ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7884/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 13 februarie 2007, astfel cum a fost modificată la data de 16 aprilie 2007 și la 17 septembrie 2007, reclamanta B.I. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 59/C din 05 martie 2007 emisă de Universitatea din Craiova, solicitând anularea acestei decizii și restituirea în natură a imobilului, clădire și teren aferent, situat în incinta Stațiunii Didactice B.M. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată i-a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul menționat, motivându-se că nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului și nici dovada preluării abuzive a acestuia.

A susținut reclamanta că imobilul notificat, compus din teren în suprafață de 5 ha și din clădire, cunoscută anterior sub denumirea de Vila A., a aparținut autorului L.P., că preluarea abuzivă de către stat a imobilului este clară și neechivocă, atât timp cât actuala deținătoare a acestuia, Universitatea din Craiova, nu are titlu de proprietate, iar calitatea de proprietar al autorului rezultă din procesele-verbale din 19 martie 1953 și din 20 mai 1959, primul cuprinzând mențiunea că pe terenul aparținând lui L.P. se află o clădire, ceea ce naște prezumția dreptului de proprietate al autorului asupra acestei construcții, în virtutea accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 484 C. civ.

A menționat că în temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 5 ha, prin acordarea de acțiuni la SC A. SA Craiova, iar pentru clădire a solicitat restituirea în natură sau plata de despăgubiri prin notificarea formulată după apariția Legii nr. 10/2001 și adresată Primăriei Municipiului Craiova, notificare a cărei soluționare a fost declinată ulterior de aceasta instituție în favoarea Universității din Craiova, în calitate de unitate deținătoare a imobilului. Pârâta Universitatea din Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației, motivând că nu s-a dovedit faptul că imobilul ar fi aparținut autorului reclamantei.

În acest sens, pârâta a susținut că în procesul-verbal din 19 martie 1953, încheiat de reprezentanții fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al comunei Bariera Vîlcii, prin care s-a trecut în proprietatea statului suprafața de 1,75 ha teren, se face numai o simplă constatare cu privire la imobilul clădire, menționându-se că "la această vie există o casă unde locuiește administratorul viei, deci este, ca și curte", fără a se face vreo referire la situația juridică a respectivului imobil, în sensul constatării existenței dreptului de proprietate în favoarea unei anumite persoane sau realizării unui transfer din proprietatea lui L.P. în domeniul statului.

Prin Sentința civilă nr. 221 din 1 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3474/63/2007, s-a admis în parte contestația, astfel cum a fost precizată; a fost anulată Decizia nr. 59/C din 05 martie 2007, emisă de pârâta Universitatea Craiova; a fost stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție situat în incinta Stațiunii Didactice B.M., imobil notificat sub numărul X/2001, și obligată pârâta Universitatea din Craiova să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru acest imobil; s-a respins cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren, notificat sub același număr.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare a autorului L.P., prin retransmitere de pe urma tatălui său, L.A.T., succesor în drepturi al autorului conform certificatului de moștenitor. Dovada proprietății asupra imobilului notificat a fost făcută cu procesul-verbal din 19 martie 1953, prin care se atestă faptul că autorul L.P. avea în proprietate pe raza fostei comune Bariera Vîlcii suprafața de 4,75 ha, situată în Plaiul Vulcănești și că la terenul cu vie „există o casă unde locuiește administratorul viei.” S-a apreciat de prima instanță că această mențiune creează prezumția că L.P., ca proprietar al terenului, era proprietar al construcției, în virtutea accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 492 C. civ.

În ceea ce privește modalitatea de preluare a construcției, existența acesteia în patrimoniul pârâtei Universitatea Craiova, fără ca aceasta să prezinte un titlu în baza căruia a fost dobândită construcția, dă naștere unei prezumții de preluare abuzivă, chiar și în lipsa oricărui titlu asupra construcției în favoarea statului. Capătul de cerere privind restituirea terenului a fost respins, cu motivarea că reclamanta nu mai este îndreptățită la reparație în condițiile Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât pentru suprafața de 5 ha s-a emis inițial o decizie de acționar, care s-a convertit ulterior în titlul definitiv de proprietate emis pentru aceeași suprafață de teren pe numele moștenitorului L.M.D., succesor al defunctului L.P.

