ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7884/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7884/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj la data de 13 februarie 2007, astfel cum a fost modificată la

data de 16 aprilie 2007 și la 17 septembrie 2007, reclamanta B.I. a formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 59/C din 05 martie 2007 emisă de

Universitatea din Craiova, solicitând anularea acestei decizii și restituirea

în natură a imobilului, clădire și teren aferent, situat în incinta Stațiunii

Didactice B.M.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin decizia contestată i-a fost respinsă cererea de

acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul

menționat, motivându-se că nu există acte doveditoare ale dreptului de

proprietate asupra imobilului și nici dovada preluării abuzive a acestuia.

A susținut reclamanta

că imobilul notificat, compus din teren în suprafață de 5 ha și din clădire,

cunoscută anterior sub denumirea de Vila A., a aparținut autorului L.P., că

preluarea abuzivă de către stat a imobilului este clară și neechivocă, atât

timp cât actuala deținătoare a acestuia, Universitatea din Craiova, nu are titlu

de proprietate, iar calitatea de proprietar al autorului rezultă din

procesele-verbale din 19 martie 1953 și din 20 mai 1959, primul cuprinzând

mențiunea că pe terenul aparținând lui L.P. se află o clădire, ceea ce naște

prezumția dreptului de proprietate al autorului asupra acestei construcții, în

virtutea accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 484 C. civ.

A menționat că în

temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra terenului în suprafață de 5 ha, prin acordarea de acțiuni la SC A. SA

Craiova, iar pentru clădire a solicitat restituirea în natură sau plata de

despăgubiri prin notificarea formulată după apariția Legii nr. 10/2001 și

adresată Primăriei Municipiului Craiova, notificare a cărei soluționare a fost

declinată ulterior de aceasta instituție în favoarea Universității din Craiova,

în calitate de unitate deținătoare a imobilului.

Pârâta Universitatea

din Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

contestației, motivând că nu s-a dovedit faptul că imobilul ar fi aparținut

autorului reclamantei.

În acest sens, pârâta

a susținut că în procesul-verbal din 19 martie 1953, încheiat de reprezentanții

fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al comunei Bariera Vîlcii, prin

care s-a trecut în proprietatea statului suprafața de 1,75 ha teren, se face

numai o simplă constatare cu privire la imobilul clădire, menționându-se că

"la această vie există o casă unde locuiește administratorul viei, deci

este, ca și curte", fără a se face vreo referire la situația juridică a

respectivului imobil, în sensul constatării existenței dreptului de proprietate

în favoarea unei anumite persoane sau realizării unui transfer din proprietatea

lui L.P. în domeniul statului.

Prin Sentința civilă

nr. 221 din 1 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr.

3474/63/2007, s-a admis în parte contestația, astfel cum a fost precizată; a

fost anulată Decizia nr. 59/C din 05 martie 2007, emisă de pârâta Universitatea

Craiova; a fost stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul construcție situat în incinta Stațiunii Didactice

B.M., imobil notificat sub numărul X/2001, și obligată pârâta Universitatea din

Craiova să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru

acest imobil; s-a respins cererea reclamantei privind acordarea de măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren, notificat sub

același număr.

Pentru a decide

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de

moștenitoare a autorului L.P., prin retransmitere de pe urma tatălui său,

L.A.T., succesor în drepturi al autorului conform certificatului de moștenitor.

Dovada proprietății

asupra imobilului notificat a fost făcută cu procesul-verbal din 19 martie

1953, prin care se atestă faptul că autorul L.P. avea în proprietate pe raza

fostei comune Bariera Vîlcii suprafața de 4,75 ha, situată în Plaiul Vulcănești

și că la terenul cu vie „există o casă unde locuiește administratorul viei.”

S-a apreciat de prima

instanță că această mențiune creează prezumția că L.P., ca proprietar al

terenului, era proprietar al construcției, în virtutea accesiunii imobiliare

artificiale prevăzute de art. 492 C. civ.

În ceea ce privește

modalitatea de preluare a construcției, existența acesteia în patrimoniul

pârâtei Universitatea Craiova, fără ca aceasta să prezinte un titlu în baza

căruia a fost dobândită construcția, dă naștere unei prezumții de preluare

abuzivă, chiar și în lipsa oricărui titlu asupra construcției în favoarea

statului.

