ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4115/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4115/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La

data de 14 noiembrie 2001, reclamanții D.M., D.A.S. și D.D.C. au formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 896/A/2001, emisă de Universitatea Craiova,

prin care li s-a refuzat restituirea în natură a imobilului compus din teren și

construcție, situat în Craiova.

Au arătat că decizia este nelegală,

fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, imobilul

respectiv fiind destinat unei case de oaspeți.

Pârâta Universitatea din Craiova a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, invocând

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

La data de 19 martie 2002, reclamanții

au formulat o precizare a contestației, arătând că imobilul a fost preluat fără

titlu valabil, iar dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

aplicabile acestor categorii de imobile.

La data 16 septembrie 2004,

contestatorii au formulat o nouă precizare a contestației, arătând că solicită

restituirea în natură a întregului teren aferent construcției de 824 m.p., ce

constituie curtea și grădina casei.

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr.

456 din 3 decembrie 2004 a admis în parte contestația precizată formulată de

contestatori, a desființat Decizia nr. 896/A/2001 emisă de pârâta Universitatea

din Craiova și a dispus acordarea către contestatori de măsuri reparatorii prin

echivalent, în valoare estimată de 4.665.745.000 lei pentru imobilul situat în

Craiova, compus din construcție cu demisol și parter și teren în suprafață de

842 m.p., luându-se act ca nu se solicită cheltuieli de judecată.

S-a reținut de instanța de fond că,

față de hotărârea de respingere a acțiunii în revendicare, care prezintă

autoritate de lucru judecat, reclamanții sunt îndreptățiți numai la acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul solicitat, care au fost

stabilite cu privire la construcția cu demisol, parter și teren de 824 m.p.

În termenul legal s-a declarat apel de

către reclamanții D.M., D.A.S., D.D.C. și pârâții Universitatea din Craiova,

D.G.F.P. Dolj, Statul Român prin M.F. București, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanții au apreciat că s-au

interpretat greșit dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce

privește reținerea autorității de lucru judecat a hotărârii prin care s-a

respins acțiunea în revendicare pe dreptul comun, din această cauză fiindu-le

acordate numai despăgubiri, fără ca instanța să cerceteze dacă sunt

îndreptățiți la restituirea în natură.

Universitatea din Craiova a criticat

sentința, deoarece s-a acordat mai mult decât s-a solicitat de către reclamanți,

raportat la notificarea adresată, respectiv s-au dat despăgubiri pentru o

suprafață de 824 m.p., în loc de 300 m.p., cât era obiectul notificării. De

asemenea, s-au acordat despăgubiri valorice exagerat de mari față de valoarea

reală a terenului, având în vedere că reclamanții prin notificare au solicitat

100.000 dolari despăgubiri pentru teren și construcția ce le-a aparținut în

proprietate; în mod greșit nu s-a concretizat procedura de acordare a

despăgubirilor.

Ministerul Finanțelor Publice

București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj a criticat sentința

deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, care are o astfel de

calitate numai în situația în care persoana îndreptățită optează prin cerere

pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de

privatizare, conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 3031 din 30

noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. 404/CIV/2005,

au fost admise apelurile declarate de reclamanții D.M., D.A.S., D.D.C.,

Universitatea din Craiova, Statul Român prin M.F. București, D.G.F.P. Dolj,

împotriva sentinței civile nr. 456 din 3 decembrie 2004, pronunțată de

Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 12543/2001. A fost desființată sentința și a

fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj. Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că notificarea adresată pârâtei

viza numai suprafața de 300 mp, iar instanța de fond a acordat mai mult decât

s-a cerut. S-a constatat totodată nelegalitatea reținerii autorității de lucru

judecat în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului, în cauză

nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj sub nr. 2401/63/2006.

Pârâta Universitatea din Craiova a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de retrocedare

în natură a imobilului situat în Craiova, considerând în esență că imobilul

este o construcție nouă și diferită în raport de imobilul care a aparținut

familiei D.

Pe cale reconvențională a solicitat

obligarea la plata sumei de 577279,8 lei, reprezentând echivalentul lucrărilor

de consolidare-modernizare ce s-au executat în perioada 1998-2002 și

reevaluarea investițiilor până la nivelul anului 2006.

