ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6485/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: La data de 9 februarie 1010 reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 31 decembrie 1959, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 274 din 14 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea reclamantului S.D., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 7000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral și a respins restul pretențiilor reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut, ca situație de fapt, că în baza Deciziei M.A.I. nr. 2001/1951 reclamantul născut la 31 iulie 1941 în Comorâște, județul Caraș Severin a fost dislocat la data de 16 iunie 1951 din Oravița, județul Caraș Severin în comuna Făget, județul Timiș, măsura încetând la data de 31 decembrie 1959, în baza Ordinului M.A.I. nr. 113650/1960. Prima instanță a apreciat că sunt incidente dispoz. art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv că măsura luată față de reclamant constituie o măsură administrativă cu caracter politic ce dă dreptul acestuia să beneficieze de despăgubiri morale. Cuantumul acestei despăgubiri a fost stabilit de tribunal la suma de 7000 euro, considerându-se că acesta reprezintă o despăgubire echitabilă în raport de durata măsurii și de faptul că reclamantul a beneficiat și de indemnizația acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii au declarat apel atât reclamantul S.D., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul a criticat, în esență, hotărârea tribunalului din perspectiva cuantumul despăgubirilor acordate, care se impune a fi majorat. Pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe susținând, că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, regimul reparator al acestei legi neputându-se aplica persoanelor strămutate sau deportate. Pe de altă parte, pârâtul a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a respins apelul declarat de reclamantul S.D., a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat, în parte, sentința apelată și a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 3500 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, potrivit cursului BNR. Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că strămutarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu, fără nicio justificare, intră în categoria măsurilor administrative, cu un vădit caracter politic, asimilate de lege condamnărilor cu caracter politic, reclamantul putând fi, deci, beneficiar al Legii nr. 221/2009. Curtea a reținut că acest beneficiu nu este înlăturat de faptul că reclamantul a cules și culege o indemnizație stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990 pentru cei peste 8 ani de strămutare.

Apelul pârâtului a fost găsit întemeiat în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate. Astfel, Curtea a reținut că acesta este disproporționat și nerezonabil raportat la întinderea prejudiciului real suferit iar o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un caz de izvor de îmbogățire fără justă cauză. Pentru considerentele avute în vedere la micșorarea cuantumului despăgubirilor, apelul reclamantului care viza majorarea acestui cuantum a fost respins. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Critica formulată de reclamantul S.D.

s-a axat, în principal, pe ideea că instanța de apel a făcut o aplicare restrictivă a principiului echității stabilit atât în jurisprudența națională cât și în practica CEDO, diminuând cuantumul despăgubirilor acordate fără a ține cont de criteriile legale de evaluare, respectiv consecințele pe care măsura strămutării pe o perioadă mai mare de 8 ani le-a produs asupra persoanei sale, atât în plan material cât și moral. Pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P Arad a criticat decizia pentru următoarele motive: Raportat la deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1354/2010, conform cărora nu se pot acorda despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 acțiunea reclamantului nu este întemeiată.

Cea de a doua critică vizează faptul că reclamantul nu a dovedit prejudiciile suferite și nu a depus Decizia nr. 200/1951 a MAI de unde să rezulte în concret persoanele cărora li s-a aplicat această măsură administrativă. Se critică și faptul că instanța de apel nu stabilit exact cuantumul beneficiilor în condițiile Decretului Lege nr. 118/1990, pentru a se putea ține cont de ele la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009. Totodată, instanța nu a avut în vedere că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel încât s-a produs o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. Critica pârâtului referitoare la incidența în speță a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010 nu este fondată.

Astfel, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care însă, ca și reclamantul, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului. În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

În acest context al analizei, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”. Or, reclamantul este titularul unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins.

Este vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă. Pentru aceleași considerente nu își poate produce efectele în recurs nici Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Cât privește critica pârâtului referitoare la modul de apreciere a probelor, întrucât este o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, nu poate fi primită.

Analizând recursurile în raport de critica comună formulată privind redimensionarea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantului prin raportare la criteriile legale de cuantificare aplicabile în materie, Înalta Curte reține următoarele: Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”.

Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că „urmare a instaurării regimului comunist, reclamantul a fost strămutat împreună cu familia din localitatea de baștină în comuna Făget, județul Timiș, suferind de foame, frig și multe alte restricții care și-au pus amprenta asupra sănătății și dezvoltării sale. Nu poate fi contestat în cauză că, prin măsura dispusă în vechiul regim reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul său la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant. De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190.

Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de rațiune, și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. În verificarea legalității deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamantul a suferit direct consecințele măsurii administrative cu caracter politic pe o perioadă mai mare de 8 ani, umilințele prin care a trecut când era copil, îngrădirea accesului la o copilărie normală și o educație mai bună, consecințele asupra evoluției sale educaționale și profesionale, măsura administrativă având influențe ulterioare asupra întregii sale vieți.

Este incontestabil că aceste împrejurări au produs consecințe în viața reclamantului pe plan psihic, social și profesional, lezând valori nepatrimoniale ce țin de demnitate, de onoare, influențându-i relațiile sociale și determinând în acest fel o suferință psihică, aspecte ce prezintă un element de continuitate, cântărite și în raport de durata scursă de la data încetării măsurii administrative. În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 7.000 euro, stabilită de prima instanță, reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul S.D., va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad și va menține celelalte dispoziții ale deciziei. În ceea ce privește criticile formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, față de considerentele expuse anterior în analiza motivelor comune de recurs sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, respinge apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței nr. 274 din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 367/ A din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2011.