ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4115/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 14 noiembrie 2001, reclamanții D.M., D.A.S. și D.D.C. au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 896/A/2001, emisă de Universitatea Craiova, prin care li s-a refuzat restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcție, situat în Craiova. Au arătat că decizia este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, imobilul respectiv fiind destinat unei case de oaspeți. Pârâta Universitatea din Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, invocând dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. La data de 19 martie 2002, reclamanții au formulat o precizare a contestației, arătând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile acestor categorii de imobile.

La data 16 septembrie 2004, contestatorii au formulat o nouă precizare a contestației, arătând că solicită restituirea în natură a întregului teren aferent construcției de 824 m.p., ce constituie curtea și grădina casei. Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 456 din 3 decembrie 2004 a admis în parte contestația precizată formulată de contestatori, a desființat Decizia nr. 896/A/2001 emisă de pârâta Universitatea din Craiova și a dispus acordarea către contestatori de măsuri reparatorii prin echivalent, în valoare estimată de 4.665.745.000 lei pentru imobilul situat în Craiova, compus din construcție cu demisol și parter și teren în suprafață de 842 m.p., luându-se act ca nu se solicită cheltuieli de judecată.

S-a reținut de instanța de fond că, față de hotărârea de respingere a acțiunii în revendicare, care prezintă autoritate de lucru judecat, reclamanții sunt îndreptățiți numai la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul solicitat, care au fost stabilite cu privire la construcția cu demisol, parter și teren de 824 m.p. În termenul legal s-a declarat apel de către reclamanții D.M., D.A.S., D.D.C. și pârâții Universitatea din Craiova, D.G.F.P. Dolj, Statul Român prin M.F. București, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Reclamanții au apreciat că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește reținerea autorității de lucru judecat a hotărârii prin care s-a respins acțiunea în revendicare pe dreptul comun, din această cauză fiindu-le acordate numai despăgubiri, fără ca instanța să cerceteze dacă sunt îndreptățiți la restituirea în natură.

Universitatea din Craiova a criticat sentința, deoarece s-a acordat mai mult decât s-a solicitat de către reclamanți, raportat la notificarea adresată, respectiv s-au dat despăgubiri pentru o suprafață de 824 m.p., în loc de 300 m.p., cât era obiectul notificării. De asemenea, s-au acordat despăgubiri valorice exagerat de mari față de valoarea reală a terenului, având în vedere că reclamanții prin notificare au solicitat 100.000 dolari despăgubiri pentru teren și construcția ce le-a aparținut în proprietate; în mod greșit nu s-a concretizat procedura de acordare a despăgubirilor.

Ministerul Finanțelor Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj a criticat sentința deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, care are o astfel de calitate numai în situația în care persoana îndreptățită optează prin cerere pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 3031 din 30 noiembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. 404/CIV/2005, au fost admise apelurile declarate de reclamanții D.M., D.A.S., D.D.C., Universitatea din Craiova, Statul Român prin M.F.

București, D.G.F.P. Dolj, împotriva sentinței civile nr. 456 din 3 decembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 12543/2001. A fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că notificarea adresată pârâtei viza numai suprafața de 300 mp, iar instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut. S-a constatat totodată nelegalitatea reținerii autorității de lucru judecat în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 2401/63/2006.

Pârâta Universitatea din Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de retrocedare în natură a imobilului situat în Craiova, considerând în esență că imobilul este o construcție nouă și diferită în raport de imobilul care a aparținut familiei D. Pe cale reconvențională a solicitat obligarea la plata sumei de 577279,8 lei, reprezentând echivalentul lucrărilor de consolidare-modernizare ce s-au executat în perioada 1998-2002 și reevaluarea investițiilor până la nivelul anului 2006. Pârâta Universitatea din Craiova a precizat cererea reconvențională, în sensul că a solicitat recunoașterea unui drept de retenție a imobilului în speță, până la plata sumelor reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor.

