ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8010/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 323 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea reclamantului R.I., în contradictoriu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 60.000 euro. În fapt, s-a reținut că la data de 18 iunie 1951, reclamantul a fost dislocat împreună cu familia sa în comuna Stăncuța Schei, jud. Brăila. În toată această perioadă, reclamantul a îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de foame, de frig, neavând locuință, asistență medicală, haine etc. Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat. Astfel, nu se poate reține că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au fost condamnați prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. a) - acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare - nereferindu-se doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este folosit în mod generic, având în vedere întregul conținut al legii. Nu se poate face discriminare între persoanele condamnate penal și cele dislocate, ambele categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive.

Faptul că la lit. b) din alin. (1) sunt menționate atât hotărârile de condamnare, cât și măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnați penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de preluare a bunurilor. De asemenea, trebuie avut în vedere și alin. (4) din art. 5 care arată că această lege se aplică și persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, deci și reclamantei, care având această calitate este îndreptățită la despăgubiri pentru daunele morale suferite. În ceea ce privește criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia.

Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanța a apreciat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, dreptul la educație, această măsură producând consecințe și după momentul întoarcerii la domiciliu, reclamantul și familia acestuia fiind tratați în mod diferit de consăteni. Instanța a avut în vedere și repercusiunile asupra stării sănătății reclamantului, precum și asupra posibilității acesteia de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Prin Decizia civilă nr. 04 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantului, a respins apelul reclamantului.

În esență, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Cum, în speță, dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției, s-a constatat că sentința este lipsită de temei legal. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 07 februarie 2011, reclamantul R.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Potrivit principiului tempus regit actum - actul sau raportul juridic este guvernat de prevederile legale în vigoare la data întocmirii sau nașterii lui - dispoziția Curții Constituționale nu se aplică cauzei pendinte, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei.

În considerarea principiului tempus regit actum și principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziție legală decât cea care exista atunci când el s-a născut. În cauza de față avem de-a face cu ultraactivitatea legii civile în sensul că dispozițiile legale care își încetează efectele (sau sunt abrogate) își produc efectul, după abrogarea lor, în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost în vigoare și nu își mai produc efectele în cazul raporturilor juridice născute după încetarea efectelor legii. S-a pus și problema stabilirii prejudiciului moral suferit și, implicit, al cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanță.

Pe acest aspect, s-a susținut că este de notorietate, modul dur și inuman în care s-au aplicat, în perioada comunistă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către organele de represiune comuniste (securitate, miliție), măsurile punitive (fie că a fost vorba de condamnări politice, fie că a fost vorba de măsuri administrative cu caracter politic) luate împotriva „dușmanilor poporului”, oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a fi considerați dușmani de clasă. Nu există un sistem clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a suferințelor fizice și psihice pe care le-a îndurat și nici cuantumul daunelor morale ce trebuie acordate pentru a ”acoperi” acest prejudiciu, dar doctrina și practica juridică au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanța să le aibă în vedere atunci când stabilește acest prejudiciu și cuantumul daunelor morale ce se vor acorda.

Prejudiciul suferit se apreciază după importanța valorii lezate, după gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice suferite. În materia daunelor morale principiu reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel încât victimei să i se procure o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată. Analizând decizia criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea dedusă judecății de către reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În condițiile exprese ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanțele cauzei pendinte și criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Acestei ultime categorii de situații juridice nu le poate fi asimilată situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanță, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcție criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. La momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Concluzia firească într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Dispoziția legală declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil - cu dreptul la acțiune aferent - iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea dedusă judecății.

Soluția nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza Caracas împotriva României.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanților sub acest aspect nu poate fi primită.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale - Cauza Atanasiu ș.a. contra României. O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Așadar, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.

Curtea a reținut că dispoziția legală a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul egalității între abrogare, fie ea și implicită și încetarea efectelor ca urmare a declarării neconstituționale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza Slavov contra Bulgariei - cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți. S-a avut în vedere și faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva Deciziei nr. 4 din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.