Pârâta Universitatea din Craiova a

precizat cererea reconvențională, în sensul că a solicitat recunoașterea unui

drept de retenție a imobilului în speță, până la plata sumelor reprezentând

contravaloarea îmbunătățirilor.

Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor și D.G.F.P. Dolj a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 97 din 16

aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 2401/63/2006, s-a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.M., D.D.C. și D.A.S., în

contradictoriu cu pârâta Universitatea din Craiova.

S-a respins acțiunea formulată de

aceiași reclamanți, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, precum și cererea

reconvențională precizată și formulată de pârâta Universitatea din Craiova.

S-a dispus restituirea în natură către

reclamanți a imobilului construcție, compus din parter și demisol, amplasat în

Craiova, și a terenului aferent acestuia, în suprafață de 300 mp, cu

următoarele dimensiuni și vecinătăți: la N - grădină a Universității din

Craiova pe d=7,5m, punctele topografice 5,6, M.L. pe d=4,56 m, punctele topografice

4,5, clădire Universitatea din Craiova pe d=l,2m, punctele topografice 9,10, pe

d=12,2 m, punctele topografice 11,12; la S - clădire Univ. din Craiova pe d=6,4

m, punctele topografice 7,8, str. E.C. pe d=22,6 m, punctele topografice 1,2;

la E-A.J.O.F.M. Dolj pe d=30,8 m, punctele topografice 2,3,4; la V-clădire

Universitatea din Craiova pe d=8 m punctele topografice 6,7, pe d=4,4 m, punctele

topografice 8,9, pe d=II m, punctele topografice 10,11, astfel cum a fost

identificat în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert I.I.,

aflat la filele 98-100 din dosar. A fost anulată Decizia nr. 896/A/2001, emisă

de pârâta Universitatea din Craiova.

Pentru a se pronunța astfel, s-a

reținut că în raport de dispozițiile prevăzute în Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și de conținutul expertizei efectuate în cauză,

clădirea în litigiu nu poate fi considerată imobil nou față de cel preluat,

nefiind modificată compartimentarea inițială, fiind aduse doar îmbunătățiri

funcționale sau de întreținere curentă, astfel încât, Decizia nr. 896/A/2001

emisă de pârâta Universitatea din Craiova, a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 9-11 din Legea nr. 10/2001.

În privința despăgubirilor pentru

sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, s-a reținut că

sunt incidente dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a

fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revenind statului sau

unității deținătoare, pârâta având o situație asimilată chiriașului, cu atât

mai mult cu cât, reclamanții au fost privați de posesia și fructele bunurilor

lor prin deposedarea în mod abuziv de proprietățile deținute.

S-a arătat că principiul îmbogățirii

fără justă cauză invocat de pârâtă nu are o reglementare legală expresă, fiind

o creație a jurisprudenței cu aplicare limitată la cazuri în care nu

există dispoziții legale speciale, cum sunt cele ale Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâta Universitatea din Craiova, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În primul motiv de apel s-a criticat

sentința în privința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, susținându-se că în mod

nejustificat instanța nu a avut în vedere că imobilul în litigiu a rămas în

continuare în proprietatea statului, care a transferat numai dreptul real de

administrare a acestui imobil către Universitatea din Craiova.

În cel de-al doilea motiv de apel s-a

criticat sentința în privința restituirii în natură a imobilului în litigiu,

arătându-se că imobilul este un imobil nou în sensul legii, în condițiile în

care expertizele efectuate în cauză au evidențiat transformările capitale aduse

acestui imobil, ale cărui lucrări efectuate au o valoare de 749.120 RON, față

de valoarea de la data preluării care era de 118.740 RON, neavându-se astfel în

vedere aspectele privind structura zidăriei, lucrările de edificare de la

fundație până la acoperiș, finisajele, precum și destinația imobilului care a

fost modificată, fiind încălcate prevederile art. 18.3 alin. (2) din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În ultimul motiv de apel s-a criticat

sentința în privința soluționării cererii reconvenționale precizate,

susținându-se că în mod eronat instanța de fond a asimilat ipoteza

Universității din Craiova ce are calitate de unitate deținătoare, având un

drept real de administrare asupra imobilului în litigiu, cu ipoteza chiriașilor

care au calitatea de simpli detentori precari.