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P. Dolj a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 97 din 16 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 2401/63/2006, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții D.M., D.D.C. și D.A.S., în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Craiova. S-a respins acțiunea formulată de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, precum și cererea reconvențională precizată și formulată de pârâta Universitatea din Craiova. S-a dispus restituirea în natură către reclamanți a imobilului construcție, compus din parter și demisol, amplasat în Craiova, și a terenului aferent acestuia, în suprafață de 300 mp, cu următoarele dimensiuni și vecinătăți: la N - grădină a Universității din Craiova pe d=7,5m, punctele topografice 5,6, M.L.

pe d=4,56 m, punctele topografice 4,5, clădire Universitatea din Craiova pe d=l,2m, punctele topografice 9,10, pe d=12,2 m, punctele topografice 11,12; la S - clădire Univ. din Craiova pe d=6,4 m, punctele topografice 7,8, str. E.C. pe d=22,6 m, punctele topografice 1,2; la E-A.J.O.F.M. Dolj pe d=30,8 m, punctele topografice 2,3,4; la V-clădire Universitatea din Craiova pe d=8 m punctele topografice 6,7, pe d=4,4 m, punctele topografice 8,9, pe d=II m, punctele topografice 10,11, astfel cum a fost identificat în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert I.I., aflat la filele 98-100 din dosar. A fost anulată Decizia nr. 896/A/2001, emisă de pârâta Universitatea din Craiova.

Pentru a se pronunța astfel, s-a reținut că în raport de dispozițiile prevăzute în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și de conținutul expertizei efectuate în cauză, clădirea în litigiu nu poate fi considerată imobil nou față de cel preluat, nefiind modificată compartimentarea inițială, fiind aduse doar îmbunătățiri funcționale sau de întreținere curentă, astfel încât, Decizia nr. 896/A/2001 emisă de pârâta Universitatea din Craiova, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9-11 din Legea nr. 10/2001.

În privința despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revenind statului sau unității deținătoare, pârâta având o situație asimilată chiriașului, cu atât mai mult cu cât, reclamanții au fost privați de posesia și fructele bunurilor lor prin deposedarea în mod abuziv de proprietățile deținute. S-a arătat că principiul îmbogățirii fără justă cauză invocat de pârâtă nu are o reglementare legală expresă, fiind o creație a jurisprudenței cu aplicare limitată la cazuri în care nu există dispoziții legale speciale, cum sunt cele ale Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Universitatea din Craiova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În primul motiv de apel s-a criticat sentința în privința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, susținându-se că în mod nejustificat instanța nu a avut în vedere că imobilul în litigiu a rămas în continuare în proprietatea statului, care a transferat numai dreptul real de administrare a acestui imobil către Universitatea din Craiova.

În cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat sentința în privința restituirii în natură a imobilului în litigiu, arătându-se că imobilul este un imobil nou în sensul legii, în condițiile în care expertizele efectuate în cauză au evidențiat transformările capitale aduse acestui imobil, ale cărui lucrări efectuate au o valoare de 749.120 RON, față de valoarea de la data preluării care era de 118.740 RON, neavându-se astfel în vedere aspectele privind structura zidăriei, lucrările de edificare de la fundație până la acoperiș, finisajele, precum și destinația imobilului care a fost modificată, fiind încălcate prevederile art. 18.3 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În ultimul motiv de apel s-a criticat sentința în privința soluționării cererii reconvenționale precizate, susținându-se că în mod eronat instanța de fond a asimilat ipoteza Universității din Craiova ce are calitate de unitate deținătoare, având un drept real de administrare asupra imobilului în litigiu, cu ipoteza chiriașilor care au calitatea de simpli detentori precari. S-a menționat că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 conțin dispoziții exprese numai în privința chiriașilor din imobilele supuse restituirii, fără a face trimitere la alte situații similare, legiuitorul neprevăzând o reglementare specială cu privire la îmbunătățirile realizate de unitățile deținătoare în privința cărora se aplică dreptul comun, respectiv principiul îmbogățirii tară justă cauză.

S-a criticat susținerea instanței de fond referitoare la inaplicabilitatea principiului îmbogățirii fără justă cauză în aplicarea Legii nr. 10/2001, susținându-se că acest principiu constituie rațiunea fundamentală a regulii instituită de art. 49 din lege, care dă dreptul chiriașilor de a pretinde și de a obține de la stat contravaloarea îmbunătățirilor efectuate asupra imobilului retrocedat în natură.

