10 /2001 de a se pronunța în termen de 60 de zile de la

data înregistrării notificării, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești,

solicitând obligarea persoanei juridice deținătoare să emită decizie sau dispoziție

motivată, întrucât o astfel de obligație decurge din lege și face parte dintr-o

procedură administrativă jurisdicțională prealabilă, instituită în mod

imperativ.

În rejudecare, Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a

desființat sentința civilă nr. 95 din 4 martie 2003 a Tribunalului Dâmbovița și a trimis cauza acestei instanțe pentru soluționarea pe fond a acțiunii,

cu motivarea că, în raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

Astfel investit,

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1269 din 28

septembrie 2006, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor,

a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru construcția

demolată, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală,

a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru terenul

aferent construcției și retrocedarea terenului liber de construcții.

Instanța a reținut în

considerentele sale că, potrivit sentinței civile nr. 325 din 18 februarie1999

a Judecătoriei Târgoviște, adresei nr. 1755 din 26 iunie 2002 și a procesului

verbal de punere în posesie întocmite de Comisia locală de fond funciar Vișina

și a constatărilor expertului, terenul aparținând autorului reclamantului a

făcut obiectul legii fondului funciar, fiind solicitat de ceilalți

comoștenitori, respectiv de către P.C. și P.S., astfel că nu se poate admite că

același imobil poate face deopotrivă obiectul aplicării a două acte normative

distincte, în acest sens fiind și dispozițiile art. 8 din Legea 10/2001, care

exclud din sfera de aplicare terenurile al căror regim este reglementat de

Legea nr. 18/1991.

În privința imobilului

construcție cu destinația de cârciumă, din probele administrate, inclusiv

depozițiile martorilor, a rezultat că demolarea nu s-a dispus de către pârâta F.C.P.

ori de către reprezentanții altor cooperative de consum, ci de reprezentanții

organizațiilor locale de partid, în mod abuziv, iar faptul că după demolare s-a

edificat un magazin sătesc în beneficiul pârâtei F.C.P., cu mijloacele sale

proprii, nu îl îndreptățește pe reclamant să solicite despăgubiri de la pârâte.

Prin decizia nr. 118 din

7 martie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul declarat

de reclamant împotriva acestei sentințe, pe care a desființat-o și a trimis

cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița pentru a se pronunța pe fondul

cauzei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că din raportul de expertiză efectuat la

instanța de fond rezultă că terenul revendicat de reclamant este deținut de

pârâta F.C.P. în baza unui proces verbal de punere în posesie eliberat în anul

1996, iar din declarațiile martorilor rezultă că imobilul - construcție cu

destinația de cârciumă a aparținut autorului reclamantului și a fost demolat,

în locul acestuia fiind construit un magazin sătesc, astfel că în mod greșit s-a

constatat că pârâtele nu au calitate procesuală pasivă.

Rejudecând cauza,

Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis acțiunea, a constatat că

reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția

demolată și pentru terenul în suprafață de 401,29 mp aferent magazinului edificat

de pârâta F.C.P. și a dispus retrocedarea terenului liber în suprafață de 239,19

mp.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

nr. 33 din 5 februarie 2008, a admis apelurile declarate de pârâtele F.C.P.

Dâmbovița și C.C.P. Șelaru, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

a dispus retrocedarea suprafeței de 239,19 mp teren liber conform expertizei M.M.

și a constatat dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcție și

pentru diferența de 162,10 mp până la cei 401,29 mp, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței apelate. Prin aceeași decizia, Curtea de apel a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut, cu privire la apelul pârâtelor că, astfel

cum rezultă din expertiza topometrică efectuată în cauză, terenul în litigiu

are suprafața de 401,29 mp, din care 239,19 mp este teren liber, iar măsurile

reparatorii se acordă pentru construcția demolată și pentru diferența de 162,10

mp teren aferent construcției și nu pentru suprafața de 401,29 mp, cum din

eroare a reținut tribunalul.

Cu privire la apelul

reclamantului s-a reținut că nu se poate dispune restituirea în natură a

întregii suprafețe de teren întrucât, astfel cum rezultă din expertiza

efectuată la instanța de fond, numai suprafața de 239,19 mp este liberă, iar

pentru celelalte terenuri au fost emise titluri de proprietate în baza Legii

nr. 18/1991, respectiv titlul de proprietate nr. 71807 din 31 octombrie 1995 pe

numele moștenitorilor lui M.P.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul P.A. și pârâtele.

Invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat

decizia curții de apel, arătând că aceasta a făcut o greșită aplicare a

probelor, întrucât deține fișă de punere în posesie pentru întreaga suprafață de

teren de 675 mp, fișă ce nu a fost contestată și nici anulată, iar imobilul trebuie

restituit în natură deoarece în prezent nu mai este folosit de pârâtă, fiind închiriat

unei terțe persoane.

În ce privește

recursul declarat de pârâte, o primă critică s-a referit la faptul că

despăgubirile ce urmează a se acorda reclamantului pentru imobilul „cârciumă”

vor trebui să fie plătite de Statul Român.