Nu s-a primit susținerea reclamantei în sensul că dreptul de proprietate a fost anterior recunoscut pentru o altă suprafață de teren, decât cea notificată conform Legii nr. 10/2001, din moment ce singurele înscrisuri depuse la dosar atestă existența în patrimoniul autorului L.P. a unei suprafețe de 5 ha, exact cât s-a reconstituit prin titlul definitiv de proprietate Față de aceste împrejurări și în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a conchis că reclamanta nu mai poate obține măsuri reparatorii pentru teren în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta și pârâta Universitatea Craiova. Reclamanta a susținut în esență că instanța de fond nu a aplicat principiul „restitutio in integrum”, care stă la baza Legii nr. 10/2001, cu respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în convenție și protocoalele adiționale, principiu în baza căruia imobilul construcție trebuia restituit.

S-a susținut că greșit a fost analizat conținutul procesului-verbal din 19 martie 1953, consecința fiind greșita respingere a cererii de restituire a terenului aferent construcției preluate abuziv, ce se află în administrarea Universității Craiova, ca unitate deținătoare. Pârâta Universitatea Craiova, a susținut că sentința este criticabilă, deoarece s-a argumentat greșit existența dreptului de proprietate în anul 1953 în favoarea autorului L.P., pe baza procesului-verbal din 19 martie 1953, prezumându-se eronat că L.P., ca proprietar al terenului era și proprietar al construcției în baza accesiunii imobiliare artificiale prevăzute de art. 492 C. civ.

S-a susținut că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a construcției, instanța de fond apelând greșit la prezumția deposedării prin simpla existență a casei în patrimoniul Universității din Craiova la Stațiunii Didactice B.M, mai ales că prin compararea fotografiilor prezentate de reclamantă și pârâtă nu există nicio asemănare. Prin Decizia civilă 40 din 11 februarie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei, fiind schimbată sentința, în sensul respingerii acțiunii. Instanța de apel a reținut că reclamanta B.C.I., a înaintat la 14 februarie 2002 notificarea înregistrată sub nr. X/2002 către Prefectura Județului Dolj și a solicitat despăgubiri bănești pentru casa unchiului său L.P., situată pe terenul cu vie cedat statului prin Decretul nr. 308/1953, estimate la suma 20.000 RON.

A precizat în notificare reclamanta că terenul aferent și casa se află pe teritoriul Stațiunii Didactice B.M. Această notificare a fost înaintată către Primăria Municipiului Craiova, care a emis Dispoziția din 21 septembrie 2006, necontestată de reclamantă. La pct. 1 din acest act s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a terenului, cu motivarea că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pentru care a fost emis autorului petentei titlul definitiv de proprietate. La pct. 2 al dispoziției s-a precizat că pentru imobilul construcție solicitat și preluat conform procesului-verbal din data de 19 martie 1953, se înaintează notificarea nr. X către Stațiunea Didactică B.M., ca fiind persoană juridică deținătoare.

Dispoziția din 21 septembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova nu a fost contestată, așa că mențiunile de la pct. 1 referitoare la respingerea cererii privind restituirea terenului, au intrat în puterea lucrului judecat. Pârâta Universitatea din Craiova, învestită de Primăria Municipiului Craiova, a emis Decizia nr. 59/C din 05 martie 2007 prin care a respins cererea de retrocedare a construcției și a terenului aferent acesteia, situate la Stațiunea Didactică B.M., cu motivarea că nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate a defunctului L.P. sau a altor moștenitori ai acestuia și că nu se face dovada trecerii din proprietatea privată în proprietatea statului prin modalități abuzive conform art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta B.I.C. a fost considerată de instanță persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece a făcut dovada că este fiica defunctului L.A.T., frate cu L.P., decedat la 2 decembrie 1969. S-a apreciat că prima instanță a interpretat greșit înscrisul depus în cauză, respectiv procesul-verbal din 19 martie 1953, exhibat de reclamantă, pentru a face dovada proprietății autorului L.P. asupra construcției. Dacă în ceea ce privește preluarea terenului de 4,75 ha situat în Plaiul Vulcănești nu au existat obiecțiuni, dovadă fiind titlul definitiv existent la dosar, emis în procedura specială a legii fondului funciar, în privința construcției, instanța de fond și-a argumentat opinia pe prezumții.