Capătul de cerere

privind restituirea terenului a fost respins, cu motivarea că reclamanta nu mai

este îndreptățită la reparație în condițiile Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât

pentru suprafața de 5 ha s-a emis inițial o decizie de acționar, care s-a

convertit ulterior în titlul definitiv de proprietate emis pentru aceeași

suprafață de teren pe numele moștenitorului L.M.D., succesor al defunctului

L.P.

Nu s-a primit

susținerea reclamantei în sensul că dreptul de proprietate a fost anterior

recunoscut pentru o altă suprafață de teren, decât cea notificată conform Legii

nr. 10/2001, din moment ce singurele înscrisuri depuse la dosar atestă

existența în patrimoniul autorului L.P. a unei suprafețe de 5 ha, exact cât s-a

reconstituit prin titlul definitiv de proprietate

Față de aceste

împrejurări și în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanța

de fond a conchis că reclamanta nu mai poate obține măsuri reparatorii pentru

teren în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanta și pârâta Universitatea Craiova.

Reclamanta a susținut

în esență că instanța de fond nu a aplicat principiul „restitutio in integrum”,

care stă la baza Legii nr. 10/2001, cu respectarea reglementărilor referitoare

la proprietate, cuprinse în convenție și protocoalele adiționale, principiu în

baza căruia imobilul construcție trebuia restituit.

S-a susținut că

greșit a fost analizat conținutul procesului-verbal din 19 martie 1953,

consecința fiind greșita respingere a cererii de restituire a terenului aferent

construcției preluate abuziv, ce se află în administrarea Universității

Craiova, ca unitate deținătoare.

Pârâta Universitatea

Craiova, a susținut că sentința este criticabilă, deoarece s-a argumentat

greșit existența dreptului de proprietate în anul 1953 în favoarea autorului

L.P., pe baza procesului-verbal din 19 martie 1953, prezumându-se eronat că

L.P., ca proprietar al terenului era și proprietar al construcției în baza

accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 492 C. civ.

S-a susținut că nu

s-a dovedit preluarea abuzivă a construcției, instanța de fond apelând greșit

la prezumția deposedării prin simpla existență a casei în patrimoniul

Universității din Craiova la Stațiunii Didactice B.M, mai ales că prin compararea

fotografiilor prezentate de reclamantă și pârâtă nu există nicio asemănare.

Prin Decizia civilă

40 din 11 februarie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul reclamantei, a

admis apelul pârâtei, fiind schimbată sentința, în sensul respingerii acțiunii.

Instanța de apel a

reținut că reclamanta B.C.I., a înaintat la 14 februarie 2002 notificarea

înregistrată sub nr. X/2002 către Prefectura Județului Dolj și a solicitat

despăgubiri bănești pentru casa unchiului său L.P., situată pe terenul cu vie

cedat statului prin Decretul nr. 308/1953, estimate la suma 20.000 RON.

A precizat în

notificare reclamanta că terenul aferent și casa se află pe teritoriul

Stațiunii Didactice B.M. Această notificare a fost înaintată către Primăria

Municipiului Craiova, care a emis Dispoziția din 21 septembrie 2006,

necontestată de reclamantă.

La pct. 1 din acest

act s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a terenului,

cu motivarea că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pentru

care a fost emis autorului petentei titlul definitiv de proprietate.

La pct. 2 al

dispoziției s-a precizat că pentru imobilul construcție solicitat și preluat

conform procesului-verbal din data de 19 martie 1953, se înaintează notificarea

nr. X către Stațiunea Didactică B.M., ca fiind persoană juridică deținătoare.

Dispoziția din 21

septembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova nu a fost contestată,

așa că mențiunile de la pct. 1 referitoare la respingerea cererii privind

restituirea terenului, au intrat în puterea lucrului judecat.

Pârâta Universitatea

din Craiova, învestită de Primăria Municipiului Craiova, a emis Decizia nr.

59/C din 05 martie 2007 prin care a respins cererea de retrocedare a

construcției și a terenului aferent acesteia, situate la Stațiunea Didactică

B.M., cu motivarea că nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate a

defunctului L.P. sau a altor moștenitori ai acestuia și că nu se face dovada

trecerii din proprietatea privată în proprietatea statului prin modalități

abuzive conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta B.I.C. a

fost considerată de instanță persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, deoarece a făcut dovada că este fiica defunctului

L.A.T., frate cu L.P., decedat la 2 decembrie 1969.