S-a invocat omisiunea expertului de a răspunde la obiectivul privind stabilirea sporului de valoare adus imobilului, precum și evaluarea lucrărilor a căror valoare este pretinsă, efectuate înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și de formularea vreunei notificări în sensul restituirii imobilului, precum și încălcarea principiului disponibilității de către instanța de fond, care a făcut trimitere la dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, cu toate că cererea reconvențională a fost formulată în temeiul dreptului comun, respectiv al principiului îmbogățirii fără justă cauză și nu a dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Apelanta a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 494 alin. (1) C. civ.

și art. 494 alin. (3) C. civ., în privința însușirii lucrărilor efectuate de către apelantă fără obligarea reclamanților de a plăti valoarea materialelor și prețul muncii constructorului, fiind achitată și taxa de timbru la valoarea pretențiilor pretinse în temeiul art. 997 C. civ., pentru cererea reconvențională calificată ca o „actio de in rem verso". Sentința a fost criticată și în privința neacordării unui drept de retenție, susținându-se că există o conexiune materială între creanța datorată de reclamanți și imobilul litigios, persoana deținătoare fiind îndreptățită la acordarea acestui drept de retenție, ca o garanție a executării despăgubirilor.

În finalul motivelor de apel s-a solicitat încuviințarea efectuării unui supliment la raportul de expertiză sau a unei noi expertize, pentru a se stabili corect sporul de valoare adus imobilului în litigiu prin îmbunătățirile efectuate, arătându-se că expertul nu a precizat dacă structural imobilul în starea actuală este diferit de cel inițial și prin prisma schimbării destinației, neavând în vedere nici costul manoperei pentru realizarea lucrărilor. S-a solicitat în prima teză admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii contestației formulată de reclamanți, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale și obligarea intimaților la plata contravalorii îmbunătățirilor constând în costul materialelor și al manoperei.

Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 338 din 28 octombrie 2008, a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis cererea reconvențională. A obligat reclamanții la 749.120 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și a acordat un drept de retenție. În considerente s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și imobilele preluate fără titlu valabil, sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv cu sau fără titlu valabil constituie regulă, iar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reprezintă excepția, fiind relevante în acest sens prevederile art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanților – D.C., care a dobândit imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19 decembrie 1931, imobil ce a fost preluat în baza H.C.M. nr. 1783/1958 privind completarea listelor anexă la Decretul nr. 92/1950, fiind înregistrat la poziția 73 din anexă. S-a reținut corect că imobilul a fost naționalizat fără titlu valabil, încadrându-se în prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care probele administrate în cauză, respectiv depoziția martorului audiat și buletinul clădirii depus la dosar, au evidențiat că imobilul a constituit locuința autoarei, neîncadrându-se astfel în dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.

În privința imobilului aflat în litigiu au existat litigii ce au fost soluționate de instanță prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești în temeiul Legii nr. 112/1995 și în baza acțiunii în revendicare promovată de autorul reclamanților – D.N.I. și fiica acestuia D.C., pronunțându-se astfel Decizia civilă nr. 700/1996 a Tribunalului Dolj, prin care s-au admis apelurile declarate de Consiliul Local și Universitatea din Craiova, împotriva sentinței pronunțată de judecătorie, prin care s-a respins acțiunea în revendicare pe dreptul comun, cât și Decizia civilă nr. 6025 din 26 august 1999 a Curții de Apel Craiova, prin care s-au admis recursurile declarate de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 și de Universitatea Craiova, menținându-se sentința nr. 6876 din 25 mai 1998 a Judecătoriei Craiova prin care s-a respins plângerea formulată de reclamanți.

De asemenea, s-a constatat că nu are calitate procesuală pasivă Statul Român, în condițiile în care unitatea deținătoare a imobilului în litigiu este Universitatea din Craiova, căreia i-a fost adresată notificarea formulată de reclamanți, în vederea restituirii acestui imobil. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deținătoare a imobilului nu a fost identificată. În Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a explicat semnificația sintagmei „unități deținătoare", în sensul că unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică, care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu, bunul ce face obiectul legii.

În raport de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Expertizele efectuate în cauza de către experții D.J.M. și N.G. pag. 114, 179, Dosar nr. 1122/civ/2006) evidențiază că imobilul în litigiu nu reprezintă un imobil nou în sensul Legii nr. 10/2001, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Ipoteza prevăzută în acest text de lege vizează acele construcții cărora prin transformările survenite, în raport de forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale ce reprezintă peste 100 % raportat la aria desfășurată existentă la data preluării, respectiv etajări sau adăugări de corpuri noi pe orizontală.

Prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 la pct. 19.2. s-a prevăzut că nu se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea construcție căreia i s-a modificat compartimentarea inițială, ori i s-au adus numai îmbunătățiri funcționale, respectiv racordări de gaze, termoficare, consolidări sau alte lucrări de întreținere curentă, consolidări și altele asemenea.

In conținutul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză s-au evidențiat lucrările efectuate de către pârâta-apelantă la imobilul ce a aparținut autorului reclamanților, acestea fiind desfacerea tencuielilor interioare și exterioare a zugrăvelilor la pereți și tavane; refacerea tencuielilor interioare și exterioare ale elementelor decorative ale fațadei; crearea unor goluri în zidăria existentă la execuția unor ziduri despărțitoare; consolidarea unor pereți prin executarea de cămășuiri cu plase sudate și beton armat; executarea de fundații noi și zidării; desfacerea și executarea unui planșeu din beton armat; consolidarea unor ziduri cu tiranți metalici și mascarea lor cu rigips; refacerea scărilor cu elemente de beton armat; înlocuirea tâmplăriei de lemn cu tâmplărie de stejar și aluminiu; pardoseli din gresie și placări cu faianță; pardoseli din parchet laminat; placarea scărilor cu marmură; glafuri la ferestre; zugrăveli cu vopsea lavabila; plafoane din rigips cu elemente decorative; reparații complete la șarpantă prin înlocuirea elementelor componente; hidroizolarea pe verticală a pereților; tencuieli exterioare cu mozaic a soclului clădirii.

Expertiza a constatat că toate aceste lucrări de construcții și instalații executate la imobil, au fost realizate în perioada 1998-2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform facturilor menționate în raport și depuse la dosar, lucrările prevăzute în documentația de executare fiind autorizate prin autorizațiile de construire eliberate de Primăria Municipiului Craiova, fiind terminate și recepționate conform procesului-verbal de recepție nr. 1821 din 8 mai 2001. Prin expertiză s-a stabilit valoarea totală actualizată a lucrărilor efectuate în această perioadă la suma de 749.120 lei, nefiind luate în considerare facturile prezentate de pârâtă pentru lucrări executate după data recepției, respectiv cele privind pavaje în incintă, racord gaze, construcția cabinei poartă și altele.

În același raport de expertiză întocmit de expert N.G., s-a stabilit valoarea clădirii ce a aparținut "autoarei reclamanților la data efectuării expertizei, ca fiind suma de 118.740 lei. Se constată, astfel, că lucrările de îmbunătățire și consolidare a imobilului în litigiu nu au condus la evidențierea unui imobil nou în sensul Legii nr. l0/2001, făcându-se însă dovada efectuării unor lucrări necesare și utile, care depășesc mult valoarea actualizată a imobilului ce a aparținut autoarei D.C. Referitor la apelul declarat de Universitatea din Craiova s-a reținut că, prin cererea reconvențională precizată pârâta a solicitat, în subsidiar, obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor realizate la imobilul în privința căruia s-a dispus restituirea în natură către reclamanți, cât și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului, până la plata sumelor reprezentând contravaloarea acestor îmbunătățiri.

În mod nelegal tribunalul a respins cererea reconvențională, făcând aplicarea dispozițiilor art. 49 (actual art. 48) din Legea nr. 10/2001 și asimilând situația pârâtei cu aceea a chiriașilor vizați de acest text legal, în condițiile în care Universitatea din Craiova are un drept de administrare ce i-a fost transmis prin Decizia nr. 162 din 02 noiembrie 1990, emisă de Prefectura Județului Dolj (fila 144 dosar nr. 122/CIV/2006). Dreptul de administrare este prevăzut în art. 136 alin. (4) din Constituția României, fiind un drept real, opozabil „erga omnei ca orice drept real în raporturile de drept civil. Conținutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format, în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevăzându-se că titularul acestui drept poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile în care i-a fost dat în administrare.