Au arătat că au fost

de acord cu acordarea despăgubirilor pentru suprafața de 401,29 mp teren

aferent construcțiilor, astfel că este nejustificată restituirea în natură

către reclamant a terenului.

S-a mai arătat că

reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât, pentru terenul aferent

construcțiilor pe care le dețin, potrivit sentinței civile nr. 325/1992 a

Judecătoriei Găești, au fost puși în posesie P.C. și P.S. și nu reclamantul.

Prin decizia civilă

nr. 5480 din 12 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele

recursuri, a casat decizia civilă nr. 33 din 5 februarie 2008 a Curții de Apel

Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În luarea acestei

decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că situația de fapt nu a

fost pe deplin lămurită, impunându-se administrarea tuturor probatoriilor

utile, inclusiv expertiză de specialitate, pentru a se stabili cu certitudine cum

se individualizează terenul în litigiu, cine îl administrează, care este

suprafața totală, care este cea liberă de construcții, inclusiv identificarea

acestei suprafețe pe schița de plan. S-a mai învederat că se impune ca instanța

de apel să lămurească, prin orice mijloace de probă, concluziile finale ale

expertului M.M. ( fila 35 dosar 1837/2006 al Tribunalului Dâmbovița) în sensul

că „este necesară anularea parțială a titlului de proprietate nr. 71807/95

pentru suprafața deținută de moștenitorii lui MP și a procesului verbal de

punere în posesie din anul 1996 pentru C.C.P.”.

Pe linia deciziei de

casare, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea, a dispus efectuarea unei noi expertize în specialitatea topografie, cu

următoarele obiective:

- să se identifice, să

se măsoare și să se poziționeze pe schița de plan terenul în litigiu, situat în

intravilanul comunei Vișina, satul Broșteni, județul Dâmbovița;

- să se precizeze

dacă a făcut obiectul Legii 18/1991, dacă s-au emis titluri de proprietate în

baza actului normativ menționat, iar în caz afirmativ să se indice persoanele pe

numele cărora au fost emise;

- să se precizeze în

ce bază a fost emis procesul verbal de punere în posesie din data de 10 iunie 1992,

precum și procesul verbal de punere în posesie din data de 30 ianuarie 1996 ;

- să se stabilească

situația juridică actuală a terenului în litigiu;

- să se arate dacă

terenul respectiv este liber în sensul dispozițiilor art. 10 din Legea 10/2001,

deci neafectat de construcții, servituți legale sau amenajări de utilitate

publică.

Expertiza a fost

efectuară de inginer A.S.

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de

dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și Normelor metodologice

de aplicare unitară a menționatei legi, nu intră sub incidența acesteia terenurile

al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Ori, în cauză,

obiectul cererii de restituire îl constituie tocmai un teren ce a făcut

obiectul Legii 18/1991.

Referitor la

construcția cu destinația de cârciumă, ansamblul probator administrat în cauză

concluzionează că aceasta a fost demolată în totalitate de către reprezentanții

fostelor organizații locale de partid, iar magazinul sătesc, existent pe

terenul în litigiu, reprezintă construcție nouă, edificată în beneficiul F.C.P.

Dâmbovița, cu mijloacele sale proprii.

În acest condiții, raportat

la dispozițiile Legii 10/2001, pârâtele nu pot fi obligate la acordarea de

despăgubiri către reclamant pentru construcția demolată.

Față de toate aceste

considerente, Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant,

a admis apelul pârâtelor, a schimbat în tot sentința civilă nr. 938 din 11

octombrie 2007 a Tribunalului Dâmbovița, în sensul că a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul P.A. care a susținut următoarele motive de

nelegalitate.

Se invocă

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și se apreciază ca decizia recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină și nu respectă dispozițiile obligatorii

de casare date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel, deși

dispune efectuarea unei expertize topo - ale cărei concluzii sunt confuze și

nelămuritoare cu privire a obiectivele stabilite chiar de către I.C.C.J. - totuși,

decide că aceasta probă pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o

recomandase prin dispoziție obligatorie în temeiul art. 315 C. proc. civ., este

total "inutilă " și prin urmare nu o ia în considerare.

Se arătă că noua

expertiză topo era dispusă în completarea primei expertize tehnice de

specialitate realizata în cauză, respectiv a celei întocmită de expertul M.M.

(fila 35, dos. 1837/2006 a Tribunalului Dâmbovița) expertiză la care, în ciclul

procesual trecut, Înalta Curte de Casație și Justiție face referiri directe

chiar în decizia pronunțată.

Se mai susține incidența

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu ar cuprinde motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, rezumând cele

expuse anterior, se critică decizia recurată pentru că s-a ignorat cu

desăvârșire concluziile noi expertize dispuse în cauză în completarea

expertizei M.M., aceasta din urmă nefiind contestată de niciuna dintre părți la

momentul realizării sale.