Argumentele tribunalului au fost considerate greșite, în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în sensul că prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” se înțeleg: acte juridice translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [ art. 2 alin. (1) din lege ] , orice acte juridice care atestă dovedirea proprietății (extras carte funciară), istoric de rol fiscal orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea proprietății sale, etc. S-a apreciat că sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, în accepțiunea legii reparatorii un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul și finalitatea acestei legii.

S-a stabilit că procesul-verbal încheiat în 1953, exhibat de reclamantă, nu întrunește condițiile legale pentru a fi apreciat drept titlu, neîncadrându-se în niciuna din categoria actelor juridice explicitate prin norme, instanța de fond apelând eronat doar la prezumții, coroborate cu declarația pe propria răspundere a reclamantei, precum și cu declarația notarială a numitului B.A. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 8630 din 23 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, urmând a se stabili dacă există probe contrare care să răstoarne prezumția conform căreia persoana de la care a fost preluată construcția era proprietarul acesteia.

S-a dispus a se stabili pe deplin și situația terenului în litigiu, pentru că este teren aferent unei construcții și nu rezultă dacă acesta se suprapune în tot sau în parte cu terenul ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. În rejudecarea apelului, s-au înaintat adrese către primărie, oficiul de cadastru, pentru a se stabili regimul juridic al construcției și terenului, inclusiv dacă acest teren figura la data preluării și la data apariției Legii nr. 10/2001 ca teren intravilan sau extravilan.

Prin Decizia civilă nr. 443 din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a respins ambele apeluri ca nefondate, reținând că procesul-verbal încheiat la 19 martie 1953 de Sfatul Popular al comunei Bariera Vâlcii (actual Craiova) face dovada că autorul reclamantei, L.P., a avut în proprietate o suprafață de 4,75 ha teren situat în Plaiul Vulcănești, din care suprafața de 1,75 ha constituia teren arabil neproductiv (fiind anterior plantat cu viță de vie, între timp, desființată) iar suprafața de 3 ha era teren cu vie, pe acest teren fiind construită o casă folosită de administratorul viei. Întregul teren era împrejmuit și avea o singură intrare. În acest act se precizează că datorită amplasamentului terenului, acesta nu poate fi trecut în proprietatea statului, fiind greu de lucrat.

De asemenea, procesul-verbal din 20 mai 1959 al Sfatului Popular Craiova face dovada că autorul a cedat statului întreaga suprafață de teren ce o avea în proprietate, adică 5 ha teren. Conținutul acestui proces-verbal este recunoscut și prin adresa nr. 34550/1996 a Consiliului Local al Mun. Craiova, care atestă trecerea în proprietatea statului a suprafeței de 5 ha teren. Pentru această suprafață moștenitorii autorului au primit dreptul la acțiuni în condițiile Legii nr. 18/1991, așa încât se constată că pentru întreaga suprafață deținută de autor s-au stabilit deja măsurile reparatorii, fiind reconstituită proprietatea.

