ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 581/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că, reclamanta SC M.G.I. SRL Galați a chemat în judecată pârâta A.V.A.S. București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu de daune, cu cheltuieli de judecată. În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 524 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 și pe dispozițiile Legii nr. 137/2002, art. 998, art. 999 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare și a invocat excepția de netimbrare și prematurității acțiunii pentru lipsa concilierii directe prealabile prevăzută de art. 720 1 alin. (1) C. proc.

civ.; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. TL/72 din 3 noiembrie 2000. Pe fondul cauzei a solicitat ca în situația în care instanța ar considera acțiunea întemeiată, prejudiciul pretins să fie limitat la valoarea contabilă existentă în registrele societății. Prin încheierea pronunțată la 18 martie 2008, instanța a respins excepțiile prematurității și lipsei calității procesuale active a reclamantei (fila 66). Prin sentința comercială nr. 13956 din 8 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.I.

SRL GALAȚI și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 457.674 lei reprezentând contravaloare prejudiciu, precum și 64.766,94 lei onorariu avocat, 38.186,52 lei 1400 lei reprezentând onorariu expert și taxă judiciară de timbru, către reclamantă pentru următoarele considerente: S-a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte și numai pentru valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică de evaluare. Reclamanta a pretins suma de 1.000.000 Euro fără un suport de evaluare pe baza criteriilor utilizate de evaluatori. Terenul în suprafață de 257,71 mp a fost imobil retrocedat și predat persoanei îndreptățite de către reclamantă în patrimoniul căreia s-a aflat ca efect al privatizării și în urma divizării.

În această situație pârâta are calitate procesuală pasivă conferită de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 dispoziție care recunoaște dreptul reclamantei la despăgubiri în contradictoriu cu instituția publică de privatizare. În speță, instituția publică de privatizare este A.V.A.S., continuatoarea FPS astfel că aceasta urmează a răspunde pentru despăgubirile datorate reclamantei prejudiciate. Raportul de evaluare (filele 244-246), stabilește că la data predării terenul în suprafață de 257,71 mp are o valoare de 457.674 lei în echivalent Euro 108.238 la cursul din 25 iunie 2009. Expertul a desfășurat amplu criteriile și indicatorii de evaluare, a menționat caracteristicile și particularitățile acestui bun, astfel că această evaluare trebuie luată în considerare.

Într-adevăr potrivit art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 în cazul în care un imobil a ieșit din patrimoniul societății prin restituirea către persoana îndreptățită, în aplicarea legilor de retrocedare, instituția publică de privatizare plătește societății prejudiciate o despăgubire ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, calculat la valoarea de piața imobiliară de la data predării bunului. Prin urmare suma astfel stabilită de raportul de evaluare trebuie să constituie despăgubirea justă și integrală a reclamantei.

S-a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 care limitează cuantumul total al despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător la achiziția acțiunilor întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. TL/72 a fost încheiat la 3 noiembrie 2000, iar potrivit alin. (3) al art. 30 pentru toate contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 rămân aplicabile prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999. Prin urmare instanța a admis acțiunea în parte în raport de valoarea reală a bunului, valoare ce rezultă din raportul de expertiză tehnică evaluatorie.

Prin decizia comercială nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă A.V.A.S. pentru următoarele considerente: Curtea de apel a reținut că în speță, sentința civilă nr.6420 din 11 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Galați, prin care s-a admis acțiunea în revendicare imobiliară, a rămas irevocabilă la data de 11 octombrie 2007 (fila 15 dosar fond). La data nașterii dreptului, respectiv 11 octombrie 2007, dispozițiile legale invocate de către apelantă, ale art. 32 4 și ale art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, erau abrogate. Art. 32 4 și art. 32 28 au fost abrogate de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 137 din 28 martie 2002 publicată în M.Of.

nr. 215 din 28 martie 2002. Sub aspectul prescripției, apelanta A.V.A.S. a mai invocat și dispozițiile speciale ale Legii nr.137/2002 modificată, respectiv ale art. 39 din actul normativ menționat, potrivit cărora trebuia formulată în termen de o lună de la data nașterii dreptului, care este momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească pronunțată la data de 11 octombrie 2006. Sentința civilă nr. 6420 din 11 octombrie 2006 a Judecătoriei Galați a rămas irevocabilă la data de11 octombrie 2007, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 12 noiembrie 2007, însă a fost expediată la data de 08 noiembrie 2007, așa cum reiese din dovada atașată la dosarul de fond (fila 34 – dosar fond – înscrisul Sprint Curier anexată plicului), respectiv înlăuntrul termenului de o lună.