S-a apreciat că prima

instanță a interpretat greșit înscrisul depus în cauză, respectiv

procesul-verbal din 19 martie 1953, exhibat de reclamantă, pentru a face dovada

proprietății autorului L.P. asupra construcției.

Dacă în ceea ce

privește preluarea terenului de 4,75 ha situat în Plaiul Vulcănești nu au

existat obiecțiuni, dovadă fiind titlul definitiv existent la dosar, emis în

procedura specială a legii fondului funciar, în privința construcției, instanța

de fond și-a argumentat opinia pe prezumții.

Argumentele

tribunalului au fost considerate greșite, în raport de dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că prin „acte

doveditoare ale dreptului de proprietate” se înțeleg: acte juridice translative

de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte

juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă

[

art. 2 alin. (1) din

lege

]

, orice acte juridice

care atestă dovedirea proprietății (extras carte funciară), istoric de rol

fiscal orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, orice alte

înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea

proprietății sale, etc.

S-a apreciat că

sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, în accepțiunea

legii reparatorii un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare

corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul

și finalitatea acestei legii.

S-a stabilit că

procesul-verbal încheiat în 1953, exhibat de reclamantă, nu întrunește

condițiile legale pentru a fi apreciat drept titlu, neîncadrându-se în niciuna

din categoria actelor juridice explicitate prin norme, instanța de fond apelând

eronat doar la prezumții, coroborate cu declarația pe propria răspundere a

reclamantei, precum și cu declarația notarială a numitului B.A.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 8630 din 23 octombrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a casat

decizia și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, urmând a se stabili

dacă există probe contrare care să răstoarne prezumția conform căreia persoana

de la care a fost preluată construcția era proprietarul acesteia. S-a dispus a

se stabili pe deplin și situația terenului în litigiu, pentru că este teren

aferent unei construcții și nu rezultă dacă acesta se suprapune în tot sau în

parte cu terenul ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

În rejudecarea

apelului, s-au înaintat adrese către primărie, oficiul de cadastru, pentru a se

stabili regimul juridic al construcției și terenului, inclusiv dacă acest teren

figura la data preluării și la data apariției Legii nr. 10/2001 ca teren

intravilan sau extravilan.

Prin Decizia civilă

nr. 443 din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a respins ambele apeluri ca

nefondate, reținând că procesul-verbal încheiat la 19 martie 1953 de Sfatul

Popular al comunei Bariera Vâlcii (actual Craiova) face dovada că autorul

reclamantei, L.P., a avut în proprietate o suprafață de 4,75 ha teren situat în

Plaiul Vulcănești, din care suprafața de 1,75 ha constituia teren arabil

neproductiv (fiind anterior plantat cu viță de vie, între timp, desființată)

iar suprafața de 3 ha era teren cu vie, pe acest teren fiind construită o casă

folosită de administratorul viei. Întregul teren era împrejmuit și avea o

singură intrare. În acest act se precizează că datorită amplasamentului

terenului, acesta nu poate fi trecut în proprietatea statului, fiind greu de

lucrat.

De asemenea,

procesul-verbal din 20 mai 1959 al Sfatului Popular Craiova face dovada că

autorul a cedat statului întreaga suprafață de teren ce o avea în proprietate,

adică 5 ha teren. Conținutul acestui proces-verbal este recunoscut și prin

adresa nr. 34550/1996 a Consiliului Local al Mun. Craiova, care atestă trecerea

în proprietatea statului a suprafeței de 5 ha teren. Pentru această suprafață

moștenitorii autorului au primit dreptul la acțiuni în condițiile Legii nr.

18/1991, așa încât se constată că pentru întreaga suprafață deținută de autor

s-au stabilit deja măsurile reparatorii, fiind reconstituită proprietatea.

Reclamanta nu a făcut

dovada că în afara terenului în suprafață de 5 ha autorul său ar mai fi avut și

alte terenuri, precizând în apel că nu deține alte înscrisuri în dovedirea

întinderii dreptului de proprietate, așa încât cererea de acordare de măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 tinde la obținerea unei duble

reparații, ceea ce este inadmisibil.