S-a menționat că dispozițiile art. 49

din Legea nr. 10/2001 conțin dispoziții exprese numai în privința chiriașilor

din imobilele supuse restituirii, fără a face trimitere la alte situații

similare, legiuitorul neprevăzând o reglementare specială cu privire la

îmbunătățirile realizate de unitățile deținătoare în privința cărora se aplică

dreptul comun, respectiv principiul îmbogățirii tară justă cauză.

S-a criticat susținerea instanței de

fond referitoare la inaplicabilitatea principiului îmbogățirii fără justă cauză

în aplicarea Legii nr. 10/2001, susținându-se că acest principiu constituie

rațiunea fundamentală a regulii instituită de art. 49 din lege, care dă dreptul

chiriașilor de a pretinde și de a obține de la stat contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului retrocedat în natură.

S-a invocat omisiunea expertului de a

răspunde la obiectivul privind stabilirea sporului de valoare adus imobilului,

precum și evaluarea lucrărilor a căror valoare este pretinsă, efectuate înainte

de apariția Legii nr. 10/2001 și de formularea vreunei notificări în sensul

restituirii imobilului, precum și încălcarea principiului disponibilității de către

instanța de fond, care a făcut trimitere la dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001,

cu toate că cererea reconvențională a fost formulată în temeiul dreptului

comun, respectiv al principiului îmbogățirii fără justă cauză și nu a

dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Apelanta a invocat

nerespectarea dispozițiilor art. 494 alin. (1) C. civ. și art. 494 alin. (3) C.

civ., în privința însușirii lucrărilor efectuate de către apelantă fără

obligarea reclamanților de a plăti valoarea materialelor și prețul muncii

constructorului, fiind achitată și taxa de timbru la valoarea pretențiilor

pretinse în temeiul art. 997 C. civ., pentru cererea reconvențională calificată

ca o „actio de in rem verso".

Sentința a fost criticată și în

privința neacordării unui drept de retenție, susținându-se că există o

conexiune materială între creanța datorată de reclamanți și imobilul litigios,

persoana deținătoare fiind îndreptățită la acordarea acestui drept de retenție,

ca o garanție a executării despăgubirilor.

În finalul motivelor de apel s-a

solicitat încuviințarea efectuării unui supliment la raportul de expertiză sau

a unei noi expertize, pentru a se stabili corect sporul de valoare adus

imobilului în litigiu prin îmbunătățirile efectuate, arătându-se că expertul nu

a precizat dacă structural imobilul în starea actuală este diferit de cel

inițial și prin prisma schimbării destinației, neavând în vedere nici costul

manoperei pentru realizarea lucrărilor.

S-a solicitat în prima teză admiterea

apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii contestației

formulată de reclamanți, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale și

obligarea intimaților la plata contravalorii îmbunătățirilor constând în costul

materialelor și al manoperei.

Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă

nr. 338 din 28 octombrie 2008, a admis apelul, a schimbat în parte sentința în

sensul că a admis cererea reconvențională. A obligat reclamanții la 749.120 lei

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și a acordat un drept de retenție.

În considerente s-a reținut că,

potrivit dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile

preluate abuziv se înțeleg și imobilele preluate fără titlu valabil, sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele

preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii sau ale administrației de stat.

Restituirea în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv cu sau fără titlu valabil constituie regulă, iar

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reprezintă excepția, fiind

relevante în acest sens prevederile art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a fost

proprietatea autoarei reclamanților – D.C., care a dobândit imobilul în baza

actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19 decembrie 1931, imobil ce a

fost preluat în baza H.C.M. nr. 1783/1958 privind completarea listelor anexă la

Decretul nr. 92/1950, fiind înregistrat la poziția 73 din anexă.