Pentru aceste considerente, criticile invocate de către apelantă în ce privește prescripția dreptului material la acțiune, au fost apreciate ca nefondate. Sub aspectul excepțiilor prematurității și lipsei calității procesuale active invocate de către apelantă, Curtea a reținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestora, în sensul respingerii lor, prin încheierea pronunțată la 18 martie 2008 ( fila 66 - dosar fond), încheiere care nu a fost atacată cu apel, potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, Curtea de apel a apreciat în apel că se impune completarea expertizei contabile cu obiectivul unic stabilit din oficiu, respectiv stabilirea valorii actualizate a bunului din inventar, data de referință actualizată fiind data predări bunului către fostul proprietar, precum și cu obiectivele suplimentare formulate de către apelantă în apărare.

Întrucât apelanta nu a achitat onorariul provizoriu de expert în cuantum de 1000 lei, stabilit de Curtea de apel în sarcina acesteia, deși s-a emis atât adresă cât și citație cu această mențiune, în sensul arătat (filele 11-12 dosar C.A.B.), instanța de apel a decăzut-o pe apelantă din proba cu expertiză contabilă, în ședința publică din 09 septembrie 2010. În consecință, Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, având în vedere concluziile expertei administrate în fața instanței de fond. Curtea de apel a considerat nefondat și motivul de apel, prin care s-a contestat valoarea onorariului de avocat, apreciat doar ca fiind vădit prea mare față de munca prestată, Curtea reținând dispozițiile art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., neputându-se cuantifica munca prestată de avocat și stabili în mod obiectiv raportul dintre valoarea onorariului de avocat și munca prestată de acesta, pentru ca pe cale de consecință, să se procedeze la micșorarea cuantumului onorariului, într-un anume procent. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu stabilesc în sarcina judecătorilor obligația să micșoreze onorariu de avocat, în condițiile reglementate de acest text legal, ci dreptul în sensul mai sus-menționat, în speță neimpunându-se incidența acestei reglementări, sub aspectul invocat de către apelantă. Împotriva acestei soluții a declarat recurs parata A.V.A.S., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea lui, modificarea in tot a deciziei recurate, admiterea apelului, in sensul admiterii excepției prescripției, cu respingerea in consecința a cererii de chemare in judecata.

Recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârilor criticate, in sensul trimiterii spre rejudecarea cauzei, in vederea stabilirii cadrului procesual si administrării probatoriului ce poate duce la soluționarea corecta a cauzei, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii de fond in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiata. Recurenta consideră că în speța sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni) cât și a dispozițiilor art. 39 în Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună).

Recurenta consideră că în mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de A.V.A.S., cu privire la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire. Pe fond, recurenta susține că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Recurenta a învederat că î n mod nelegal a fost respinsa excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, formulata atât in apărările de fond cât și în motivele de apel, excepție pe care recurenta înțelege să o reitereze și prin prezentul recurs, dar pe care Înalta Curte o va analiza ca și mijloc de apărare în recurs.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Societățile comerciale privatizate anterior intrării in vigoare a Legii nr. 137/2002 beneficiază de prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, conform căruia: „(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. (4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenta cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma sa fie supusă dizolvări și lichidării nu vor fi restituite în natură. (5) În cazul in care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plați direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute in prezentul articol.” Pe de alta parte, legiuitorul a statuat că, în cazul societăților comerciale privatizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, se aplică dispozițiile art. 29 și art. 30 din acest act normativ conform cărora despăgubirea se acorda cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare și nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. “Art. 29. (1) Instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Valoarea prejudiciului ce urmează sa fie reparat potrivit alin. (1) se stabilește de comun acord cu cumpărătorul, iar în caz de divergență, prin justiție. Art. 30. (1) În toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27-29 nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.” Reclamanta și-a întemeiat acțiunea în despăgubiri pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999. Instituția publică implicată în cazul de față este Fondul Proprietății de Stat, respectiv A.V.A.S. prin succesiune, iar acesta potrivit art.4 3 din aceeași lege realizează întregul proces de privatizare a societăților comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990, cu capital de stat, fie prin vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți, fie prin vânzarea de active în accepțiunea legii.

