ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6485/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6485/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

La data de 9 februarie 1010 reclamantul S.D. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 400.000

euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1959, în temeiul art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 274 din

14 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea reclamantului S.D., a obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 7000 euro sau

echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral și a respins restul pretențiilor reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut, ca situație de fapt, că în baza Deciziei M.A.I. nr.

2001/1951 reclamantul născut la 31 iulie 1941 în Comorâște, județul Caraș

Severin a fost dislocat la data de 16 iunie 1951 din Oravița, județul Caraș

Severin în comuna Făget, județul Timiș, măsura încetând la data de 31 decembrie

1959, în baza Ordinului M.A.I. nr. 113650/1960.

Prima instanță a

apreciat că sunt incidente dispoz. art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv

că măsura luată față de reclamant constituie o măsură administrativă cu

caracter politic ce dă dreptul acestuia să beneficieze de despăgubiri morale.

Cuantumul acestei despăgubiri a fost

stabilit de tribunal la suma de 7000 euro, considerându-se că acesta reprezintă

o despăgubire echitabilă în raport de durata măsurii și de faptul că

reclamantul a beneficiat și de indemnizația acordată în baza Decretului-lege nr.

118/1990.

Împotriva acestei decizii au declarat

apel atât reclamantul S.D., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Reclamantul a criticat, în esență, hotărârea

tribunalului din perspectiva cuantumul despăgubirilor acordate, care se impune

a fi majorat.

Pârâtul a criticat hotărârea primei

instanțe susținând, că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor

Legii nr. 221/2009, regimul reparator al acestei legi neputându-se aplica

persoanelor strămutate sau deportate. Pe de altă parte, pârâtul a susținut că

instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al

daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o

astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă

cauză.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a respins apelul declarat

de reclamantul S.D., a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, a schimbat, în parte, sentința apelată și a stabilit

cuantumul despăgubirilor la suma de 3500 euro sau echivalentul în lei la data

plății efective, potrivit cursului BNR.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a

constatat că strămutarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu, fără

nicio justificare, intră în categoria măsurilor administrative, cu un vădit

caracter politic, asimilate de lege condamnărilor cu caracter politic,

reclamantul putând fi, deci, beneficiar al Legii nr. 221/2009.

Curtea a reținut că acest beneficiu nu

este înlăturat de faptul că reclamantul a cules și culege o indemnizație stabilită

în baza Decretului-lege nr. 118/1990 pentru cei peste 8 ani de strămutare.

Apelul pârâtului a fost găsit

întemeiat în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Astfel, Curtea a reținut că acesta

este disproporționat și nerezonabil raportat la întinderea prejudiciului real

suferit iar o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un caz de izvor de

îmbogățire fără justă cauză.

Pentru considerentele avute în vedere

la micșorarea cuantumului despăgubirilor, apelul reclamantului care viza

majorarea acestui cuantum a fost respins.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs ambele părți.

Critica formulată de reclamantul S.D.

s-a axat, în principal, pe ideea că instanța de apel a făcut o aplicare

restrictivă a principiului echității stabilit atât în jurisprudența națională

cât și în practica CEDO, diminuând cuantumul despăgubirilor acordate fără a

ține cont de criteriile legale de evaluare, respectiv consecințele pe care

măsura strămutării pe o perioadă mai mare de 8 ani le-a produs asupra persoanei

sale, atât în plan material cât și moral.

Pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P Arad a criticat decizia pentru

următoarele motive:

Raportat la deciziile Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și 1354/2010, conform cărora nu se pot acorda

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009

acțiunea reclamantului nu este întemeiată.

Cea de a doua critică vizează faptul

că reclamantul nu a dovedit prejudiciile suferite și nu a depus Decizia nr. 200/1951

a MAI de unde să rezulte în concret persoanele cărora li s-a aplicat această

măsură administrativă.

Se critică și faptul că instanța de

apel nu stabilit exact cuantumul beneficiilor în condițiile Decretului Lege nr.

118/1990, pentru a se putea ține cont de ele la momentul stabilirii cuantumului

despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009. Totodată, instanța nu a avut în

vedere că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii

prejudiciului și până în prezent, astfel încât s-a produs o atenuare semnificativă

a prejudiciului moral prin trecerea timpului.

Critica pârâtului referitoare la

incidența în speță a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și

1358/2010 nu este fondată.

Astfel,

persoanele care întrunesc condițiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern,

pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma

epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare

ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a

privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”,

proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de

norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Până în prezent, nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care însă,

ca și reclamantul, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate

de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința

previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate

înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de

despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor

legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

„indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

În concluzie,

aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia

i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar conduce

la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar

reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

În acest context al

analizei, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010

nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească

definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale”

în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr.

1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se

bucura în mod efectiv de „bun”.

Or, reclamantul este

titularul unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce este în posesia unei

hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins. Este

vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată

sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantului la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la

care a fost supus în perioada comunistă.

Pentru aceleași

considerente nu își poate produce efectele în recurs nici Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010.

Cât privește critica pârâtului referitoare la modul de

apreciere a probelor, întrucât este o

chestiune de fapt, care pune în

discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, nu poate fi primită.

Analizând recursurile

în raport de critica comună formulată privind

redimensionarea cuantumului despăgubirilor datorate

reclamantului

prin raportare la criteriile legale de cuantificare

aplicabile în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Repararea materială a

daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de

prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a

distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale

speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a),

reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de

reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”.

Este indiscutabil în

cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art.

304 C. proc. civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului,

că „urmare a instaurării regimului comunist, reclamantul a fost strămutat

împreună cu familia din localitatea de baștină în comuna Făget, județul Timiș,

suferind de foame, frig și multe alte restricții care și-au pus amprenta asupra

sănătății și dezvoltării sale.

Nu poate fi contestat

în cauză că, prin măsura dispusă în vechiul regim reclamantului i-au fost

lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor

care definesc personalitatea umană, dreptul său la repararea prejudiciului

produs de aceasta fiind incontestabil.

Este adevărat că în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată

prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte

între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar

trebui să-l repare.

Problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a

unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și

pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce

cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral

produs.

Pe de altă parte,

cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul

proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea

prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire

pentru reclamant.

De altfel, Legea nr. 221/2009

face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata

pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și

consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și

măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190.

Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de rațiune,

și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În verificarea

legalității deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a

daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte

urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamantul a suferit direct

consecințele măsurii administrative cu caracter politic pe o perioadă mai mare

de 8 ani, umilințele prin care a trecut când era copil, îngrădirea accesului la

o copilărie normală și o educație mai bună, consecințele asupra evoluției sale

educaționale și profesionale, măsura administrativă având influențe ulterioare

asupra întregii sale vieți.

Este incontestabil că

aceste împrejurări au produs consecințe în viața reclamantului pe plan psihic,

social și profesional, lezând valori nepatrimoniale ce țin de demnitate, de

onoare, influențându-i relațiile sociale și determinând în acest fel o suferință

psihică, aspecte ce prezintă un element de continuitate, cântărite și în raport

de durata scursă de la data încetării măsurii administrative.

În lipsa unor

cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea

lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor

exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 7.000 euro, stabilită de prima

instanță, reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul S.D., va modifica

în parte decizia recurată în sensul că va respinge apelul pârâtului Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad și va

menține celelalte dispoziții ale deciziei.

În ceea ce privește

criticile formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantului, față de considerentele expuse anterior în analiza motivelor comune

de recurs sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind

nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 367/ A din 18 octombrie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o modifică în parte, în

sensul că, respinge apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva

sentinței nr. 274 din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca

nefondat, recursul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr.

367/ A din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.