Instanța de apel s-a

limitat în a arata doar obiectivele expertizei dispuse prin decizia de casare,

nefăcând vorbire despre concluziile la care expertul a ajuns, nu a lămurit în

nici un fel, așa cum solicită Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

de casare, concluziile finale ale expertului M.M., în sensul că este necesară anularea

parțială a titlului de proprietate nr. 71807/95 pentru suprafața deținută de

moștenitorii lui MP și a procesului verbal de punere în posesie din anul 1996

pentru C.C.P." (fila 7 dec. nr. 5480 din 12 mai 2009 a I.C.C.J.).

Referitor la

construcția demolată pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, instanța

de apel își contrazice propria poziție, deși înainte de casare admisese dreptul

la despăgubiri, în condițiile în care nu a intervenit niciun motiv de noutate juridică

față de acest aspect.

Se invocă

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se apreciază că decizia apelată

este lipsită de temei legal atât din punct de vedere al unei motivări în fapt

incomplete, cât și din punct de vedere al unei motivări în fapt imprecise.

În speță, se consideră

că instanța de apel, prin decizia pronunțată, a ignorat existența și/sau

caracterul imperativ al dispozițiilor legale, a aplicat greșit norma legală la

starea de fapt dovedita în cauză, și nu a dedus consecințele ce se impun din

aplicarea exactă a legii la faptele cauzei.

Astfel, în mod eronat

instanța de apel afirma că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

conform dispozițiilor sale din art. 8 alin. (1).

În speță, reclamantul

a revendicat terenul și construcția (cârciuma) aparținând autorului situate în

intravilanul comunei Vișina, acest imobil niciodată neavând un al regim juridic

decât cel de teren intravilan.

În ceea ce privește

motivarea în fapt imprecisă, aceasta rezida din situația că starea de fapt

reținută de instanța de apel, și anume că aplicabilă în speță ar fi

dispozițiile Legii fondului funciar și nu ale Legii nr. 10/2001, pe de o parte,

precum și în situația că intimatele pârâte nu pot fi obligate la despăgubiri

către reclamant pentru construcția demolată, este total eronată și contrazisă

de întreg probatoriul administrat în speță.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar

ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a

legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanța de

apel a interpretat în mod corect atât dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001,

precum și art. 315 C. proc. civ.

Interpretarea

dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost realizat în mod just de

instanța de apel care a reținut că terenul în litigiu se află sub incidența

art. 8 din Legea nr. 10/2001 deoarece a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Astfel, conform

sentinței civile nr. 325 din 18 februarie 1999 a Judecătoriei Târgoviște

(devenită irevocabilă), adresei nr. 1755 din 26 iunie 2002 emisă de Comisia

Locală Vișina de Fond Funciar, raportului de expertiză ing. A.S., pentru

terenul în litigiu, în suprafață de 1000 mp situat în județul Dâmbovița, s-a

dispus reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii 18/1991.

O parte din terenul

în litigiu - 675 mp, este înscrisă în titlul de proprietate emis în baza Legii

fondului funciar pe numele moștenitorilor lui P.C. și P.S. (frații

reclamantului), iar restul - 325 mp, a fost inclus în titlul de proprietate nr.

71807 din 31 octombrie 1995 emis, în baza aceleiași legi, moștenitorilor

numitului M.P.

În prezent, terenul de

675 mp, pe care s-a edificat magazinul sătesc, se află în posesia pârâtelor,

conform procesului verbal de punere în posesie din data de 30 ianuarie 1996, emis

tot în baza Legii 18/1991.

În acest context,

este cert că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii 10/2001 conform

dispozițiilor sale din art. 8 alin. (1).

Și dispozițiile art. 315

C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate în mod corect, instanța de apel

a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate ale cărei

concluzii nu ar fi ignorate, expertul sesizând întocmai obiectivele fixate de

instanță.

O altă critică

formulată de recurentul - reclamant vizează incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., relativ la decizia Curții de Apel.

Nici această critică

nu subzistă, pentru a fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca

hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină ori să cuprindă

motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În cauză, decizia

recurată cuprinde toate mențiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc.

civ. și anume susținerile de fapt și de drept ce au forma convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Susținerile

recurentului în sensul că s-ar fi ignorat cu desăvârșire concluziile noii

expertize dispuse în cauză nu se justifică, așa numita „omisiune” a instanței

în a face mențiunea despre anularea parțială a titlului de proprietate nr. 71807/1995

și a procesului - verbal de punere în posesie neputând echivala cu o

nemotivare, câtă vreme obiectul dedus judecății l-a constituit doar obligarea

pârâtelor la acordarea de despăgubiri pentru imobilele aflate în posesia

pârâtelor și restituirea în natură a terenului liber.

Motivarea în fapt a

deciziei recurate nu este imprecisă, așa cum susține recurentul - reclamant, nu

este eronată și nici incompletă, ea îndeplinește cerințele impuse de art. 261

alin. (5) C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat în baza art. 312 C. proc.

civ., fiind menținută decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei civile nr. 104 din 17 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 iunie 2011.