Veniturile astfel încasate sunt vărsate, potrivit art. 9 la bugetul de stat, după deducerea cheltuielilor prevăzute în bugetele acestor instituții și în care la pct. 9 lit. d) figurează despăgubirile cuvenite potrivit art. 32 4 . Vânzarea este precedată de întocmirea unui dosar de prezentare, instituția publică implicată și societatea comercială fiind obligate să asigure accesul liber potențialului cumpărător la toate datele și informațiile privind activitatea și situația patrimonială a societății comerciale [art. 14 alin. (9)]. Același articol instituie posibilitatea negocierii dintre instituția publică și cumpărător cu privire la acordarea unor garanții acestuia pentru eventuale daune rezultate din faptul că societatea este ținută să îndeplinească vreo obligație, inclusiv față de terți sau să suporte vreo pierdere dintr-un act, fapt sau operațiune nedezvăluită sau neprevăzută, răspunderea fiind limitată în toate carurile la prețul plătit efectiv de cumpărător si statul garantând îndeplinirea obligațiilor de plată.

În atare situație, chiar dacă obiectul contractului de vânzare cumpărare îl constituie pachetul de acțiuni reprezentând o fracție a capitalului social, este de observat că în expresie juridică, capitalului social, evidențiat în bilanț la pasiv, îi corespund la activ bunuri ale societății, așa încât echilibrul dintre acesta și prețul încasat trebuie menținut și ulterior încheierii contractului de vânzare pentru eventuale pierderi pe care legiuitorul privatizării le-a prevăzut și a căror acoperire a instituit-o în sarcina vânzătorului, a instituției publice implicate. O astfel de obligație este cea prevăzută de art. 32 4 din lege, articol care face parte din capitalul V: „Situația unor imobile deținute de societățile comerciale care fac obiectul privatizării”.

Obiect al reglementării acestui capitol sunt două categorii de imobile: 1) terenurile pe care societățile comerciale le dețin și care se privatizează „fără a include în capitalul social valoarea terenului”. După clarificarea regimului juridic capitalul social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificat de proprietate se majorează de drept cu valoarea terenurilor menționate în certificat; 2) imobilele la a căror restituire în natură sau echivalent au fost obligate societățile comerciale privatizate sau în curs de privatizare. Dacă operațiunea cu privire la prima categorie de imobile are ca rezultat o majorare a capitalului social al societății comerciale privatizare, operațiunea cu privire la cea de a doua categorie de imobile ar putea avea ca rezultat o reducere a capitalului social iar pentru evitarea eventualei reduceri s-a instituit mecanismul prevăzut de art. 32 4 din legea menționată.

Rațiunea obligării Fondului Proprietății de Stat la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ. Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu nu este nici fiscală și nici civilă, ci este o obligație comercială, instituția implicată, FPS ca acționar majoritar, având calitatea de comerciant, calitate pe care, de altfel, o are și societatea comercială.

În ce privește natura răspunderii instituției implicate: delictuală sau contractuală, aceasta este o răspundere contractuală, fiind generată de o clauză contractuală implicită convențional și expresă legal, de garanție a nivelului capitalului social existent la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni pentru cauze anterioare sau concomitente de micșorare a lui, al cărui beneficiar final este cumpărătorul, în temeiul art. 14 alin. (9) mai sus citat. Potrivit textului menționat răspunderea instituției implicate este limitată în toate cazurile la prețul plătit efectiv de cumpărător.