S-a reținut corect că imobilul a fost

naționalizat fără titlu valabil, încadrându-se în prevederile art. 2 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care probele administrate în cauză,

respectiv depoziția martorului audiat și buletinul clădirii depus la dosar, au

evidențiat că imobilul a constituit locuința autoarei, neîncadrându-se astfel

în dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

În privința imobilului aflat în

litigiu au existat litigii ce au fost soluționate de instanță prin pronunțarea

unor hotărâri judecătorești în temeiul Legii nr. 112/1995 și în baza acțiunii

în revendicare promovată de autorul reclamanților – D.N.I. și fiica acestuia D.C.,

pronunțându-se astfel Decizia civilă nr. 700/1996 a Tribunalului Dolj, prin

care s-au admis apelurile declarate de Consiliul Local și Universitatea din

Craiova, împotriva sentinței pronunțată de judecătorie, prin care s-a respins

acțiunea în revendicare pe dreptul comun, cât și Decizia civilă nr. 6025 din 26

august 1999 a Curții de Apel Craiova, prin care s-au admis recursurile

declarate de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 și de

Universitatea Craiova, menținându-se sentința nr. 6876 din 25 mai 1998 a

Judecătoriei Craiova prin care s-a respins plângerea formulată de reclamanți.

De asemenea, s-a constatat că nu are

calitate procesuală pasivă Statul Român, în condițiile în care unitatea

deținătoare a imobilului în litigiu este Universitatea din Craiova, căreia i-a

fost adresată notificarea formulată de reclamanți, în vederea restituirii

acestui imobil.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deținătoare a

imobilului nu a fost identificată.

În Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 s-a explicat semnificația sintagmei „unități

deținătoare", în sensul că unitatea deținătoare este fie entitatea cu

personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate

publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea

cu personalitate juridică, care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent

de titlu, bunul ce face obiectul legii.

În raport de prevederile art. 9 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se

află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Expertizele efectuate în cauza de

către experții D.J.M. și N.G. pag. 114, 179, Dosar nr. 1122/civ/2006)

evidențiază că imobilul în litigiu nu reprezintă un imobil nou în sensul Legii nr.

10/2001, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Ipoteza prevăzută în acest text de

lege vizează acele construcții cărora prin transformările survenite, în raport

de forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte

materiale ce reprezintă peste 100 % raportat la aria desfășurată existentă la

data preluării, respectiv etajări sau adăugări de corpuri noi pe orizontală.

Prin Normele Metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 la pct. 19.2. s-a prevăzut că nu se circumscrie ipotezei

prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea construcție căreia i s-a

modificat compartimentarea inițială, ori i s-au adus numai îmbunătățiri

funcționale, respectiv racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte

lucrări de întreținere curentă, consolidări și altele asemenea. In conținutul

rapoartelor de expertiză întocmite în cauză s-au evidențiat lucrările efectuate

de către pârâta-apelantă la imobilul ce a aparținut autorului reclamanților,

acestea fiind desfacerea tencuielilor interioare și exterioare a zugrăvelilor

la pereți și tavane; refacerea tencuielilor interioare și exterioare ale

elementelor decorative ale fațadei; crearea unor goluri în zidăria existentă la

execuția unor ziduri despărțitoare; consolidarea unor pereți prin executarea de

cămășuiri cu plase sudate și beton armat; executarea de fundații noi și

zidării; desfacerea și executarea unui planșeu din beton armat; consolidarea

unor ziduri cu tiranți metalici și mascarea lor cu rigips; refacerea scărilor

cu elemente de beton armat; înlocuirea tâmplăriei de lemn cu tâmplărie de

stejar și aluminiu; pardoseli din gresie și placări cu faianță; pardoseli din

parchet laminat; placarea scărilor cu marmură; glafuri la ferestre; zugrăveli

cu vopsea lavabila; plafoane din rigips cu elemente decorative; reparații

complete la șarpantă prin înlocuirea elementelor componente; hidroizolarea pe

verticală a pereților; tencuieli exterioare cu mozaic a soclului clădirii.

Expertiza a constatat că toate aceste

lucrări de construcții și instalații executate la imobil, au fost realizate în

perioada 1998-2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform

facturilor menționate în raport și depuse la dosar, lucrările prevăzute în documentația

de executare fiind autorizate prin autorizațiile de construire eliberate de

Primăria Municipiului Craiova, fiind terminate și recepționate conform

procesului-verbal de recepție nr. 1821 din 8 mai 2001.