Reclamanta nu a făcut dovada că în afara terenului în suprafață de 5 ha autorul său ar mai fi avut și alte terenuri, precizând în apel că nu deține alte înscrisuri în dovedirea întinderii dreptului de proprietate, așa încât cererea de acordare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 tinde la obținerea unei duble reparații, ceea ce este inadmisibil. Mai mult, obiectul contestației de față îl constituie dispoziția emisă de pârâtă privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția preluată abuziv de stat. Cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru teren a fost definitiv respinsă prin Dispoziția nr. 13538/21 septembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, care nu a fost contestată, așa că reclamanta nu poate obține recunoașterea unui drept asupra terenului, altfel decât în procedura specială a Legii nr. 10/2001, care presupune atacarea în instanță a dispoziției emise de unitatea deținătoare prin care s-a respins notificarea.

Respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a administrat probe pentru a stabili regimul juridic la terenului, chiar dacă prin cererea introductivă reclamanta a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii doar asupra clădirii. S-a stabilit astfel, potrivit cu adresa nr. 5346/28 octombrie 2010 a Universității din Craiova, cu procesul verbal de predare primire încheiat la 30 noiembrie 2006 între Ministerul Agriculturii și Agenția Domeniilor Statului (care face referire la H.G. nr. 2066/2004), cu protocolul de predare-primire din 10 ianuarie 2005, cu H.G. nr. 123/1993, cu memoriul tehnic justificativ nr. 103/2006 (în care se precizează că terenul se află în extravilanul com.

Garcea) că la data apariției Legii nr. 10/2001 terenul era înscris în categoria extravilan. Actele emise de guvern încă din 1974 privind reglementarea situației juridice a instituției de învățământ, actuala Stațiune Didactică B.M. fac, de asemenea, referire la situarea acesteia în extravilanul localității. Cum terenurile situate în prezent în extravilanul localității Craiova nu au fost situate anterior anului 1989 în intravilan, chiar dacă nu s-a putut stabili cu exactitate regimul juridic al terenului în anii 1950, este evident că și la data preluării terenul era în extravilan. În acest sens sunt cele două procese-verbale încheiate în 1953 și 1959, care fac referire la terenul agricol deținut de autor, teren care era situat în extravilan.

Susținerea reclamantei în sensul că terenul aferent construcției este teren din categoria „curți construcții” și se supune normelor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 este nefondată, deoarece clădirea în litigiu era situată în mijlocul unei plantații cu viță de vie, plantație din extravilanul localității, era folosită de administratorul viei, iar terenul aflat în jurul acesteia urma regimul juridic al terenului cu vie. Art. 8 din Legea nr. 10/2001 face distincție între terenuri extravilane și intravilane, nu între terenuri agricole și terenuri curți construcții, iar dacă o construcție se află în extravilan, terenul aferent acesteia este, evident, în aceeași categorie juridică. În condițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenurile situate în extravilan nu fac obiectul legii reparatorii, astfel că, în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantei privind acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren.

Criticile apelantei pârâte privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcție nu sunt fondate. După cum s-a arătat, în procesul-verbal din anul 1953 se menționează că autorul reclamantei avea construită pe terenul cu vie o casă. Actul respectiv reprezintă o probă, în sensul art. 23 din lege, cu privire la existența imobilului în patrimoniul autorului. Această construcție este identificată în fișa mijloacelor fixe ale instituției pârâte, în Dispoziția nr. 40 din 30 decembrie 1978 a Universității din Craiova, în procesul-verbal încheiat la 30 decembrie 1978 între Universitate și Stațiunea Didactică, era menționată ca laborator dendrologie, imobil cu o vechime de 70 ani (în anul 1978), având 3 camere și hol, în suprafață de 121 m.p.