În această limită legală trebuie stabilit de către instanță cuantumul prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului foștilor proprietari, evitându-se astfel situația paradoxală ca, prin acordarea valorii de circulație a imobilului acest prag al prețului plătit să fie depășit, fapt ce ar contraveni oricăror principii comerciale, de afaceri, a căror finalitate este profitul iar nu gratuitatea și care, la modul ipotetic, ar putea permite o conivență între părțile procesului de restituire, eventualitate care ar justifica teoretic exceptio mali processus. Potrivit art. 32 4 alin. (2) despăgubirea ce se va plăti va reprezenta echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului și se va stabili de comun acord iar în caz de divergență, prin justiție.

Legea specială nu conține criterii de evaluare a prejudiciului, dar față de caracterul comercial al acesteia devine operant art. 1 C. com. conform căruia unde ea nu dispune se aplică Codul civil, respectiv regulile de drept comun. Ca atare, în stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului, instanța va face aplicarea principiilor instituite prin art. 1084-1086 C. civ. și anume: prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită ( damnum emergens ) și câștigul nerealizat ( lucrum cessans ); repararea privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului; este reparabil numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat. Prin urmare, în fond după casare, instanța va face aplicarea principiilor mai sus enunțate, care se constituie în criterii de evaluare judiciară.

Totodată, instanța de casare va avea în vedere și evoluția legislației care reglementează despăgubirile acordate în cazul restituirii unor imobile către foștii proprietari. Din această perspectivă, rezultă preocuparea legiuitorului pentru conturarea mai riguroasă a celor îndrituiți la despăgubire, dar și la stabilirea cuantumului despăgubirii. Pentru contractele anterioare Legii nr. 137/2002 îndrituită la despăgubire este numai societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost restituit bunul către adevăratul proprietar, în timp ce, pentru contractele ulterioare acestei legi, îndrituit la despăgubire este numai cumpărătorul acțiunilor.

Pentru aceste din urmă contracte legiuitorul a stabilit și o limită maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, statuând că despăgubirea „nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.” Instanța, în fond după casare, va trebui să stabilească în ce constă prejudiciul și care este cuantumul lui exact, având în vedere în patrimoniul cui se produce acest prejudiciu, reparabil conform temeiurilor de drept incidente în speță. Anterior Legii nr. 137/2002, se admitea că prejudiciul reparabil conform legii, este acela care se produce numai în patrimoniul societății comerciale și ea era cea îndrituită și la primirea despăgubirii. Valoarea prejudiciului trebuie să se analizeze în raport de valoarea contabilă a bunului restituit și aceasta pentru că orice societate comercială este obligată, conform legii contabilității, să aibă o evidență contabilă a bunurilor care să reflecte valori cât mai apropiate de cele reale.

În acest sens legislația fiscal obligă societățile comerciale la reevaluarea bunurilor [ Ordinul 2861/2009 privind inventarierea prevede : (2) Inventarierea are ca scop principal stabilirea situației reale a tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii ale fiecărei entități, precum și a bunurilor și valorilor deținute cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situațiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare și a performanței entității pentru respectivul exercițiu financiar.] Împrejurarea de a nu-și fi reevaluat anual imobilele echivalează cu invocarea propriei turpitudini atunci când societatea comercială solicită despăgubiri la valoarea de piață.

Concluzia constă în faptul că pentru a oferi o imagine corectă, ar fi trebuit ca societatea să procedeze anual la reevaluarea clădirilor la valoarea de piață și, oricum, obligatoriu, la 3 ani, conform prevederilor Codului Fiscal. Prejudiciul produs în patrimoniul societății nu poate fi altul decât cel egal cu valoarea de inventar a imobilului, iar consecințele nerespectării legii de către societatea comercială nu trebuie suportate de către statul român prin instituția implicată în privatizare. Pentru nerespectarea reglementărilor contabile și consecințele acestor nerespectări în patrimoniul societății (pierderea unei despăgubiri la o valoare cât mai apropiată de valoare reală a bunului) trebuie să răspundă persoanele vinovate de administrarea societății, conform Legii societăților comerciale.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 s-a statuat că prejudiciul reparabil conform legii este acela care se produce în patrimoniul cumpărătorului acțiunilor. Dar chiar și atunci când se solicită despăgubiri de către cumpărătorul acțiunilor, trebuie să distingem după cum au fost cumpărate chiar acțiunile corespunzătoare bunului imobil care se afla în patrimoniul societății sau acțiuni care nu aveau un astfel de corespondent, căci prin cumpărarea acțiunilor cumpărătorul nu are decât un drept de vot și un drept la dividende. Acționarul care aduce ca aport la capitalul social un bun nu devine proprietarul acelui bun, proprietatea aparține societății comerciale. Acționarul are un drept de proprietate limitat la nivelul acțiunilor și nu are drepturi și obligații în legătură cu bunurile din patrimoniul societății.

