ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 581/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 581/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată că, reclamanta SC M.G.I. SRL Galați a chemat în judecată pârâta A.V.A.S.

București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta

la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu de daune, cu cheltuieli de judecată.

În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile

art. 524 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 și

pe dispozițiile Legii nr. 137/2002, art. 998, art. 999 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare și a

invocat excepția de netimbrare și prematurității acțiunii pentru lipsa

concilierii directe prealabile prevăzută de art. 720

1

alin. (1) C.

proc. civ.; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei care nu

este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. TL/72 din 3 noiembrie 2000.

Pe fondul cauzei a solicitat ca în

situația în care instanța ar considera acțiunea întemeiată, prejudiciul pretins

să fie limitat la valoarea contabilă existentă în registrele societății.

Prin încheierea pronunțată la 18

martie 2008, instanța a respins excepțiile prematurității și lipsei calității

procesuale active a reclamantei (fila 66).

Prin sentința comercială nr. 13956

din 8 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost

admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.I.

SRL GALAȚI și a fost obligată

pârâta să

plătească reclamantei suma de 457.674 lei reprezentând contravaloare

prejudiciu, precum și 64.766,94 lei onorariu avocat, 38.186,52 lei 1400 lei

reprezentând onorariu expert și taxă judiciară de timbru, către reclamantă

pentru următoarele considerente:

S-a apreciat că acțiunea este

întemeiată în parte și numai pentru valoarea stabilită prin raportul de

expertiză tehnică de evaluare. Reclamanta a pretins suma de 1.000.000 Euro fără

un suport de evaluare pe baza criteriilor utilizate de evaluatori. Terenul în

suprafață de 257,71 mp a fost imobil retrocedat și predat persoanei

îndreptățite de către reclamantă în patrimoniul căreia s-a aflat ca efect al

privatizării și în urma divizării.

În această situație pârâta are

calitate procesuală pasivă conferită de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 dispoziție care recunoaște dreptul reclamantei la despăgubiri în

contradictoriu cu instituția publică de privatizare.

În speță, instituția publică de

privatizare este A.V.A.S., continuatoarea FPS astfel că aceasta urmează a

răspunde pentru despăgubirile datorate reclamantei prejudiciate.

Raportul de evaluare (filele

244-246), stabilește că la data predării terenul în suprafață de 257,71 mp are

o valoare de 457.674 lei în echivalent Euro 108.238 la cursul din 25 iunie 2009.

Expertul a desfășurat amplu

criteriile și indicatorii de evaluare, a menționat caracteristicile și

particularitățile acestui bun, astfel că această evaluare trebuie luată în

considerare.

Într-adevăr potrivit art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 în cazul în care un

imobil a ieșit din patrimoniul societății prin restituirea către persoana

îndreptățită, în aplicarea legilor de retrocedare, instituția publică de

privatizare plătește societății prejudiciate o despăgubire ce reprezintă

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, calculat la valoarea de piața

imobiliară de la data predării bunului.

Prin urmare suma astfel stabilită de

raportul de evaluare trebuie să constituie despăgubirea justă și integrală a

reclamantei.

S-a apreciat că, în speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 care limitează cuantumul

total al despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător la

achiziția acțiunilor întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. TL/72

a fost încheiat la 3 noiembrie 2000, iar potrivit alin. (3) al art. 30 pentru

toate contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 137/2002 rămân aplicabile prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999.

Prin urmare instanța a admis

acțiunea în parte în raport de valoarea reală a bunului, valoare ce rezultă din

raportul de expertiză tehnică evaluatorie.

Prin decizia comercială nr. 431 din

23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost

respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă A.V.A.S. pentru

următoarele considerente:

Curtea de apel a reținut că în

speță, sentința civilă nr.6420 din 11 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria

Galați, prin care s-a admis acțiunea în revendicare imobiliară, a rămas

irevocabilă la data de 11 octombrie 2007 (fila 15 dosar fond).

