ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 648/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 648/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

și procedura derulată în primă instanță

Prin acțiunea înregistrată la data de 14

iulie 2009, reclamanta Asociația „Ș.R.” a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Agenția Domeniilor

Statului și SC P. SA Fălticeni, reprezentată de lichidator judiciar A. IPURL

Suceava, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor Suceava și Comisia Comunală Rădășeni pentru aplicarea Legii

nr. 18/1991, solicitând:

- să se constate

refuzul nejustificat al Ministerului Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării

Rurale de a soluționa în termenul legal plângerea reclamantei, înregistrată sub

nr. 3482/2008 - capăt de cerere la care reclamanta a înțeles să renunțe la

judecată conform precizărilor acțiunii depuse la dosar la 22 octombrie 2009;

- să se dispună

anularea Ordinului nr. 142 din 15 noiembrie 1999 emis de Ministerul

Agriculturii și Alimentației și a actelor subsecvente;

- să se dispună

obligarea Comisiei Județene Suceava pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să

solicite de la Agenția Domeniilor Statului pentru a fi transmise Comisiei

comunale Rădășeni pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, în vederea punerii

efective în posesie, suprafețele de teren pentru care s-a reconstituit

reclamantei dreptul de proprietate, conform Hotărârilor nr. 13055/1991 și

8744/1993;

- obligarea Agenției

Domeniilor Statului ca în conformitate cu prevederile art. 7 (7) din Legea nr.

268/2001 și art. 9 - 10 din H.G. nr. 626/2001, să predea, pe bază de protocol

încheiat cu Comisia comunală Rădășeni în vederea punerii în posesie a celor

îndreptățiți, terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Adresa nr. din 9 septembrie 2008,

Ministerul Agriculturii i-a comunicat ordinul criticat, împotriva căruia a

formulat plângere prealabilă nesoluționată în termenul legal („tăcerea

administrației publice”) potrivit Adresei din 16 ianuarie 2009.

A mai arătat reclamanta

că ordinul criticat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ

și întrucât nu a fost publicat în M. Of. al României și nu a fost comunicat

persoanelor juridice vizate, este inexistent.

Totodată, a formulat

critici care vizează și legalitatea actului, sens în care a arătat că ordinul

nu este semnat de ministru, nu are avizul Ministerului Justiției conform art.

24 (1) din H.G. nr. 851/1997, nu a fost predat la arhiva Ministerului

Agriculturii și astfel contravine legilor și hotărârilor în baza cărora a fost

emis, și critici care vizează și netemeinicia, inoportunitatea și lipsa

scopului licit a actului criticat, prin invocarea art. 645 și respectiv art.

492 C. civ.

În întâmpinarea

formulată, Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a

invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava în

soluționarea capătului de cerere privind obligarea acestei Comisii să solicite

de la Agenția Domeniilor Statului suprafața de teren pentru care s-a

reconstituit dreptul de proprietate conform Hotărârilor nr. 13055/1991 și

8744/1993 și să transmită aceste informații Comisiei comunale Rădășeni pentru

aplicarea Legii nr. 18/1991 (petitul 4 din acțiune) întrucât această cerere

cade sub incidența Legii nr. 18/1991 care stabilește competențe speciale,

respectiv aceste cereri sunt date în competența de primă instanță a

Judecătoriei. Pe fondul cauzei, a arătat că acest capăt de cerere este

nefondat.

În întâmpinările

formulate, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale București a

invocat excepțiile privind lipsa de interes a reclamantei și lipsa calității

procesuale active, excepțiile tardivității acțiunii, inadmisibilității cererii

privind constatarea refuzului acțiunii autorității de a răspunde la plângerea

reclamantei și necompetența materială a Curții de Apel Suceava, în soluționarea

cererii de la punctul 3 din petitul acțiunii, apreciind că este competentă

judecătoria, conform competențelor speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991. Pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

În întâmpinarea

formulată, Agenția Domeniilor Statului București a invocat în principal

excepția lipsei calității sale procesuale pasive raportat la solicitările

reclamantei, iar pe fondul cererii a arătat că prevederile Legii nr. 268/2001

și H.G. nr. 626/2001 impun îndeplinirea unor formalități în vederea

transmiterii către comisiile locale, pe bază de protocol, a terenurilor

agricole aflate în domeniul privat al statului în vederea reconstituirii

dreptului de proprietate a persoanelor îndreptățite și a punerilor în posesie,

cu respectarea unei proceduri speciale administrative.

În întâmpinarea

formulată, Comisia Comunală Rădășeni pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a

arătat că este de acord cu admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

de apel

Prin Sentința nr. 61

din 22 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins toate excepțiile invocate și a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Asociația „Ș.R.” în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Agenția

Domeniilor Statului, SC P. SA Fălticeni prin lichidator judiciar A. IPURL

Suceava, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor Suceava și Comisia comunală pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor Rădășeni.

și de drept care au format convingerea primei instanțe

Cu privire la

excepții, prima instanță a reținut următoarele:

Referitor la

excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active, a constatat

că Ordinul nr. 142 din 15 noiembrie 1999 a fost emis în baza H.G. nr. 517/1999

și a dispus, potrivit art. 1, „delimitarea suprafețelor de teren agricol sau

teren aflat permanent sub luciu de apă din domeniul public sau privat al

statului, aflate în administrația societăților comerciale pe acțiuni din

agricultură și industria alimentară, conform anexei care face parte integrantă

din Ordin”.