Drepturile acționarului sunt limitate numai la: dreptul de a participa și dreptul de a vota în adunările generale ale societății. Dacă în urma restituirii imobilului s-a micșorat capitalul social corespunzător acțiunilor ce fuseseră atribuite acelui bun, acționarul poate ataca hotărârea AGA sau se poate retrage din societate cu plata corespunzătoare a drepturilor conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Despăgubirile se pot acorda societății comerciale privatizate și nu cumpărătorului acțiunilor acesteia, în măsura în care privatizarea a fost anterioară Legii nr. 137/2002. În exercitarea atribuțiilor ce-i revin în cadrul procesului de privatizare al societăților comerciale la care statul este acționar, A.V.A.S.

nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, unde se prevede că „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”, astfel că, în raport de obiectul contractului, transmiterea dreptului de proprietate al acțiunilor au conferit cumpărătoarei drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de Legea nr. 31/1990, iar obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1336 C. civ., operează, în raport de acest obiect al contractului, A.V.A.S. fiind obligată să garanteze liniștita folosință a acestor acțiuni vândute și nu a imobilului în litigiu.

În fond după casare se vor administra probatorii din care să rezulte nu numai existența și cuantumul prejudiciului, dar și legătura de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciu. Altfel, se ajunge la atragerea răspunderii patrimoniale a statului fără a exista necesara conexiune între faptă și prejudiciu, în condițiile în care legiuitorul nu a statuat în sarcina statului o prezumție absolută de culpă. Pe de altă parte, acțiunea în instanță a cumpărătorului unor acțiuni nu este o acțiune clasică în evicțiune. Prin scăderea valorii acțiunilor, cumpărătorul acționar nu este tulburat în exercițiul drepturilor sale. Cumpărătorului nu i se încalcă dreptul de vot, iar dreptul la dividende nu poate fi un drept „garantat” prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Vânzătorul poate garanta, cel mult, existența acțiunilor la data tranzacției, nicidecum cursul lor viitor, ori rămânerea neschimbată a valorii acestora. Practic, prin cumpărarea acțiunilor, cumpărătorul dobândește un drept de vot și o vocație la dividende. Indiferent de piața pe care sunt tranzacționate acțiunile (piața primară, directă, ca în speță) sau pe piețele secundare (bursiere) sau terțiare (comercializarea acțiunilor în afara bursei prin rețele de societăți de valori mobiliare), aceste vânzări-cumpărări conțin un element de risc intrinsec. Pierderea sau câștigul sunt de esența unor astfel de contracte, iar elementul speculativ este pregnant și motivează părțile în încheierea unor asemenea acte juridice, de multe ori în formă simplificată și extrem de standardizată.

Așadar, este îndreptățit la despăgubire numai cumpărătorul prejudiciat prin îngrădirea dreptului la vot sau la dividende, atunci când, în urma restituirii unui bun aportat la capitalul social se ajunge la decapitalizarea corespunzătoare a societății. Micșorarea capitalului social trebuie să se realizeze conform Legii societăților comerciale și a Legii registrului comerțului și numai ulterior îndeplinirii cerințelor legale cumpărătorul poate primi cu titlu de despăgubire o sumă de bani care nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător pentru acțiunile sale. Față de aceste considerente rezultă că este necesar a se stabili corect cadrul procesual, calitatea părților în raport de temeiul de drept al acțiunii, precum și existența ori inexistența prejudiciului, în raport de împrejurările concrete ale pricinii, după cum s-a dezvoltat în cele ce preced.

Totodată, în fond după casare se vor analiza și celelalte critici formulate în recurs, privitoare la excepția prescripției. Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, va fi casată decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.