Aceste acte fac dovada existenței imobilului în patrimoniul unității învestite cu soluționarea notificării, ceea ce conduce, implicit, la dovada preluării de către stat, cât timp nu se poate susține că a existat un act translativ de proprietate încheiat între fostul proprietar și actualul deținător. Planșele fotografice privind imobilul în perioada anilor 1950 și cele privind imobilul actual, atestă identitatea între actuala clădire folosită de pârâtă ca laborator și clădirea autorului reclamantei. Concluzia care se impune este aceea că pârâta nu a răsturnat prezumția de proprietate derivată din înscrisul din anul 1953 depus de reclamantă, astfel încât, în mod corect s-a stabilit că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcție, fiind imposibilă restituirea în natură, cât timp terenul aparține unei alte persoane, iar clădirea este utilizată potrivit unui scop de utilitate publică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta B.C.I., cât și pârâta Universitatea din Craiova. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, întemeiate pe ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001. Textul menționat exceptează de la restituire terenurile situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic a fost reglementat de legile fondului funciar. Recurenta susține că din probele administrate nu rezultă cu certitudine că terenul ce face obiectul prezentei contestații a fost situat în extravilanul localității la data preluării abuzive și nici că regimul juridic al acestuia a fost reglementat de legile fondului funciar.

Atât Primăria Craiova, cât și Primăria com. Carcea prin relațiile emise în acest dosar, înștiințează instanța de judecată că nu pot preciza regimul juridic al terenului la data preluării abuzive, iar cu privire la situația juridică actuală, relațiile sunt contradictorii, fiecare dintre cele două Primării negând că le aparține dreptul de proprietate. Totodată, recurenta învederează că regimul juridic al terenului nu a fost reglementat de legea fondului funciar, ceea ce rezultă din coroborarea procesului-verbal din 1959 (care atestă existența unui teren agricol în suprafață de 3,5 ha și teren vie, în suprafață de 1,5 ha) cu procesul-verbal din 19 martie 1953 care vorbește despre suprafața de 1,5 ha teren plantată cu vie și suprafața de 1,5 ha curte și plantată cu pomi.

În consecință, în opinia recurentei, această suprafață de 1,5 ha teren plantată cu pomi și curte nu se regăsește în niciun mod în cadrul suprafeței de 3,5 ha teren agricol și nici în cea de 1,5 ha vie, motiv pentru care concluzia și aprecierea instanței de apel este eronată. În consecință, consideră că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pentru terenul aferent construcției, astfel că solicită instanței de recurs să dispună restituirea acestuia. Nici soluția dată cererii de restituire a construcției nu este legal soluționată, încălcându-se principiul restitutio in integrum, întrucât instanța de apel a stabilit greșit că existența dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea unei alte persoane, produce consecințe cu privire la situația juridică a construcției aflate pe teren, limitând posibilitatea de restituire în natură a construcției.

Deși Legea nr. 10/2001 nu a reglementat situația în care terenul nu este proprietatea persoanei îndreptățite la restituirea construcției aflate pe teren, C. civ. reglementează această situație, astfel că pentru terenul aflat sub construcție se instituie un drept de superficie, iar pentru căile de acces un drept de servitute. Ca atare, construcția se poate restitui în natură, urmând ca unitatea deținătoare să procedeze la momentul predării imobilului la stabilirea dreptului de superficie și a dreptului de servitute cu privire la terenul aferent. Nici aprecierea instanței de apel în sensul că imobilul este de utilitate publică nu poate fi legală, întrucât pârâta a predat sau urmează să predea către Comisia Carcea toate terenurile aferente Stațiunii Didactice, astfel încât scopul pentru care aceasta a fost înființată nu mai există.

Recurenta pârâtă, prin motivele sale de recurs susține că instanța de apel în mod nelegal a respins criticile sale din motivele de apel cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu; astfel, în mod eronat, ca și prima instanță, s-a dat valoare de titlu de proprietate procesului-verbal din 19 martie 1953, invocându-se în sprijinul acestei concluzii dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, instanța de apel în mod greșit a stabilit că simpla prezență a imobilului în patrimoniul său constituie o dovadă a preluării acestuia de către stat (fără a se folosi sintagma „preluare abuzivă”, specifică Legii nr. 10/2001).

