ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2031/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2031/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea nr. 61/F din 01 iunie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie pronunțată în Dosarul nr. 584/46/2012,

în temeiul art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul C.S., aflat în Arestul I.P.J Argeș.

A

fost obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON reprezentând onorariul parțial al avocatului din oficiu urmând

a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut că la data de 24 mai 2012,

inculpatul C.S. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar,

în motivarea acesteia arătând că o atare cerere este admisibilă și, totodată,

întemeiată, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune

punerea sa în libertate. A menționat că este cercetat în stare de arest pentru

săvârșirea infracțiunilor de complicitate la folosirea influenței ori a

autorității, în scopul obținerii pentru sine de sume de bani sau de foloase

necuvenite prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., iar nu și pentru infracțiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23

lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

infracțiune pentru care este pusă în mișcare acțiunea penală față de ceilalți

inculpați din această cauză.

A

arătat că, în fapt, s-a reținut că a sprijinit pe inculpatul C.G., precum și pe

învinuiții B.G. și P.A. să determine membrii revoluționari din cadrul

Asociației „22 Decembrie Câmpulung-Muscel" să încheie contracte de reprezentare

prin care, în schimbul unor sume de bani, asociația să se ocupe de

preschimbarea certificatelor de revoluționar în cadrul grupului organizat,

constituit de inculpatul C.G., președintele Asociației de Revoluționari „22

decembrie 1989 Metrou România", secretar de stat, el având numai calitatea

de executant ale ordinelor inculpatului C.G. și, nicidecum, calitatea de

inițiator al grupului.

Inculpatul

a mai susținut că, deși este acuzat pentru aceste infracțiuni, nu există date

din care să rezulte că ar zădărnici desfășurarea urmăririi penale, aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți sau prin alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă. în acest sens, a arătat că nu se poate

reține nicio atitudine necooperantă a sa, întrucât s-a prezentat la audieri, nu

a ascuns probe care să fie descoperite ulterior, nu a avut un comportament care

să determine eludarea adevărului, iar acuzarea se bazează pe probe ce au fost

deja administrate, fiind vorba de interceptări ale convorbirilor telefonice -

așadar probe care există deja și nu are cum să le altereze sau să le distrugă.

A

mai arătat inculpatul că, deși învinuirile care i se aduc par a fi grave,

acestea nu sunt fapte de violență care să determine o anumită reacție negativă

din partea comunității și care să determine menținerea sa în continuare în

stare de detenție, precizând, totodată, că perioada lungă de timp în arest

constituie un serios avertisment, astfel că va evita pe viitor alte conflicte

cu legea penală, iar prin durata deja scursă, pericolul pentru ordinea publică

s-a diminuat, ceea ce justifică și din acest punct de vedere punerea sa în

libertate, nemaisubzistând temeiurile inițiale ale arestării preventive.

De

asemenea, inculpatul a invocat și circumstanțele sale personale, care pledează

pentru liberarea provizorie, și anume că este o persoană în vârstă - 61 de ani,

nu are antecedente penale, are o situație financiară modestă, o sănătate

precară, așa cum rezultă chiar din actele medicale depuse la dosarul cauzei,

ceea ce justifică și din acest punct de vedere orientarea instanței pentru

punerea sa în libertate sub control judiciar.

Curtea

de Apel Pitești, examinând cererea de liberare provizorie formulată de

inculpatul C.S., a constatat că întrunește condițiile prevăzute de lege pentru

admisibilitatea în principiu, așa cum pretind dispozițiile art. 160

8

C. proc. pen.

Pe

fond, la soluționarea cererii, curtea de apel a reținut că inculpatul C.S. a

fost arestat începând cu data de 28 februarie 2012, pentru săvârșirea

infracțiunii de complicitate la folosirea influenței ori autorității în scopul

obținerii pentru sine de bani sau de alte foloase necuvenite în formă

continuată, prevăzută de art. 26 rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea

dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. și pentru infracțiunea de constituire a

unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003, reținându-se ca temei al arestării prevederile art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen.

În

fapt, s-a reținut că în anul 2009, inculpatul C.S., împreună cu învinuiții B.G.,

P.A., P.V., C.V. și inculpatul C.G., acesta din urmă în calitate de președinte

al Asociației de Revoluționari „Decembrie 1989 Metrou România" și de

secretar de stat în cadrul Secretariatului de Stat pentru Problemele

Revoluționarilor, au constituit un grup infracțional organizat și bine

structurat, pe care inculpatul C.G. l-a condus în perioada 2009 - 2011, în

scopul comiterii unor infracțiuni de corupție și de spălare de bani -

infracțiunea de spălare de bani nu a fost reținută în sarcina inculpatului C.S.

- în vederea obținerii de beneficii financiare. Urmare acestei activități

infracționale, inculpatul C.S. a sprijinit pe inculpatul C.G. și pe inculpații B.G.

și P.A. să determine membrii revoluționari din cadrul Asociației „22 Decembrie

1989" Câmpulung Muscel să nu-și rezolve problemele direct prin formularea

unor cereri în nume propriu, ci numai prin intermediul acestei asociații.