Dacă prin dispozițiile art. 49 (actual art. 48) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile, s-a urmărit protejarea chiriașilor din imobilele cu destinație de locuință, aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate în cazul realizării îmbunătățirilor de către pârâta Universitatea din Craiova, ce deține un drept de administrare asupra imobilului. Curtea Constituțională în deciziile pronunțate, a reținut în mod constant că principiul constituțional al egalității în drepturi nu are semnificația unei uniformități de tratament juridic, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

Cererea reconvențională formulată de pârâta Universitatea din Craiova, privind obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor realizate la imobilul în litigiu și instituirea unui drept de retenție până la plata acestor sume, s-a întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, respectiv pe dreptul comun, și nu pe dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 ce nu sunt aplicabile în cauză, cererea reconvențională ce constituie o „actio de in rem verso", îmbogățirea fără justă cauză reprezintă regula potrivit căreia, persoana care realizează o îmbogățire constând în sporirea activului patrimoniului său în dauna altei persoane care suferă o diminuare corespunzătoare a patrimoniului în lipsa oricărui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea cu care s-a îmbogățit, dar nu mai mult decât valoarea diminuării, între îmbogățirea primei persoane și diminuarea celei de-a doua, fiind necesar să existe o relație cauzală.

În speță, prin executarea lucrărilor de îmbunătățire la imobilul ce a aparținut autoarei reclamanților în valoare de 749.120 lei, în raport de valoarea actualizată de 118.740 lei, a imobilului la data naționalizării, sunt îndeplinite condițiile pentru intentarea acțiunii întemeiată pe principiul îmbogățirii fără just temei, respectiv mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui patrimoniu ca o consecință a măririi patrimoniului persoanei căreia i s-a restituit în natură imobilul cu o valoare mult mai mare decât cea inițială.

Este îndeplinită și condiția existenței unei legături între sporirea patrimoniului reclamanților dobânditori ai imobilului și diminuarea patrimoniului apelantei pârâte, reprezentată de transmiterea încă din anul 1990, a dreptului de administrare în favoarea pârâtei-apelante, care a realizat cu bună credință îmbunătățirile la imobil, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, după respingerea acțiunii în revendicare promovată de autorul reclamanților D.N.I. și după respingerea plângerii formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În literatura și practica judiciară s-a statuat că în situația în care unitatea deținătoare este titularul unui drept de administrare, dispozițiile art. 49 (actual 48) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi invocate de către dobânditorii imobilului în vederea exonerării acestora de la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse la imobil stabilite prin expertizele efectuate, întrucât titularii unui drept de administrare, în calitate de deținători ai imobilului, nu fac parte din categoria de persoane(chiriași) la care se referă textul de lege enunțat.

În situația în care reclamanții, după intrarea în posesia și proprietatea imobilului beneficiază de îmbunătățirile respective, constând în lucrări necesare și utile, efectuate de pârâta Universitatea din Craiova, se impune obligarea de către instanță a reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobilul în litigiu, având la bază principiul îmbogățirii fără justă cauză, fiind incidente și prevederile art. 992 C. civ., invocate în apel, astfel încât, este fără relevanță împrejurarea că statul a preluat fără titlu valabil imobilul. În ceea ce privește acordarea dreptului de retenție în favoarea pârâtei apelante cu privire la imobilul în litigiu, dreptul de retenție constituie prin el însuși un mijloc de garantare a obligațiilor care conferă creditorului posibilitatea de a opune excepția de retenție „erga omnes", respectiv oricărei persoane ce ar reclama bunul, obligând astfel pe debitor să-și plătească datoria.

Există astfel o conexiune materială între creanța datorată de reclamanți și deținerea sau posesia exercitată de către pârâta Universitatea din Craiova, cu privire la imobilul litigios, în raport de cele arătate mai sus, fiind astfel întemeiat și capătul de cerere privind acordarea dreptului de retenție, creanța pârâtei-apelante fiind născută în legătură directă cu imobilul în litigiu. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții D.M., D.D.C. și D.A. cât și pârâta Universitatea din Craiova invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți critică hotărârea sub următoarele aspecte: - S-a apreciat în mod greșit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 49 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 10/2001.

Nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 997 C. civ. întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu-l constituie o revendicare pe dreptul comun, cererea de restituire în natură a imobilului fiind formulată în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001. - La stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-a avut în vedere gradul de uzură al lucrărilor. - S-a soluționat greșit și capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție. - Imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar pârâtul a fost de rea credință și deci nu poate fi instituit un drept de retenție.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea sub următoarele aspecte: - În cauză s-a reținut eronat că sunt aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că sunt exceptate de la restituirea în natură doar imobilele cărora li s-au adăugat corpuri noi cu depășirea procentului de 100 % reținând că lucrările efectuate s-au adăugat construcției existente și nu au transformat imobilul într-un imobil nou. - S-a făcut dovada deplină că imobile vechi nu mai există. Lucrările efectuate la imobile vechi nu au fost simple lucrări de renovare ci de reconstrucție capitală a imobilului. - În mod greșit s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a, Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Nu s-a ținut cont la soluționarea acestei excepții că imobilul face parte din patrimoniul Statului Român, pârâta având doar un drept de administrare. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs Înalta Curte constată fondat recursul reclamanților pentru considerațiunile ce succed. 1. Criticile recurenților-reclamanți vizează nelegalitatea hotărârii, pentru că s-au interpretat greșit dispozițiile legii aplicabile cauzei pendinte, în sensul că temeiul de drept aplicabil nu-l constituie dreptul comun, ci legea specială, mai precis dispoziția art. 49 din Legea nr. 10/2001. Legea specială mai sus menționată are caracter special ce derogă de la dreptul comun, iar reclamanții în speța supusă analizei au înțeles să uzeze de prevederile acestei legi.

Instanța de apel respingând apelul pârâtei Universitatea din Craiova și confirmând în acest sens sentința instanței fondului potrivit cu care s-a dispus restituirea în natură a imobilului (întrucât s-a constatat că în cauza pendinte clădirea în litigiu nu poate fi considerată un imobil nou) este cert că a apreciat ca temei de drept al demersului judiciar tot dispozițiile legii speciale. Dar, prin modul de soluționare al motivelor de apel invocate tot de pârât, ce vizau cererea reconvențională formulată de acesta, a schimbat temeiul de drept, reținând că această cerere este întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, respectiv pe dreptul comun. Or, reclamanții nu au solicitat și nu au intrat în posesia și proprietatea bunului în litigiu urmare a exercitării acțiunii în revendicare.

Teza reținută de instanța de apel este aplicabilă în cazul în care, la imobilul preluat în mod abuziv și restituit în natură fostului proprietar - pe calea acțiunii în revendicare - persoana deținătoare care a efectuat lucrări noi și îmbunătățiri, aceasta este îndreptățită la despăgubiri, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. De asemenea, existând o conexiune materială între creanța astfel datorată și imobilul litigios, persoana deținătoare este îndreptățită și la acordarea unui drept de retenție, ca o garanție a executării despăgubirilor.

Cum și instanța de apel a apreciat că, în speța supusă analizei sunt aplicabile dispozițiile legii speciale în ceea ce privește restituirea imobilului preluat abuziv de stat, indubitabil cererea reconvențională ce privea dreptul la despăgubiri trebuia soluționată tot pe tărâmul legii speciale, fiindu-i astfel aplicabile dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că obligația de restituire a despăgubirilor revine statului. 2. Recursul pârâtei Universitatea din Craiova.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea tot pentru nelegalitatea acesteia, în sensul că s-au interpretat și aplicat greșit prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că îmbunătățirile și modificările efectuate de aceasta imobilului în litigiu nu au fost simple lucrări de renovare, ci de reconstrucție capitală, mai clar imobilul vechi nu mai există și că în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Sub acest aspect trebuie reținut că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind fundamentală pe concluziile unor probe efectuate de persoane cu cunoștințe de specialitate care corect au concluzionat că imobilul în litigiu nu reprezintă un imobil nou în sensul Legii nr. 10/2001.

Susținerea recurentei în sensul că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost greșit respinsă, este tot nefondată, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice poate fi chemat în judecată numai în cazul în care unitatea deținătoare a imobilului nu a fost identificată. Or, în cauza pendinte, pârâta Universitatea din Craiova are calitatea de unitate deținătoare a imobilului supus analizei cu un drept de administrare. În concluziile față de cele sus reținute Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților, va casa decizia recurată și va menține pe fond sentința pronunțată de instanța fondului.

Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.A.S., D.D.C. și D.M. împotriva Deciziei nr. 338/ A din 28 octombrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, casează decizia atacată și menține sentința atacată nr. 97 din 16 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj. Respinge recursul declarat de pârâta Universitatea din Craiova împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.