Prin expertiză s-a stabilit valoarea

totală actualizată a lucrărilor efectuate în această perioadă la suma de

749.120 lei, nefiind luate în considerare facturile prezentate de pârâtă pentru

lucrări executate după data recepției, respectiv cele privind pavaje în

incintă, racord gaze, construcția cabinei poartă și altele.

În același raport de expertiză

întocmit de expert N.G., s-a stabilit valoarea clădirii ce a aparținut

"autoarei reclamanților la data efectuării expertizei, ca fiind suma de

118.740 lei. Se constată, astfel, că lucrările de îmbunătățire și consolidare a

imobilului în litigiu nu au condus la evidențierea unui imobil nou în sensul

Legii nr. l0/2001, făcându-se însă dovada efectuării unor lucrări necesare și

utile, care depășesc mult valoarea actualizată a imobilului ce a aparținut

autoarei D.C.

Referitor la apelul declarat de

Universitatea din Craiova s-a reținut că, prin cererea reconvențională

precizată pârâta a solicitat, în subsidiar, obligarea reclamanților la plata

contravalorii îmbunătățirilor realizate la imobilul în privința căruia s-a

dispus restituirea în natură către reclamanți, cât și acordarea unui drept de

retenție asupra imobilului, până la plata sumelor reprezentând contravaloarea

acestor îmbunătățiri.

În mod nelegal tribunalul a respins

cererea reconvențională, făcând aplicarea dispozițiilor art. 49 (actual art. 48)

din Legea nr. 10/2001 și asimilând situația pârâtei cu aceea a chiriașilor

vizați de acest text legal, în condițiile în care Universitatea din Craiova are

un drept de administrare ce i-a fost transmis prin Decizia nr. 162 din 02

noiembrie 1990, emisă de Prefectura Județului Dolj (fila 144 dosar nr. 122/CIV/2006).

Dreptul de administrare este prevăzut

în art. 136 alin. (4) din Constituția României, fiind un drept real, opozabil

„erga omnei ca orice drept real în raporturile de drept civil.

Conținutul dreptului de administrare

este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe

baza căruia s-a format, în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

prevăzându-se că titularul acestui drept poate să posede, să folosească bunul

și să dispună de acesta, în condițiile în care i-a fost dat în administrare.

Dacă prin dispozițiile art. 49 (actual

art. 48) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează dreptul chiriașilor la

despăgubiri pentru sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și

utile, s-a urmărit protejarea chiriașilor din imobilele cu destinație de

locuință, aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate în cazul realizării

îmbunătățirilor de către pârâta Universitatea din Craiova, ce deține un drept

de administrare asupra imobilului.

Curtea Constituțională în deciziile

pronunțate, a reținut în mod constant că principiul constituțional al

egalității în drepturi nu are semnificația unei uniformități de tratament

juridic, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament

egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

Cererea reconvențională formulată de

pârâta Universitatea din Craiova, privind obligarea reclamanților la plata

contravalorii îmbunătățirilor realizate la imobilul în litigiu și instituirea

unui drept de retenție până la plata acestor sume, s-a întemeiat pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză, respectiv pe dreptul comun, și nu pe dispozițiile

art. 49 din Legea nr. 10/2001 ce nu sunt aplicabile în cauză, cererea

reconvențională ce constituie o „actio de in rem verso", îmbogățirea fără

justă cauză reprezintă regula potrivit căreia, persoana care realizează o

îmbogățire constând în sporirea activului patrimoniului său în dauna altei

persoane care suferă o diminuare corespunzătoare a patrimoniului în lipsa

oricărui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui

astfel prejudiciat valoarea cu care s-a îmbogățit, dar nu mai mult decât

valoarea diminuării, între îmbogățirea primei persoane și diminuarea celei de-a

doua, fiind necesar să existe o relație cauzală.