Mai mult, obiectul

contestației de față îl constituie dispoziția emisă de pârâtă privind acordarea

de măsuri reparatorii pentru construcția preluată abuziv de stat. Cererea

pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru teren a fost definitiv respinsă

prin Dispoziția nr. 13538/21 septembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului

Craiova, care nu a fost contestată, așa că reclamanta nu poate obține

recunoașterea unui drept asupra terenului, altfel decât în procedura specială a

Legii nr. 10/2001, care presupune atacarea în instanță a dispoziției emise de

unitatea deținătoare prin care s-a respins notificarea.

Respectând

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a administrat probe

pentru a stabili regimul juridic la terenului, chiar dacă prin cererea

introductivă reclamanta a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii doar

asupra clădirii.

S-a stabilit astfel,

potrivit cu adresa nr. 5346/28 octombrie 2010 a Universității din Craiova, cu

procesul verbal de predare primire încheiat la 30 noiembrie 2006 între

Ministerul Agriculturii și Agenția Domeniilor Statului (care face referire la

H.G. nr. 2066/2004), cu protocolul de predare-primire din 10 ianuarie 2005, cu

H.G. nr. 123/1993, cu memoriul tehnic justificativ nr. 103/2006 (în care se

precizează că terenul se află în extravilanul com. Garcea) că la data apariției

Legii nr. 10/2001 terenul era înscris în categoria extravilan. Actele emise de

guvern încă din 1974 privind reglementarea situației juridice a instituției de

învățământ, actuala Stațiune Didactică B.M. fac, de asemenea, referire la

situarea acesteia în extravilanul localității.

Cum terenurile

situate în prezent în extravilanul localității Craiova nu au fost situate

anterior anului 1989 în intravilan, chiar dacă nu s-a putut stabili cu

exactitate regimul juridic al terenului în anii 1950, este evident că și la

data preluării terenul era în extravilan. În acest sens sunt cele două

procese-verbale încheiate în 1953 și 1959, care fac referire la terenul agricol

deținut de autor, teren care era situat în extravilan.

Susținerea

reclamantei în sensul că terenul aferent construcției este teren din categoria

„curți construcții” și se supune normelor reparatorii ale Legii nr. 10/2001

este nefondată, deoarece clădirea în litigiu era situată în mijlocul unei

plantații cu viță de vie, plantație din extravilanul localității, era folosită

de administratorul viei, iar terenul aflat în jurul acesteia urma regimul

juridic al terenului cu vie. Art. 8 din Legea nr. 10/2001 face distincție între

terenuri extravilane și intravilane, nu între terenuri agricole și terenuri

curți construcții, iar dacă o construcție se află în extravilan, terenul

aferent acesteia este, evident, în aceeași categorie juridică.

În condițiile art. 8

din Legea nr. 10/2001, terenurile situate în extravilan nu fac obiectul legii

reparatorii, astfel că, în mod corect prima instanță a respins cererea

reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren.

Criticile apelantei

pârâte privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcție nu sunt

fondate.

După cum s-a arătat,

în procesul-verbal din anul 1953 se menționează că autorul reclamantei avea

construită pe terenul cu vie o casă. Actul respectiv reprezintă o probă, în

sensul art. 23 din lege, cu privire la existența imobilului în patrimoniul

autorului. Această construcție este identificată în fișa mijloacelor fixe ale

instituției pârâte, în Dispoziția nr. 40 din 30 decembrie 1978 a Universității

din Craiova, în procesul-verbal încheiat la 30 decembrie 1978 între

Universitate și Stațiunea Didactică, era menționată ca laborator dendrologie,

imobil cu o vechime de 70 ani (în anul 1978), având 3 camere și hol, în

suprafață de 121 m.p. Aceste acte fac dovada existenței imobilului în

patrimoniul unității învestite cu soluționarea notificării, ceea ce conduce,

implicit, la dovada preluării de către stat, cât timp nu se poate susține că a

existat un act translativ de proprietate încheiat între fostul proprietar și

actualul deținător.

Planșele fotografice

privind imobilul în perioada anilor 1950 și cele privind imobilul actual,

atestă identitatea între actuala clădire folosită de pârâtă ca laborator și

clădirea autorului reclamantei.

