ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5874/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

15568/3/2008 la data de 23 aprilie 2008 la Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, reclamantele D.V., P.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții

Primarul General al Municipiului București, SC F. SA și C.I., ca prin hotărârea

ce o va pronunța instanța, să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1531 din 2 decembrie 1996 încheiat între SC F. SA și

C.I., să se restituie în natură imobilul situat în București, sector 2, iar în

cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, să se acorde

despăgubiri în echivalent în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr.

10/2001.

In motivarea acțiunii, reclamantele au

arătat că imobilul de la adresa susmenționată este compus din construcție de

locuit cu două camere, în suprafață totală de 84 mp, suprafață utilă de 41 mp,

și terenul aferent și că întregul imobil a fost achiziționat în anul 1912 de

către I.D. conform ordinului de adjudecare nr. 7705/1912 al Tribunalului Ilfov

și lăsat prin testament în anul 1948 autoarei reclamantelor, P.G.V.

S-a mai arătat că în anul 1948, în baza

Decretului 303/1948, cinematograful Pache din București, a fost naționalizat

integral, trecându-se în proprietatea statului și construcția anexă

cinematografului care în acel moment avea nr. 25 pe , iar în anul 1953 Sfatul

Popular al Municipiului București prin decizia nr. 654/1953 în baza Decretului

111/1951 a dispus trecerea în proprietatea statului și în administrarea

Sfatului Popular al Raionului „23 august", a imobilului situat în București

pe str. M. nr. 31, care deja fusese naționalizat în baza Decretului 303/1998.

Reclamantele au formulat notificare

conform Legii nr. 10/2001, dar aceasta nu a fost soluționată.

Cu privire la nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1531/1996 prin care SC F. SA a vândut lui

C.I., în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul ce a aparținut autoarei

reclamantelor s-a arătat că Statul Român nu a avut nici un titlu valabil,

astfel că nu putea înstrăina un imobil ce nu-i aparținea. Cu privire la

restituirea în natură a imobilului, reclamantele au arătat că acesta a

aparținut, prin testament, autoarei comune și anume P.G.V., transmis de către

adevăratul proprietar al imobilului I.D., că reclamantele sunt persoane

îndreptățite la restituirea în natură potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din

Legii nr. 10/2001, fapt atestat de certificatul de moștenitor 2140 din 13

octombrie 1995.

S-a mai susținut că au notificat în

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului

București, solicitând restituirea în natură și formându-se dosarul nr.

16594/2001 care nu a fost soluționat nici până în prezent, iar în lipsa acestui

răspuns au înțeles să se adreseze instanței de judecată pentru a dispune direct

fie restituirea în natură, fie despăgubiri bănești pentru imobil.

La termenul din 24 octombrie 2008

reclamantele au formulat cerere precizatoare, renunțând la primele două capete

de cerere și solicitând exclusiv admiterea capătului 3 de cerere, respectiv

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună acordarea de

măsuri reparatorii (despăgubiri bănești) pentru imobilul situat în București,

str. E. nr. 25, sector 2, în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Prin sentința civilă nr. 832 din 29 mai

2009 pronunțată de Tribunalul

București,

secția a

IV

-a

civilă a admis acțiunea reclamantelor D.V., P.R.

, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al

Municipiului București,

așa cum a fost precizată și 1-a obligat pe acesta să emită dispoziție

de acordare a

măsurilor

reparatorii (despăgubiri bănești) pentru imobilul situat în București, str.

E. nr. 25, sector 2, în condițiile prevăzute de

Titlul VII din Legea

nr. 247

1

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul

a reținut faptul că s-a făcut dovada că imobilul care a aparținut prin act de

adjudecare lui I.D., a fost transmis prin succesiune testamentară către P.E.V.,

iar aceasta la rândul său, prin certificatul de moștenitor din 18 octombrie

1995 al Notariatului de Stat Sector 2 București, către fiicele sale D.E.V. și

P.R., reclamantele din prezenta cauză, potrivit actelor de stare civilă depuse

la dosar.

Întrucât, reclamantele au făcut dovada

că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit art. 4 din Legea

nr. 10/2001, în temeiul disp. cap. VII din Legea nr. 247/2005, s-a stabilit că

acestea au dreptul la despăgubiri prin echivalent pentru imobilul ce a

aparținut autoarei comune și care a trecut în mod abuziv în proprietatea

statului.