La data nașterii dreptului,

respectiv 11 octombrie 2007, dispozițiile legale invocate de către apelantă,

ale art. 32

4

și ale art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997,

erau abrogate. Art. 32

4

și art. 32

28

au fost abrogate de art.

56 alin. (1) din Legea nr. 137 din 28 martie 2002 publicată în M.Of. nr. 215

din 28 martie 2002.

Sub aspectul prescripției, apelanta

A.V.A.S. a mai invocat și dispozițiile speciale ale Legii nr.137/2002

modificată, respectiv ale art. 39 din actul normativ menționat, potrivit cărora

trebuia formulată în termen de o lună de la data nașterii dreptului, care este

momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească pronunțată la

data de 11 octombrie 2006.

Sentința civilă nr. 6420 din 11

octombrie 2006 a Judecătoriei Galați a rămas irevocabilă la data de11 octombrie

2007, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 12

noiembrie 2007, însă a fost expediată la data de 08 noiembrie 2007, așa cum

reiese din dovada atașată la dosarul de fond (fila 34 – dosar fond – înscrisul

Sprint Curier anexată plicului), respectiv înlăuntrul termenului de o lună.

Pentru aceste considerente,

criticile invocate de către apelantă în ce privește prescripția dreptului

material la acțiune, au fost apreciate ca nefondate.

Sub aspectul excepțiilor

prematurității și lipsei calității procesuale active invocate de către

apelantă, Curtea a reținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestora,

în sensul respingerii lor, prin încheierea pronunțată la 18 martie 2008 ( fila

66 - dosar fond), încheiere care nu a fost atacată cu apel, potrivit

dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a

apreciat în apel că se impune completarea expertizei contabile cu obiectivul

unic stabilit din oficiu, respectiv stabilirea valorii actualizate a bunului

din inventar, data de referință actualizată fiind data predări bunului către

fostul proprietar, precum și cu obiectivele suplimentare formulate de către

apelantă în apărare.

Întrucât apelanta nu a achitat

onorariul provizoriu de expert în cuantum de 1000 lei, stabilit de Curtea de

apel în sarcina acesteia, deși s-a emis atât adresă cât și citație cu această

mențiune, în sensul arătat (filele 11-12 dosar C.A.B.), instanța de apel a

decăzut-o pe apelantă din proba cu expertiză contabilă, în ședința publică din

09 septembrie 2010.

În consecință, Curtea de apel a

apreciat că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică,

având în vedere concluziile expertei administrate în fața instanței de fond.

Curtea de apel a considerat nefondat

și motivul de apel, prin care s-a contestat valoarea onorariului de avocat,

apreciat doar ca fiind vădit prea mare față de munca prestată, Curtea reținând

dispozițiile art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., neputându-se

cuantifica munca prestată de avocat și stabili în mod obiectiv raportul dintre

valoarea onorariului de avocat și munca prestată de acesta, pentru ca pe cale

de consecință, să se procedeze la micșorarea cuantumului onorariului, într-un

anume procent.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. nu stabilesc în sarcina judecătorilor obligația să micșoreze

onorariu de avocat, în condițiile reglementate de acest text legal, ci dreptul

în sensul mai sus-menționat, în speță neimpunându-se incidența acestei

reglementări, sub aspectul invocat de către apelantă.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs parata A.V.A.S., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

solicitând admiterea lui, modificarea in tot a deciziei recurate, admiterea

apelului, in sensul admiterii excepției prescripției, cu respingerea in

consecința a cererii de chemare in judecata.

Recurenta a solicitat, în principal,

casarea hotărârilor criticate, in sensul trimiterii spre rejudecarea cauzei, in

vederea stabilirii cadrului procesual si administrării probatoriului ce poate

duce la soluționarea corecta a cauzei, iar în subsidiar, modificarea în tot a

deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii de fond in sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiata.

Recurenta consideră că în speța sunt

aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată

fiind pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 32

28

din O.U.G.

nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni) cât și a

dispozițiilor art. 39 în Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de

prescripție de 1 lună).