Concluzia care se

impune este aceea că pârâta nu a răsturnat prezumția de proprietate derivată

din înscrisul din anul 1953 depus de reclamantă, astfel încât, în mod corect

s-a stabilit că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru construcție, fiind imposibilă restituirea în

natură, cât timp terenul aparține unei alte persoane, iar clădirea este

utilizată potrivit unui scop de utilitate publică.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta B.C.I., cât și pârâta Universitatea

din Craiova.

În dezvoltarea

motivelor sale de recurs, întemeiate pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a invocat greșita interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Textul menționat

exceptează de la restituire terenurile situate în extravilanul localității la

data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic a fost reglementat de legile fondului funciar.

Recurenta susține că

din probele administrate nu rezultă cu certitudine că terenul ce face obiectul

prezentei contestații a fost situat în extravilanul localității la data

preluării abuzive și nici că regimul juridic al acestuia a fost reglementat de

legile fondului funciar.

Atât Primăria

Craiova, cât și Primăria com. Carcea prin relațiile emise în acest dosar,

înștiințează instanța de judecată că nu pot preciza regimul juridic al

terenului la data preluării abuzive, iar cu privire la situația juridică

actuală, relațiile sunt contradictorii, fiecare dintre cele două Primării

negând că le aparține dreptul de proprietate.

Totodată, recurenta

învederează că regimul juridic al terenului nu a fost reglementat de legea

fondului funciar, ceea ce rezultă din coroborarea procesului-verbal din 1959

(care atestă existența unui teren agricol în suprafață de 3,5 ha și teren vie,

în suprafață de 1,5 ha) cu procesul-verbal din 19 martie 1953 care vorbește

despre suprafața de 1,5 ha teren plantată cu vie și suprafața de 1,5 ha curte

și plantată cu pomi.

În consecință, în

opinia recurentei, această suprafață de 1,5 ha teren plantată cu pomi și curte

nu se regăsește în niciun mod în cadrul suprafeței de 3,5 ha teren agricol și

nici în cea de 1,5 ha vie, motiv pentru care concluzia și aprecierea instanței

de apel este eronată.

În consecință,

consideră că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pentru terenul

aferent construcției, astfel că solicită instanței de recurs să dispună

restituirea acestuia.

Nici soluția dată

cererii de restituire a construcției nu este legal soluționată, încălcându-se

principiul restitutio in integrum, întrucât instanța de apel a stabilit greșit

că existența dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea unei alte

persoane, produce consecințe cu privire la situația juridică a construcției

aflate pe teren, limitând posibilitatea de restituire în natură a construcției.

Deși Legea nr.

10/2001 nu a reglementat situația în care terenul nu este proprietatea

persoanei îndreptățite la restituirea construcției aflate pe teren, C. civ.

reglementează această situație, astfel că pentru terenul aflat sub construcție

se instituie un drept de superficie, iar pentru căile de acces un drept de

servitute.

Ca atare, construcția

se poate restitui în natură, urmând ca unitatea deținătoare să procedeze la

momentul predării imobilului la stabilirea dreptului de superficie și a

dreptului de servitute cu privire la terenul aferent.

Nici aprecierea

instanței de apel în sensul că imobilul este de utilitate publică nu poate fi

legală, întrucât pârâta a predat sau urmează să predea către Comisia Carcea toate

terenurile aferente Stațiunii Didactice, astfel încât scopul pentru care

aceasta a fost înființată nu mai există.

Recurenta pârâtă,

prin motivele sale de recurs susține că instanța de apel în mod nelegal a

respins criticile sale din motivele de apel cu privire la nedovedirea dreptului

de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu; astfel, în mod

eronat, ca și prima instanță, s-a dat valoare de titlu de proprietate

procesului-verbal din 19 martie 1953, invocându-se în sprijinul acestei concluzii

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

instanța de apel în mod greșit a stabilit că simpla prezență a imobilului în

patrimoniul său constituie o dovadă a preluării acestuia de către stat (fără a

se folosi sintagma „preluare abuzivă”, specifică Legii nr. 10/2001).

Or, imobilul în

litigiu putea să fi aparținut oricărei persoane fizice din Craiova sau din

țară, iar nu autorului reclamantei, P.L., astfel cum greșit a stabilit instanța

de apel, întrucât procesul-verbal din 1953 nu reprezintă dovada preluării

imobilului, ci o negare de transfer a dreptului de proprietate.