Or, imobilul în litigiu putea să fi aparținut oricărei persoane fizice din Craiova sau din țară, iar nu autorului reclamantei, P.L., astfel cum greșit a stabilit instanța de apel, întrucât procesul-verbal din 1953 nu reprezintă dovada preluării imobilului, ci o negare de transfer a dreptului de proprietate. Nici concluzia Curții de Apel cu privire la identitatea de imobil, rezultând din compararea fotografiilor depuse la dosar de reclamantă și de către pârâtă nu este corectă, construcția din 1950 fiind diferită de cea din anul 2010. Pârâta Universitatea din Craiova a formulat și întâmpinare la motivele de recurs ale reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. În recurs nu s-au administrat alte probe, cu excepția pliantelor depuse azi în ședință publică, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii.

Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce urmează. Recurenta reclamantă deși a criticat decizia instanței de apel pe temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., argumentele dezvoltate în susținerea lor nu permit încadrarea decât în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9. Restul motivelor privesc aprecierea materialului probator al cauzei, iar nu greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, întrucât obiectul prezentei pricini l-a constituit contestația promovată împotriva Deciziei nr. 59C din 05 martie 2007 emisă de pârâta Universitatea din Craiova în soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta cauzei, instanțele anterioare interpretând actul juridic dedus judecății potrivit naturii sale juridice ce decurge din dispozițiile legii speciale.

Obiectul notificării a privit cererea de restituire în natură a construcției situate în incinta Stațiunii Didactice B.M.

și a curții aferente acesteia, astfel cum reiese din cererea completatoare a reclamantei, precum și având în vedere că pârâta prin decizia contestată a soluționat cererea de restituire și cu privire la terenul aferent construcției; în plus, prin decizia de casare, s-a stabilit în sarcina instanței de rejudecare a verifica dacă terenul reconstituit în proprietatea autorului reclamantei potrivit Legii nr. 18/1991 se suprapune în tot sau în parte celui notificat în baza Legii nr. 10/2001 și care face obiectul acestei cauze, astfel că, restrângerea obiectului cererii de restituire nu mai putea fi realizată pe cale de interpretare de instanța de apel, fără a se încălca cele stabilite cu putere de lucru judecat în pricina de față, și consecutiv, garanțiile unei proceduri echitabile în favoarea reclamantei, astfel cum acestea funcționează în baza art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ca atare, pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că în mod legal Curtea de Apel a pornit de la analiza regimului și situației juridice a terenului pe care se află construcția integrată incintei Stațiunii Didactice B.M. și a cărei restituire s-a solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, împreună cu terenul aferent acesteia.

Instanța de apel, pe baza materialului probator administrat în cauză, a stabilit că terenul aferent construcției la data preluării acestuia de către stat, dar și la data apariției Legii nr. 10/2001 era situat în extravilanul localității, neputând fi primită susținerea reclamantei în sensul că acesta fiind evidențiat în actul de preluare la categoria „curți construcții” ar atesta concluzia că acesta era situat în intravilan; dimpotrivă, din același înscris a reieșit că această construcție se afla în mijlocul unei plantații de viță de vie și era folosită cu titlu de locuință de administratorul viei; în plus, la data apariției Legii nr. 10/2001, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localității pentru a intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Or, și la această dată de referință ulterioară (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) a rezultat că terenul este situat în extravilan, instanța de apel stabilind această concluzie din analiza coroborată a adresei nr. 5346/28 octombrie 2010 a Universității din Craiova cu procesul-verbal de predare-primire încheiat la 30 noiembrie 2006 între Ministerul Agriculturii și Agenția Domeniilor Statului, cu protocolul de predare-primire din 10 ianuarie 2005, cu memoriul tehnic justificativ 103/2006, dar și cu actele emise de Guvern încă din anul 1974. Această constatare a permis statuarea asupra incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001 care exceptează de la procedura legii speciale terenurile ce intră în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar, potrivit circumstanțierilor deja arătate.

Concluzia expusă este în deplină concordanță cu realitatea juridică anterioară promovării contestației de față, anume, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în cadrul procedurilor presupuse de Legea nr. 18/2001, reconstituirea operând însă pe un alt amplasament decât cel inițial. Ca atare, numai dacă reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului operase fie în baza Legii nr. 18/1991, fie în temeiul Legii nr. 10/2001 pe vechiul amplasament, era posibilă restituirea în natură și a construcției (casa ce s-a aflat pe plantația de vie), date fiind dispozițiile art. 492 C. civ.