Astfel,

s-a reținut că persoanele care trebuiau să beneficieze de drepturile prevăzute

de Legea nr. 341/2004 au fost determinate să încheie contracte de reprezentare,

prin care s-au obligat ca după obținerea drepturilor în baza acestei legi, să

plătească asociației reprezentată de inculpatul C.G. diverse sume de bani,

obținându-se în acest fel suma totală de 9.453.390 RON, din care 2.470.000 RON

a fost virată în conturile personale ale inculpatului C.G., ulterior suma fiind

transferată în conturile fiului său C.G.Ș.

Analizând

cererea de liberare provizorie prin prisma textelor legale incidente, și anume

a prevederilor art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., Curtea de Apel

a reținut că pot exista indicii sau date că inculpatul, dacă va fi pus în

libertate, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin diverse

modalități, având în vedere în acest sens comportamentul și atitudinea

inculpatului, așa cum rezultă din transcrierea convorbirilor telefonice care,

executând ordinele date de inculpatul C.G., încearcă să compromită, alături de

acesta, activitatea organului de urmărire penală, a procurorului de caz, prin

amenințarea la adresa acestuia pentru a nu mai investiga în continuare cazul

dedus anchetei penale.

Raportat

la prevederile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., s-a reținut că,

deși condiția vizând natura infracțiunii și limitele de pedeapsă este

îndeplinită, trebuie avută în vedere facultatea instanței de a acorda liberarea

provizorie sub control judiciar și nu obligativitatea admiterii, ținându-se

seama și de decizia în interesul legii nr. 17/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, care precizează că acordarea liberării provizorii reprezintă o

vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța fiind în

măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, ceea ce

presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a

dispus arestarea inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire a faptei,

natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana

inculpatului.

Totodată,

s-a reținut că examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune

verificarea prealabilă a subzistenței temeiurilor în baza cărora s-a dispus

arestarea preventivă, întrucât pentru a se dispune liberarea provizorie este

obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată sau prelungită.

Din

această perspectivă, curtea de apel, analizând presupusele fapte ale

inculpatului, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, coroborate și

cu alte date sau indicii temeinice, a reținut gravitatea unor asemenea fapte ce

generează corupția, la care se poate adăuga, așa cum s-a consacrat în

jurisprudența națională, cât și europeană, și reacția comunității în situația

în care inculpatul ar fi pus în libertate.

Tot

altfel, a fost avută în vedere împrejurarea potrivit căreia C.E.D.O. admite că

prin gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea,

se justifică o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp - în cauză

detenția durând de circa 3 luni, astfel încât și din această perspectivă, s-a

considerat că nu se impune liberarea provizorie.

Cu

privire la circumstanțele personale invocate de către inculpat, s-a apreciat că

acestea nu pot fi prioritare, cel puțin la acel moment, pentru orientarea

instanței spre o altă măsură alternativă, neprivativă de libertate, ci

restrictivă de libertate, cum este liberarea provizorie sub control judiciar,

fiind avute în vedere și prevederile art. 136 alin. (8) C. proc. pen.

Împotriva

încheierii nr. 61/F din 01 iunie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie pronunțată în Dosarul nr. 584/46/2012,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.S., solicitând admiterea căii

de atac promovate, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar.

Concluziile

formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și

ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a

prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta

Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru

considerentele care urmează.

Potrivit

art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile

preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat

într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru

a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În

alin. (2) al art. anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor

preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune.

Deși

nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind

o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit

prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal

în ansamblul său.

Din

analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control

judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima

condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată

de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei

stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și

gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub

acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani".

Condiția

negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispozițiile

art. 160

2

C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură

facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate

acorda"), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării

provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate

impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a

inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea

acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci

doar o vocație, instanța nefîind obligată să se pronunțe în sensul admiterii

cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă,

instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să

verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l

împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

În

opinia instanței, expresia „date" conținută în textul de lege anterior

menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor

informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la

persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi

comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice, ori în prezenta cauză

au fost identificate astfel de date, așa cum în mod corect a reținut și curtea

de apel.

Prin

urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă

existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe

de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate

infracțională.

Legea

nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la

examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei

Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele

concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care

caracterizează inculpatul.

Instanța

poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut

necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin

menținerea arestării preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența

controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Din

perspectiva C.E.D.O., în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care

să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru

a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate

domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție

de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea

penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea

judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică

cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea

a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la

care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit

definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar

numai în primă instanță.

Totodată,

s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest

în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând

datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională,

corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., Înalta Curte aprecieză -

astfel cum a dispus și instanța de fond - că, în acest moment, controlul

judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.S., fiind insuficient pentru

realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C.

pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în

acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei.

Se

reține, de asemenea, că în ceea ce privește circumstanțele personale ale

inculpatului, acestea au fost avute în vedere și au fost analizate, însă nu au

fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru

considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și

legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S..

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGI

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S. împotriva încheierii nr. 61/F

din 01 iunie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie pronunțată în Dosarul nr. 584/46/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 11 iunie 2012.