Nici concluzia Curții

de Apel cu privire la identitatea de imobil, rezultând din compararea

fotografiilor depuse la dosar de reclamantă și de către pârâtă nu este corectă,

construcția din 1950 fiind diferită de cea din anul 2010.

Pârâta Universitatea

din Craiova a formulat și întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei,

solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În recurs nu s-au

administrat alte probe, cu excepția pliantelor depuse azi în ședință publică,

astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii.

Ambele recursuri sunt

nefondate, potrivit celor ce urmează.

Recurenta reclamantă

deși a criticat decizia instanței de apel pe temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., argumentele dezvoltate în susținerea lor nu permit încadrarea decât

în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9.

Restul motivelor

privesc aprecierea materialului probator al cauzei, iar nu greșita interpretare

a actului juridic dedus judecății, întrucât obiectul prezentei pricini l-a

constituit contestația promovată împotriva Deciziei nr. 59C din 05 martie 2007

emisă de pârâta Universitatea din Craiova în soluționarea notificării formulate

în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta cauzei, instanțele anterioare

interpretând actul juridic dedus judecății potrivit naturii sale juridice ce

decurge din dispozițiile legii speciale.

Obiectul notificării

a privit cererea de restituire în natură a construcției situate în incinta

Stațiunii Didactice B.M. și a curții aferente acesteia, astfel cum reiese din

cererea completatoare a reclamantei, precum și având în vedere că pârâta prin

decizia contestată a soluționat cererea de restituire și cu privire la terenul

aferent construcției; în plus, prin decizia de casare, s-a stabilit în sarcina

instanței de rejudecare a verifica dacă terenul reconstituit în proprietatea

autorului reclamantei potrivit Legii nr. 18/1991 se suprapune în tot sau în

parte celui notificat în baza Legii nr. 10/2001 și care face obiectul acestei

cauze, astfel că, restrângerea obiectului cererii de restituire nu mai putea fi

realizată pe cale de interpretare de instanța de apel, fără a se încălca cele

stabilite cu putere de lucru judecat în pricina de față, și consecutiv, garanțiile

unei proceduri echitabile în favoarea reclamantei, astfel cum acestea

funcționează în baza art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

Ca atare, pornind de

la situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că în

mod legal Curtea de Apel a pornit de la analiza regimului și situației juridice

a terenului pe care se află construcția integrată incintei Stațiunii Didactice

B.M. și a cărei restituire s-a solicitat în procedura Legii nr. 10/2001,

împreună cu terenul aferent acesteia.

Instanța de apel, pe

baza materialului probator administrat în cauză, a stabilit că terenul aferent

construcției la data preluării acestuia de către stat, dar și la data apariției

Legii nr. 10/2001 era situat în extravilanul localității, neputând fi primită

susținerea reclamantei în sensul că acesta fiind evidențiat în actul de

preluare la categoria „curți construcții” ar atesta concluzia că acesta era

situat în intravilan; dimpotrivă, din același înscris a reieșit că această

construcție se afla în mijlocul unei plantații de viță de vie și era folosită

cu titlu de locuință de administratorul viei; în plus, la data apariției Legii

nr. 10/2001, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localității pentru a

intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Or, și la această

dată de referință ulterioară (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) a

rezultat că terenul este situat în extravilan, instanța de apel stabilind

această concluzie din analiza coroborată a adresei nr. 5346/28 octombrie 2010 a

Universității din Craiova cu procesul-verbal de predare-primire încheiat la 30

noiembrie 2006 între Ministerul Agriculturii și Agenția Domeniilor Statului, cu

protocolul de predare-primire din 10 ianuarie 2005, cu memoriul tehnic

justificativ 103/2006, dar și cu actele emise de Guvern încă din anul 1974.

Această constatare a

permis statuarea asupra incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001 care exceptează

de la procedura legii speciale terenurile ce intră în domeniul de aplicare al

legilor fondului funciar, potrivit circumstanțierilor deja arătate.

Concluzia expusă este

în deplină concordanță cu realitatea juridică anterioară promovării

contestației de față, anume, reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenului în cadrul procedurilor presupuse de Legea nr. 18/2001, reconstituirea

operând însă pe un alt amplasament decât cel inițial.