Recurenta consideră că în mod

netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului la

acțiune, invocată de A.V.A.S., cu privire la data rămânerii irevocabile a

hotărârii de restituire.

Pe fond, recurenta susține că în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea criticată fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997.

Recurenta a învederat că î

n mod nelegal a

fost respinsa excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei,

formulata atât in apărările de fond cât și în motivele de apel, excepție pe

care recurenta înțelege să o reitereze și prin prezentul recurs, dar pe care

Înalta Curte o va analiza ca și mijloc de apărare în recurs.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

Societățile comerciale privatizate

anterior intrării in vigoare a Legii nr. 137/2002 beneficiază de prevederile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, conform căruia:

„(1) Instituțiile publice implicate

asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau

în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de stat.

Instituțiile publice implicate vor

plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Despăgubirea prevăzută la alin. (2)

se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență,

prin justiție.

(4)

Imobilele preluate de stat în baza

unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare,

constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților

comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenta cărora realizarea

obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în

asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu

ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma sa fie supusă dizolvări și

lichidării nu vor fi restituite în natură.

(5)

În cazul in care prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate

la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate

vor plați direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6)

Statul garantează îndeplinirea de către

instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute in prezentul articol.”

Pe de alta parte, legiuitorul a

statuat că, în cazul societăților comerciale privatizate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 137/2002, se aplică dispozițiile art. 29 și art. 30 din

acest act normativ conform cărora despăgubirea se acorda cumpărătorilor din

contractele de vânzare-cumpărare și nu va putea depăși cumulat 50% din prețul

efectiv plătit de cumpărător.

“Art. 29. (1) Instituția publică

implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de

vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin

executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la

restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de

stat.

(2) Valoarea prejudiciului ce

urmează sa fie reparat potrivit alin. (1) se stabilește de comun acord cu

cumpărătorul, iar în caz de divergență, prin justiție.

Art. 30. (1) În toate cazurile

valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27-29 nu va putea depăși cumulat

50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.”

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea

în despăgubiri pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

modificată prin Legea nr. 99/1999.

Instituția publică implicată în

cazul de față este Fondul Proprietății de Stat, respectiv A.V.A.S. prin

succesiune, iar acesta potrivit art.4

3

din aceeași lege realizează

întregul proces de privatizare a societăților comerciale înființate în baza

Legii nr. 15/1990, cu capital de stat, fie prin vânzarea acțiunilor emise de

aceste societăți, fie prin vânzarea de active în accepțiunea legii. Veniturile

astfel încasate sunt vărsate, potrivit art. 9 la bugetul de stat, după

deducerea cheltuielilor prevăzute în bugetele acestor instituții și în care la

pct. 9 lit. d) figurează despăgubirile cuvenite potrivit art. 32

4

.

Vânzarea este precedată de

întocmirea unui dosar de prezentare, instituția publică implicată și societatea

comercială fiind obligate să asigure accesul liber potențialului cumpărător la

toate datele și informațiile privind activitatea și situația patrimonială a societății

comerciale [art. 14 alin. (9)]. Același articol instituie posibilitatea

negocierii dintre instituția publică și cumpărător cu privire la acordarea unor

garanții acestuia pentru eventuale daune rezultate din faptul că societatea

este ținută să îndeplinească vreo obligație, inclusiv față de terți sau să

suporte vreo pierdere dintr-un act, fapt sau operațiune nedezvăluită sau

neprevăzută, răspunderea

fiind limitată în

toate carurile la prețul plătit efectiv de cumpărător si statul

garantând

îndeplinirea obligațiilor de plată.

În atare situație, chiar dacă

obiectul contractului de vânzare cumpărare îl constituie pachetul de acțiuni

reprezentând o fracție a capitalului social, este de observat că în expresie

juridică, capitalului social, evidențiat în bilanț la pasiv, îi corespund la

activ bunuri ale societății, așa încât echilibrul dintre acesta și prețul

încasat trebuie menținut și ulterior încheierii contractului de vânzare pentru

eventuale pierderi pe care legiuitorul privatizării le-a prevăzut și a căror

acoperire a instituit-o în sarcina vânzătorului, a instituției publice

implicate.