Împotriva susmenționatei

sentințe, a declarat apel Municipiul București,

reprezentat legal de către Primarul General iar

prin decizia nr. 228A din 17 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind

proprietatea

intelectuală, a fost respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța în acest sens

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prima instanță a reținut că reclamantele

au făcut dovada că au urmat procedura administrativă stabilită de Legea 10/2001

și pe aceea că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, potrivit art.

4 din actul normativ mai susmenționat.

De asemenea, a reținut că notificarea a

fost însoțită de acte doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001,

notificare la care apelantul pârât nu a formulat nici un răspuns până în

prezent.

In speță, sunt incidente dispozițiile

art. 23 și art. 25 din Legea 10/2001, în sensul că în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării, după caz, de la depunerea actelor doveditoare,

unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție

motivată.

Legea specială prevede că înscrisurile

atașate notificării să fie depuse până la data soluționării acesteia. Această

dispoziție legală nu exclude aplicabilitatea termenului de 60 de zile stabilit

de lege, termen în care apelantul-pârât era dator a da un răspuns notificării,

favorabil sau nu, doar pe baza actelor deja depuse de reclamante.

Față de conținutul art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile nu este unul de recomandare, ci are

un caracter imperativ.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către Municipiul București prin Primarul General, care a

invocat dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținând următoarele

critici:

In mod greșit Curtea de Apel București a

respins apelul pârâtului având în vedere dispozițiile art. 22 din Legii nr.

10/2001, potrivit cărora dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale

persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu acte, respectiv înscrisuri, care generează

o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca și

numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor

doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile

începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.

Obligația de a depune actele doveditoare

ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atesta această

calitate revine potrivit art. 22 Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001

notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o data cu

aceasta sau în termen de cel mult

18

luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul

căreia a fost soluționată notificarea.

Termenul respectiv a fost prelungit de

legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/

interval de timp suficient notificatorului pentru depășirea tuturor actelor

necesare in vederea susținerea notificării.

In ceea ce privește - capătul de cerere

prin care s-au dispus măsuri reparatorii - prin echivalent, în favoarea

reclamantelor, se susține că acestea aveau obligația sa depună dovezi, prin

care să arate că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a terenului.

Înalta Curte,

față de excepția nulității recursului, ridicată de

reclamantele D.V. și P.R., prin notele de ședință depuse prin registratura

instanței, constată că nu este incidență în cauză, motiv pentru care urmează a

o respinge.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

dispozițiile art. 304pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este

nefondat.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001

(în forma inițială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca

anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a

legii), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, asupra notificării.

Prin dispoziția art. 23.1. alin. (1) din

H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007,

prin care s-a abrogat H.G. nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că

termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Dispoziția se explicitează prin alin.

(2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus

odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze

pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus

acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Din interpretarea sistematică a

dispozițiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) și (2), coroborate cu cele

prevăzute de alin. (3), (4) și (5), rezultă că entitatea deținătoare, pentru a

putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a notificării,

este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptățite faptul că pentru

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte,

altele decât cele pe care le-a anexat notificării, și aceasta, persoană

îndreptățită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu

întârziere.

Or, în mod corect instanțele de fond, în

interpretarea dispozițiilor legale menționate, au statuat că atâta timp cât, în

cauza dedusă judecății, pârâtul, în urma analizei notificării, nu a comunicat

reclamaților, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este

insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, refuzul de soluționare

a notificării este nejustificat.

In acest context al analizei, este de

menționat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluționare

a notificării nu a început să curgă întrucât reclamanții nu ar fi depus odată

cu notificarea toate actele de care înțeleg să uzeze, nu poate fi primită

întrucât legea nu prevede o asemenea condiție.

In speță, recurentul-pârât nu a făcut

dovada că a solicitat, completarea documentelor necesare soluționării

notificării, iar interpretarea dată textului de lege invocat reflectă

atitudinea pârâtei de a eluda dispozițiile referitoare la obligativitatea

emiterii deciziei sau dispoziției motivate, ca răspuns la notificare.

Or, această obligație a fost nesocotită

de către Primăria Municipiului București, motiv pentru care apare ca nefondată

critica referitoare la acest aspect.

Cu privire la susținerea că reclamantele

aveau obligația sa depună dovezi, prin care să arate că nu s-au încasat

despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, această

critică este formulată

omissio medio

, întrucât recurentul nu a invocat-o

în calea de atac a apelului, motiv pentru care nu poate fi analizată.

Așa fiind, față de cele ce preced și cum

hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii

incidente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

pentru nemotivare invocată de reclamanții D.V. și P.R.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.

228A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

noiembrie 2010.