ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8010/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8010/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 323 din 15 iunie

2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea reclamantului R.I., în

contradictoriu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a

sumei de 60.000 euro.

În fapt, s-a reținut

că la data de 18 iunie 1951, reclamantul a fost dislocat împreună cu familia sa

în comuna Stăncuța Schei, jud. Brăila.

În toată această

perioadă, reclamantul a îndurat condiții foarte grele de viață, suferind de

foame, de frig, neavând locuință, asistență medicală, haine etc.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, este considerată măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu dacă a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne.

Instanța a apreciat

că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit în urma dislocării, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din actul normativ menționat.

Astfel, nu se poate

reține că au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar cei care au

fost condamnați prin hotărâre penală, exprimarea folosită la lit. a) -

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare -

nereferindu-se doar la condamnări penale, ci termenul de condamnare este

folosit în mod generic, având în vedere întregul conținut al legii.

Nu se poate face

discriminare între persoanele condamnate penal și cele dislocate, ambele

categorii având de suferit în urma luării acestor măsuri abuzive. Faptul că la

lit. b) din alin. (1) sunt menționate atât hotărârile de condamnare, cât și

măsurile cu caracter administrativ, nu înseamnă că legiuitorul a înțeles să

acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral doar celor care au fost condamnați

penal, referirea de la lit. b) făcându-se pentru a sublinia modalitatea de

preluare a bunurilor. De asemenea, trebuie avut în vedere și alin. (4) din art.

5 care arată că această lege se aplică și persoanelor cărora li s-a recunoscut

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, deci și reclamantei, care

având această calitate este îndreptățită la despăgubiri pentru daunele morale

suferite.

În ceea ce privește

criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se

poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu

consecințele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă

globală care să compenseze suferințele acesteia.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu, instanța a apreciat că reclamantului i-a fost

încălcat dreptul la libertate, dreptul la educație, această măsură producând

consecințe și după momentul întoarcerii la domiciliu, reclamantul și familia

acestuia fiind tratați în mod diferit de consăteni. Instanța a avut în vedere

și repercusiunile asupra stării sănătății reclamantului, precum și asupra

posibilității acesteia de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Prin Decizia civilă

nr. 04 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința, în

sensul că a respins acțiunea reclamantului, a respins apelul reclamantului.

În esență, s-a

reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală, este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în

alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții

Constituționale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv

pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce

înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Cum, în speță,

dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral, nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției, s-a constatat

că sentința este lipsită de temei legal.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 07 februarie 2011,

reclamantul R.I., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

Potrivit principiului

tempus regit actum - actul sau raportul juridic este guvernat de prevederile

legale în vigoare la data întocmirii sau nașterii lui - dispoziția Curții

Constituționale nu se aplică cauzei pendinte, ci doar raporturilor juridice

născute după publicarea deciziei.

În considerarea

principiului tempus regit actum și principiului neretroactivității legii civile

consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ., nu este

posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziție legală decât

cea care exista atunci când el s-a născut.

În cauza de față avem

de-a face cu ultraactivitatea legii civile în sensul că dispozițiile legale

care își încetează efectele (sau sunt abrogate) își produc efectul, după

abrogarea lor, în cazul raporturilor juridice născute în timpul în care au fost

în vigoare și nu își mai produc efectele în cazul raporturilor juridice născute

după încetarea efectelor legii.

S-a pus și problema

stabilirii prejudiciului moral suferit și, implicit, al cuantumului

despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanță. Pe acest aspect,

s-a susținut că este de notorietate, modul dur și inuman în care s-au aplicat,

în perioada comunistă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către organele de

represiune comuniste (securitate, miliție), măsurile punitive (fie că a fost

vorba de condamnări politice, fie că a fost vorba de măsuri administrative cu caracter

politic) luate împotriva „dușmanilor poporului”, oameni care nu aveau altă vină

decât aceea de a fi considerați dușmani de clasă.

Nu există un sistem

clar care să stabilească prejudiciul moral suferit de o persoană ca urmare a

suferințelor fizice și psihice pe care le-a îndurat și nici cuantumul daunelor

morale ce trebuie acordate pentru a ”acoperi” acest prejudiciu, dar doctrina și

practica juridică au stabilit un set de criterii orientative, pe care instanța

să le aibă în vedere atunci când stabilește acest prejudiciu și cuantumul

daunelor morale ce se vor acorda.

Prejudiciul suferit

se apreciază după importanța valorii lezate, după gravitatea și intensitatea

durerilor fizice și psihice suferite.

În materia daunelor

morale principiu reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel

încât victimei să i se procure o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Analizând decizia

criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Acțiunea dedusă

judecății de către reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În condițiile exprese

ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din

Constituție, decizia Curții Constituționale este general obligatorie, în sensul

că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost

invocată excepția, și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după

publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care

se vor soluționa în viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului

constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității

legilor, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Pentru o analiză

judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanțele cauzei pendinte

și criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincție între

situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire) și situațiile juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Acestei ultime

categorii de situații juridice nu le poate fi asimilată situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanță, a căror

configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită, respectiv sub aspectul întinderii

dreptului, în funcție criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în

urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

La momentul la care

instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Concluzia firească

într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Dispoziția legală

declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil - cu

dreptul la acțiune aferent - iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții

legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea dedusă

judecății.

Soluția nu este de

natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza Caracas împotriva României.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției

deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanților sub

acest aspect nu poate fi primită.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale - Cauza Atanasiu ș.a. contra României.

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Așadar, dreptul la

despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula

o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă;

petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va

materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea

trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să

verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Nu se poate reține că

un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca

fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit

ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă

în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții

europene.

Curtea a reținut că

dispoziția legală a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (nu se poate pune semnul

egalității între abrogare, fie ea și implicită și încetarea efectelor ca urmare

a declarării neconstituționale), neputându-se invoca o procedură neechitabilă,

prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța

legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția este în acord

cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza Slavov contra

Bulgariei - cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea

acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări

să nu creeze noi nedreptăți.

S-a avut în vedere și

faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în

contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 10 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul R.I. împotriva Deciziei nr. 4 din 10 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2011.