În speță, prin executarea lucrărilor

de îmbunătățire la imobilul ce a aparținut autoarei reclamanților în valoare de

749.120 lei, în raport de valoarea actualizată de 118.740 lei, a imobilului la

data naționalizării, sunt îndeplinite condițiile pentru intentarea acțiunii

întemeiată pe principiul îmbogățirii fără just temei, respectiv mărirea unui

patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui

patrimoniu ca o consecință a măririi patrimoniului persoanei căreia i s-a

restituit în natură imobilul cu o valoare mult mai mare decât cea inițială.

Este îndeplinită și condiția

existenței unei legături între sporirea patrimoniului reclamanților dobânditori

ai imobilului și diminuarea patrimoniului apelantei pârâte, reprezentată de

transmiterea încă din anul 1990, a dreptului de administrare în favoarea

pârâtei-apelante, care a realizat cu bună credință îmbunătățirile la imobil,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, după respingerea acțiunii în

revendicare promovată de autorul reclamanților D.N.I. și după respingerea

plângerii formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În literatura și practica judiciară

s-a statuat că în situația în care unitatea deținătoare este titularul unui

drept de administrare, dispozițiile art. 49 (actual 48) alin. (3) din Legea nr.

10/2001 nu pot fi invocate de către dobânditorii imobilului în vederea

exonerării acestora de la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse la imobil

stabilite prin expertizele efectuate, întrucât titularii unui drept de

administrare, în calitate de deținători ai imobilului, nu fac parte din

categoria de persoane(chiriași) la care se referă textul de lege enunțat.

În situația în care reclamanții, după

intrarea în posesia și proprietatea imobilului beneficiază de îmbunătățirile

respective, constând în lucrări necesare și utile, efectuate de pârâta

Universitatea din Craiova, se impune obligarea de către instanță a

reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobilul în

litigiu, având la bază principiul îmbogățirii fără justă cauză, fiind incidente

și prevederile art. 992 C. civ., invocate în apel, astfel încât, este fără

relevanță împrejurarea că statul a preluat fără titlu valabil imobilul.

În ceea ce privește acordarea

dreptului de retenție în favoarea pârâtei apelante cu privire la imobilul în

litigiu, dreptul de retenție constituie prin el însuși un mijloc de garantare a

obligațiilor care conferă creditorului posibilitatea de a opune excepția de

retenție „erga omnes", respectiv oricărei persoane ce ar reclama bunul, obligând

astfel pe debitor să-și plătească datoria.

Există astfel o conexiune materială

între creanța datorată de reclamanți și deținerea sau posesia exercitată de

către pârâta Universitatea din Craiova, cu privire la imobilul litigios, în

raport de cele arătate mai sus, fiind astfel întemeiat și capătul de cerere

privind acordarea dreptului de retenție, creanța pârâtei-apelante fiind născută

în legătură directă cu imobilul în litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs atât reclamanții D.M., D.D.C. și D.A. cât și pârâta Universitatea din

Craiova invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- S-a apreciat în mod greșit că nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 49 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 10/2001. Nu

pot fi aplicabile dispozițiile art. 997 C. civ. întrucât obiectul cererii de

chemare în judecată nu-l constituie o revendicare pe dreptul comun, cererea de

restituire în natură a imobilului fiind formulată în temeiul legii speciale,

Legea nr. 10/2001.

- La stabilirea cuantumului

despăgubirilor nu s-a avut în vedere gradul de uzură al lucrărilor.

- S-a soluționat greșit și capătul de

cerere privind instituirea dreptului de retenție.

- Imobilul în litigiu a fost preluat

de stat fără titlu valabil, iar pârâtul a fost de rea credință și deci nu poate

fi instituit un drept de retenție.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea sub

următoarele aspecte:

- În cauză s-a reținut eronat că sunt

aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că

sunt exceptate de la restituirea în natură doar imobilele cărora li s-au

adăugat corpuri noi cu depășirea procentului de 100 % reținând că lucrările

efectuate s-au adăugat construcției existente și nu au transformat imobilul

într-un imobil nou.

- S-a făcut dovada deplină că imobile

vechi nu mai există. Lucrările efectuate la imobile vechi nu au fost simple

lucrări de renovare ci de reconstrucție capitală a imobilului.