O astfel de obligație este cea

prevăzută de art. 32

4

din lege, articol care face parte din

capitalul V: „Situația unor imobile deținute de

societățile comerciale care fac obiectul privatizării”.

Obiect al reglementării

acestui capitol

sunt două categorii de imobile: 1) terenurile pe care societățile comerciale le

dețin și care se privatizează „fără a include în

capitalul social valoarea terenului”.

După clarificarea regimului juridic

capitalul social al

societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificat de proprietate se

majorează de drept cu valoarea terenurilor menționate în certificat; 2)

imobilele la a căror restituire în natură sau echivalent au fost obligate

societățile comerciale privatizate sau în curs de privatizare.

Dacă operațiunea cu privire la prima

categorie de imobile are ca rezultat o majorare a capitalului social al

societății comerciale privatizare, operațiunea cu privire la cea de a doua

categorie de imobile ar putea avea ca rezultat o reducere a capitalului social

iar pentru evitarea eventualei reduceri s-a instituit mecanismul prevăzut de

art. 32

4

din legea menționată.

Rațiunea obligării Fondului

Proprietății de Stat la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal și deci previzibil, este

menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, conform

cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile

înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a

respectivului prejudiciu nu este nici fiscală și nici civilă, ci este o

obligație comercială, instituția implicată, FPS ca acționar majoritar, având

calitatea de comerciant, calitate pe care, de altfel, o are și societatea

comercială.

În ce privește natura răspunderii

instituției implicate: delictuală sau contractuală, aceasta este o răspundere

contractuală, fiind generată de o clauză contractuală implicită convențional și

expresă legal, de garanție a nivelului capitalului social existent la momentul

încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni pentru cauze anterioare

sau concomitente de micșorare a lui, al cărui beneficiar final este

cumpărătorul, în temeiul art. 14 alin. (9) mai sus citat.

Potrivit textului menționat

răspunderea instituției implicate este limitată în toate cazurile la prețul

plătit efectiv de cumpărător.

În această limită legală trebuie

stabilit de către instanță cuantumul prejudiciului cauzat prin restituirea

imobilului foștilor proprietari, evitându-se astfel situația paradoxală ca,

prin acordarea valorii de circulație a imobilului acest prag al prețului plătit

să fie depășit, fapt ce ar contraveni oricăror principii comerciale, de

afaceri, a căror finalitate este profitul iar nu gratuitatea și care, la modul

ipotetic, ar putea permite o conivență între părțile procesului de restituire,

eventualitate care ar justifica teoretic

exceptio mali processus.

Potrivit art. 32

4

alin. (2)

despăgubirea ce se va plăti va reprezenta echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea imobilului și se va stabili de comun acord iar în caz

de divergență, prin justiție.

Legea specială nu conține criterii

de evaluare a prejudiciului, dar față de caracterul comercial al acesteia

devine operant art. 1 C. com. conform căruia unde ea nu dispune se aplică Codul

civil, respectiv regulile de drept comun.

Ca atare, în stabilirea judiciară a

echivalentului bănesc al prejudiciului, instanța va face aplicarea principiilor

instituite prin art. 1084-1086 C. civ. și anume: prejudiciul trebuie să

cuprindă pierderea efectiv suferită (

damnum emergens

) și câștigul

nerealizat (

lucrum cessans

); repararea privește numai prejudiciul previzibil

la momentul încheierii contractului; este reparabil numai prejudiciul direct,

în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

Prin urmare, în fond după casare,

instanța va face aplicarea principiilor mai sus enunțate, care se constituie în

criterii de evaluare judiciară.

Totodată, instanța de casare va avea

în vedere și evoluția legislației care reglementează despăgubirile acordate în

cazul restituirii unor imobile către foștii proprietari.