Nu poate fi primită susținerea recurentei reclamante din acest punct de vedere, în sensul că s-ar naște un drept de supeficie în favoarea sa căruia să i se alăture un drept de servitute pentru asigurarea accesului la construcție, o asemenea soluție juridică fiind străină de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care nu se dispune și restituirea terenului aferent unei construcții (construcție ce intră în domeniul de aplicare a legii speciale), pentru motivul că terenul este exceptat de prevederile Legii nr. 10/2001 și pentru care reparația a avut loc prin emiterea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. În consecință, în mod legal instanța de apel a confirmat pentru construcție dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum prima instanță a stabilit în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, cum a reținut corect instanța de apel, recurenta reclamantă nu a făcut dovada că autorul său a avut în proprietate alte terenuri decât cele pentru care s-a recurs la procedura Legii nr. 18/1991, după cum toate probele la care s-a făcut anterior referire indică faptul că imobilul-construcție ce a fost cerută în baza Legii nr. 10/2001 era situată pe terenul plantat cu viță de vie și care a fost preluat autorului său în baza procesului-verbal din 1953 și a celui din 1959, în baza Decretului nr. 115/1959 privind lichidarea rămășițelor de orice formă de exploatare în agricultură.

Înalta Curte apreciază că nici criticile pârâtei nu pot fi primite, întrucât aceasta se referă la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei prin procesele-verbale din 1953 și, respectiv, 1959. Or, această valență probatorie a celor două înscrisuri în sensul atestării dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, a întinderii dreptului ca și a calității de proprietar a acestuia, sunt chestiuni dezlegate cu putere de lucru judecat în cuprinsul deciziei de casare prin care s-a stabilit aplicabilitatea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, dată fiind absența unui act juridic translativ sau constitutiv de drept de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei și pe care aceasta să fie în măsură să îl exhibe în prezenta cauză pentru dovedirea dreptului autorului, deci producând probe originare ale proprietății.

În absența unor asemenea dovezi, dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, permit, prin prezumțiile pe care le instituie, atât dovedirea calității de proprietar, cât și a întinderii dreptului, prin acte emise de autoritățile vremii la momentul preluării sau al executării măsurilor de preluare abuzivă a proprietății de către stat. Or, recurenta pârâtă nu a administrat probe în combaterea acestor prezumții relative, deci, juris tantum. În opinia sa, procesul-verbal din 1953 reprezintă o negare a preluării proprietății autorului reclamantei, dar înscrisul a fost invocat de instanțele de fond pentru a se atesta că la momentul anului 1953 autoritățile vremii atestau existența în patrimoniul autorului reclamantei a proprietății descrise anterior, ceea ce se circumscriu dispozițiilor art. 23.1 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001; așa cum deja s-a arătat, preluarea acesteia a avut loc în anul 1959 prin procesul-verbal din 20 mai 1959 întocmit în aplicarea Decretului nr. 115/1959. Chiar și în absența celui din urmă înscris invocat, deținerea imobilului de către pârâtă pentru care s-a constatat ca dovedit dreptul de proprietate în patrimoniul autorului recurentei era suficientă pentru dovedirea preluării abuzive a acestei din patrimoniul titularului său de drept, dată fiind prezumția instituită prin dispozițiile Cap. I pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007. Restul celor dezvoltate de pârâtă cu titlu de critici în recurs (lipsa identității construcției și mijloacele de probă la care s-a recurs pentru această dovadă, etc.) reprezintă critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât acestea exced dispozițiilor exprese, limitative și imperative ale prevederilor art. 304 C. proc.

civ. ce permit exercitarea recursului doar pentru motive de nelegalitate. Având în vedere cele deja arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.C.I. și de pârâta Universitatea din Craiova, împotriva Deciziei nr. 443 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.