- În mod greșit s-a soluționat

excepția lipsei calității procesuale pasive a, Statului Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor. Nu s-a ținut cont la soluționarea acestei excepții că

imobilul face parte din patrimoniul Statului Român, pârâta având doar un drept

de administrare.

Examinând criticile formulate prin intermediul

cererilor de recurs Înalta Curte constată fondat recursul reclamanților pentru

considerațiunile ce succed.

vizează nelegalitatea hotărârii, pentru că s-au interpretat greșit dispozițiile

legii aplicabile cauzei pendinte, în sensul că temeiul de drept aplicabil nu-l

constituie dreptul comun, ci legea specială, mai precis dispoziția art. 49 din

Legea nr. 10/2001.

Legea specială mai sus menționată are

caracter special ce derogă de la dreptul comun, iar reclamanții în speța supusă

analizei au înțeles să uzeze de prevederile acestei legi.

Instanța de apel respingând apelul

pârâtei Universitatea din Craiova și confirmând în acest sens sentința

instanței fondului potrivit cu care s-a dispus restituirea în natură a imobilului

(întrucât s-a constatat că în cauza pendinte clădirea în litigiu nu poate fi

considerată un imobil nou) este cert că a apreciat ca temei de drept al

demersului judiciar tot dispozițiile legii speciale.

Dar, prin modul de soluționare al

motivelor de apel invocate tot de pârât, ce vizau cererea reconvențională

formulată de acesta, a schimbat temeiul de drept, reținând că această cerere

este întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, respectiv pe

dreptul comun.

Or, reclamanții nu au solicitat și nu

au intrat în posesia și proprietatea bunului în litigiu urmare a exercitării

acțiunii în revendicare.

Teza reținută de instanța de apel este

aplicabilă în cazul în care, la imobilul preluat în mod abuziv și restituit în

natură fostului proprietar - pe calea acțiunii în revendicare - persoana

deținătoare care a efectuat lucrări noi și îmbunătățiri, aceasta este

îndreptățită la despăgubiri, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. De

asemenea, existând o conexiune materială între creanța astfel datorată și

imobilul litigios, persoana deținătoare este îndreptățită și la acordarea unui

drept de retenție, ca o garanție a executării despăgubirilor.

Cum și instanța de apel a apreciat că,

în speța supusă analizei sunt aplicabile dispozițiile legii speciale în ceea ce

privește restituirea imobilului preluat abuziv de stat, indubitabil cererea

reconvențională ce privea dreptul la despăgubiri trebuia soluționată tot pe

tărâmul legii speciale, fiindu-i astfel aplicabile dispozițiile art. 49 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, în sensul că obligația de restituire a despăgubirilor

revine statului.

Craiova.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea tot

pentru nelegalitatea acesteia, în sensul că s-au interpretat și aplicat greșit

prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că îmbunătățirile

și modificările efectuate de aceasta imobilului în litigiu nu au fost simple

lucrări de renovare, ci de reconstrucție capitală, mai clar imobilul vechi nu

mai există și că în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Sub acest aspect trebuie reținut că

s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

fiind fundamentală pe concluziile unor probe efectuate de persoane cu

cunoștințe de specialitate care corect au concluzionat că imobilul în litigiu

nu reprezintă un imobil nou în sensul Legii nr. 10/2001.

Susținerea recurentei în sensul că

excepția lipsei calității procesuale pasive a fost greșit respinsă, este tot

nefondată, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice poate fi

chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deținătoare a imobilului nu

a fost identificată. Or, în cauza pendinte, pârâta Universitatea din Craiova

are calitatea de unitate deținătoare a imobilului supus analizei cu un drept de

administrare.

În concluziile față de cele sus

reținute Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite

recursul reclamanților, va casa decizia recurată și va menține pe fond sentința

pronunțată de instanța fondului. Se va respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții D.A.S., D.D.C. și D.M. împotriva Deciziei nr. 338/ A din 28

octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, casează decizia atacată

și menține sentința atacată nr. 97 din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul

Dolj.

Respinge recursul declarat de pârâta

Universitatea din Craiova împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 iulie 2010.