Ca atare, numai dacă

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului operase fie în baza

Legii nr. 18/1991, fie în temeiul Legii nr. 10/2001 pe vechiul amplasament, era

posibilă restituirea în natură și a construcției (casa ce s-a aflat pe

plantația de vie), date fiind dispozițiile art. 492 C. civ.

Nu poate fi primită

susținerea recurentei reclamante din acest punct de vedere, în sensul că s-ar

naște un drept de supeficie în favoarea sa căruia să i se alăture un drept de

servitute pentru asigurarea accesului la construcție, o asemenea soluție

juridică fiind străină de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care

nu se dispune și restituirea terenului aferent unei construcții (construcție ce

intră în domeniul de aplicare a legii speciale), pentru motivul că terenul este

exceptat de prevederile Legii nr. 10/2001 și pentru care reparația a avut loc

prin emiterea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

În consecință, în mod

legal instanța de apel a confirmat pentru construcție dreptul reclamantei la

măsuri reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, așa cum prima instanță a stabilit în aplicarea

prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, cum

a reținut corect instanța de apel, recurenta reclamantă nu a făcut dovada că

autorul său a avut în proprietate alte terenuri decât cele pentru care s-a

recurs la procedura Legii nr. 18/1991, după cum toate probele la care s-a făcut

anterior referire indică faptul că imobilul-construcție ce a fost cerută în

baza Legii nr. 10/2001 era situată pe terenul plantat cu viță de vie și care a

fost preluat autorului său în baza procesului-verbal din 1953 și a celui din

1959, în baza Decretului nr. 115/1959 privind lichidarea rămășițelor de orice

formă de exploatare în agricultură.

Înalta Curte

apreciază că nici criticile pârâtei nu pot fi primite, întrucât aceasta se

referă la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei prin

procesele-verbale din 1953 și, respectiv, 1959.

Or, această valență

probatorie a celor două înscrisuri în sensul atestării dreptului de proprietate

în patrimoniul autorului reclamantei, a întinderii dreptului ca și a calității

de proprietar a acestuia, sunt chestiuni dezlegate cu putere de lucru judecat

în cuprinsul deciziei de casare prin care s-a stabilit aplicabilitatea

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, dată fiind absența unui act

juridic translativ sau constitutiv de drept de proprietate în patrimoniul

autorului reclamantei și pe care aceasta să fie în măsură să îl exhibe în

prezenta cauză pentru dovedirea dreptului autorului, deci producând probe originare

ale proprietății.

În absența unor

asemenea dovezi, dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

permit, prin prezumțiile pe care le instituie, atât dovedirea calității de

proprietar, cât și a întinderii dreptului, prin acte emise de autoritățile

vremii la momentul preluării sau al executării măsurilor de preluare abuzivă a

proprietății de către stat. Or, recurenta pârâtă nu a administrat probe în

combaterea acestor prezumții relative, deci, juris tantum.

În opinia sa,

procesul-verbal din 1953 reprezintă o negare a preluării proprietății autorului

reclamantei, dar înscrisul a fost invocat de instanțele de fond pentru a se

atesta că la momentul anului 1953 autoritățile vremii atestau existența în

patrimoniul autorului reclamantei a proprietății descrise anterior, ceea ce se

circumscriu dispozițiilor art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; așa cum deja s-a

arătat, preluarea acesteia a avut loc în anul 1959 prin procesul-verbal din 20

mai 1959 întocmit în aplicarea Decretului nr. 115/1959.

Chiar și în absența

celui din urmă înscris invocat, deținerea imobilului de către pârâtă pentru

care s-a constatat ca dovedit dreptul de proprietate în patrimoniul autorului

recurentei era suficientă pentru dovedirea preluării abuzive a acestei din

patrimoniul titularului său de drept, dată fiind prezumția instituită prin

dispozițiile Cap. I pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007.

Restul celor

dezvoltate de pârâtă cu titlu de critici în recurs (lipsa identității

construcției și mijloacele de probă la care s-a recurs pentru această dovadă,

etc.) reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de instanța de

recurs, întrucât acestea exced dispozițiilor exprese, limitative și imperative

ale prevederilor art. 304 C. proc. civ. ce permit exercitarea recursului doar

pentru motive de nelegalitate.

Având în vedere cele

deja arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.C.I. și de pârâta

Universitatea din Craiova, împotriva Deciziei nr. 443 din 2 decembrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.