Din această perspectivă, rezultă preocuparea

legiuitorului pentru conturarea mai riguroasă a celor îndrituiți la

despăgubire, dar și la stabilirea cuantumului despăgubirii.

Pentru contractele anterioare Legii

nr. 137/2002 îndrituită la despăgubire este numai societatea comercială din al

cărei patrimoniu a fost restituit bunul către adevăratul proprietar, în timp

ce, pentru contractele ulterioare acestei legi, îndrituit la despăgubire este

numai cumpărătorul acțiunilor. Pentru aceste din urmă contracte legiuitorul a

stabilit și o limită maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, statuând că

despăgubirea „nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărător.”

Instanța, în fond după casare, va

trebui să stabilească în ce constă prejudiciul și care este cuantumul lui

exact, având în vedere în patrimoniul cui se produce acest prejudiciu,

reparabil conform temeiurilor de drept incidente în speță.

Anterior Legii nr. 137/2002, se

admitea că prejudiciul reparabil conform legii, este acela care se produce

numai în patrimoniul societății comerciale și ea era cea îndrituită și la

primirea despăgubirii.

Valoarea prejudiciului trebuie să se

analizeze în raport de valoarea contabilă a bunului restituit și aceasta pentru

că orice societate comercială este obligată, conform legii contabilității, să

aibă o evidență contabilă a bunurilor care să reflecte valori cât mai apropiate

de cele reale. În acest sens legislația fiscal obligă societățile comerciale la

reevaluarea bunurilor [

Ordinul 2861/2009 privind

inventarierea prevede : (2) Inventarierea are ca scop principal stabilirea

situației reale a tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor și

capitalurilor proprii ale fiecărei entități, precum și a bunurilor și valorilor

deținute cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice sau fizice, în

vederea întocmirii situațiilor financiare anuale care trebuie să ofere o

imagine fidelă a poziției financiare și a performanței entității pentru

respectivul exercițiu financiar.]

Împrejurarea de a nu-și fi reevaluat

anual imobilele echivalează cu invocarea propriei turpitudini atunci când

societatea comercială solicită despăgubiri la valoarea de piață.

Concluzia constă în faptul că pentru

a oferi o imagine corectă, ar fi trebuit ca societatea să procedeze anual la reevaluarea

clădirilor la valoarea de piață și, oricum, obligatoriu, la 3 ani, conform

prevederilor Codului Fiscal. Prejudiciul produs în patrimoniul societății nu

poate fi altul decât cel egal cu valoarea de inventar a imobilului, iar

consecințele nerespectării legii de către societatea comercială nu trebuie suportate

de către statul român prin instituția implicată în privatizare. Pentru

nerespectarea reglementărilor contabile și consecințele acestor nerespectări în

patrimoniul societății (pierderea unei despăgubiri la o valoare cât mai

apropiată de valoare reală a bunului) trebuie să răspundă persoanele vinovate

de administrarea societății, conform Legii societăților comerciale.

După intrarea în vigoare a Legii nr.

137/2002 s-a statuat că prejudiciul reparabil conform legii este acela care se

produce în patrimoniul cumpărătorului acțiunilor.

Dar chiar și atunci când se solicită

despăgubiri de către cumpărătorul acțiunilor, trebuie să distingem după cum au

fost cumpărate chiar acțiunile corespunzătoare bunului imobil care se afla în

patrimoniul societății sau acțiuni care nu aveau un astfel de corespondent,

căci prin cumpărarea acțiunilor cumpărătorul nu are decât un drept de vot și un

drept la dividende. Acționarul care aduce ca aport la capitalul social un bun

nu devine proprietarul acelui bun, proprietatea aparține societății comerciale.

Acționarul are un drept de proprietate limitat la nivelul acțiunilor și nu are

drepturi și obligații în legătură cu bunurile din patrimoniul societății.

Drepturile acționarului sunt

limitate numai la: dreptul de a participa și dreptul de a vota în adunările

generale ale societății. Dacă în urma restituirii imobilului s-a micșorat

capitalul social corespunzător acțiunilor ce fuseseră atribuite acelui bun,

acționarul poate ataca hotărârea AGA sau se poate retrage din societate cu plata

corespunzătoare a drepturilor conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Despăgubirile se pot acorda

societății comerciale privatizate și nu cumpărătorului acțiunilor acesteia, în

măsura în care privatizarea a fost anterioară Legii nr. 137/2002.

În exercitarea atribuțiilor ce-i

revin în cadrul procesului de privatizare al societăților comerciale la care

statul este acționar, A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din

patrimoniul acestora, ci doar calitatea de acționar în numele statului la aceste

societăți, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, unde

se prevede că „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”, astfel că, în

raport de obiectul contractului, transmiterea dreptului de proprietate al

acțiunilor au conferit cumpărătoarei drepturile și obligațiile prevăzute pentru

acționari de Legea nr. 31/1990, iar obligația de garanție pentru evicțiune

reglementată de art. 1336 C. civ., operează, în raport de acest obiect al

contractului, A.V.A.S. fiind obligată să garanteze liniștita folosință a

acestor acțiuni vândute și nu a imobilului în litigiu.

În fond după casare se vor

administra probatorii din care să rezulte nu numai existența și cuantumul prejudiciului,

dar și legătura de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciu. Altfel, se

ajunge la atragerea răspunderii patrimoniale a statului fără a exista necesara

conexiune între faptă și prejudiciu, în condițiile în care legiuitorul nu a

statuat în sarcina statului o prezumție absolută de culpă.

Pe de altă parte, acțiunea în

instanță a cumpărătorului unor acțiuni nu este o acțiune clasică în evicțiune.

Prin scăderea valorii acțiunilor, cumpărătorul acționar nu este tulburat în

exercițiul drepturilor sale. Cumpărătorului nu i se încalcă dreptul de vot, iar

dreptul la dividende nu poate fi un drept „garantat” prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni. Vânzătorul poate garanta, cel mult, existența

acțiunilor la data tranzacției, nicidecum cursul lor viitor, ori rămânerea

neschimbată a valorii acestora. Practic, prin cumpărarea acțiunilor,

cumpărătorul dobândește un drept de vot și o vocație la dividende.

Indiferent de piața pe care sunt

tranzacționate acțiunile (piața primară, directă, ca în speță) sau pe piețele

secundare (bursiere) sau terțiare (comercializarea acțiunilor în afara bursei

prin rețele de societăți de valori mobiliare), aceste vânzări-cumpărări conțin

un element de risc intrinsec. Pierderea sau câștigul sunt de esența unor astfel

de contracte, iar elementul speculativ este pregnant și motivează părțile în

încheierea unor asemenea acte juridice, de multe ori în formă simplificată și

extrem de standardizată.

Așadar, este îndreptățit la

despăgubire numai cumpărătorul prejudiciat prin îngrădirea dreptului la vot sau

la dividende, atunci când, în urma restituirii unui bun aportat la capitalul

social se ajunge la decapitalizarea corespunzătoare a societății. Micșorarea

capitalului social trebuie să se realizeze conform Legii societăților

comerciale și a Legii registrului comerțului și numai ulterior îndeplinirii

cerințelor legale cumpărătorul poate primi cu titlu de despăgubire o sumă de

bani care nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărător pentru acțiunile sale.

Față de aceste considerente rezultă

că este necesar a se stabili corect cadrul procesual, calitatea părților în

raport de temeiul de drept al acțiunii, precum și existența ori inexistența

prejudiciului, în raport de împrejurările concrete ale pricinii, după cum s-a

dezvoltat în cele ce preced. Totodată, în fond după casare se vor analiza și

celelalte critici formulate în recurs, privitoare la excepția prescripției.

Pentru aceste considerente, conform

art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, va fi casată decizia recurată și se va

trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.