La poziția 560 din

Anexa la Ordin, figurează și P. Fălticeni, cu suprafața de 685 ha teren aflat

sub luciu de apă, care aparținea la acea dată domeniului public al statului.

Prima instanță a

constatat că Asociației „Ș.R.” - cu sediul în Rădășeni, județul Suceava i s-a

acordat personalitate juridică potrivit Încheierii nr. 2/A din 27 iunie 2005 a

Judecătoriei Fălticeni, iar potrivit actelor constitutive, această asociație

este „o organizație cu caracter profund comunitar, independentă de partidele

politice și guvern” iar principalele sale activități sunt: parteneriat cu

autoritățile publice locale, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și

alte autorități competente, în vederea dobândirii, redobândirii, recunoașterii

și a reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate sub

luciu de apă sau în imediata vecinătate a iazurilor (ferme piscicole) de pe

raza comunei Rădășeni, jud. Suceava și administrarea, exploatarea și

valorificarea colectivă a acestor suprafețe de teren.

Potrivit Hotărârilor

nr. 13055/1991 și nr. 1285/2004, Comisia Județeană Suceava pentru aplicarea

Legii nr. 18/1991 a reconstituit dreptul de proprietate pentru diverse

suprafețe de teren, în favoarea persoanelor nominalizate în tabelul de la

dosar, și cum demersurile având drept finalitate punerea lor în posesia

terenurilor astfel reconstituite, au fost încredințate reclamantei, aceasta

justifică interesul în promovarea acțiunii deduse judecății și calitatea

procesuală activă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Domeniului Statului,

prima instanță a constatat că în raport cu atribuțiile date acestei autorități

prin Legea de înființare nr. 268/2001, cu faptul că deși această instituție de

interes public se află în subordinea Ministerului Agriculturii, are

personalitate juridică, și în raport cu obiectul cererii reclamantei formulată

la punctul 3 din petit, Agenția Domeniului Statului - are calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză.

În legătură cu

excepția necompetenței materiale, prima instanță a constatat că etapele și

condițiile de încheiere a protocoalelor de predare-primire a terenurilor cu

destinație agricolă între Agenția Domeniilor Statului și Comisiile locale de

aplicare a legilor fondului funciar sunt reglementate de Normele emise de

Agenția Domeniilor Statului în executarea H.G. nr. 626/2001, care presupun o

procedură administrativă ce poate fi supusă cenzurii de legalitate a instanței

de contencios administrativ conform Legii nr. 554/2004.

În privința excepției

tardivității formulării acțiunii, prima instanță a reținut că ordinul contestat

a fost comunicat reclamantei cu Adresa din 09 septembrie 2008, plângerea

prealabilă a fost expediată la data de 09 octombrie 2008, răspunsul autorității

fiind expediat cu Adresa din 16 ianuarie 2009, iar acțiunea a fost înregistrată

la instanță la data de 15 iulie 2009, astfel încât termenul legal de 6 luni

prevăzut de art. 11 (1) lit. c) din Legea 554/2004 nu a fost depășit.

Prima instanță a mai

constatat că excepția inadmisibilității a rămas fără obiect, în raport cu

renunțarea reclamantei la judecata cererii de la punctul 1 din petitul

acțiunii.

Cu privire la fondul

cauzei, prima instanță a calificat ordinul atacat ca fiind act administrativ cu

caracter individual, motiv pentru care nu intră sub incidența prevederilor art.

108 alin. (4) din Constituția României, care consacră inexistența hotărârilor

și ordonanțelor Guvernului nepublicate în M. Of. al României, obligativitatea

publicării existând numai în cazul actelor normative.

Totodată, din

verificarea ordinului și anexelor sale, judecătorul fondului a constatat că

acestea poartă semnătura ministrului de resort, iar criticile care vizează

încălcări ale Decretului nr. 16/1976 referitor la aprobarea Metodologiei

generale de tehnică legislativă pentru pregătirea și sistematizarea proiectelor

de acte normative (act normativ în vigoare la data emiterii ordinului) ale H.G.

nr. 851/1997 (lipsa avizelor inclusiv cel al Ministerului Justiției) nu sunt

întemeiate, pentru că, actele normative impun respectarea unor cerințe ce

vizează pregătirea, elaborarea și adoptarea actelor normative și nu a celor

individuale cum este cazul ordinului în litigiu.

De asemenea, din

verificarea actelor depuse la dosar, prima instanță nu a identificat dovezi

care să ateste comunicarea ordinului instituțiilor vizate de art. 3 din ordin,

însă, acesta și-a produs efectele pe deplin în sensul că, în executarea lui,

Agenția Domeniilor Statului a transmis în administrare Companiei Naționale de

Administrare a Fondului Piscicol terenurile vizate de Ordin, sens în care a

fost încheiat Protocolul de predare-primire nr. 5767/2005.

Referitor la

criticile reclamantei ce vizează verificarea de către instanță a conformității

ordinului cu conținutul și scopul legii sau cu interesul public urmărit de

lege, sens în care, a susținut că, în esență, ordinul reprezintă „o

expropriere” a persoanelor care au obținut titluri de proprietate în baza Legii

nr. 18/1991, judecătorul fondului a apreciat că nu pot fi primite.

Astfel, prin

Hotărârile nr. 13055/1991 și nr. 1285/2004, Comisia Județeană Suceava pentru

Aplicarea Legii nr. 18/1991 a recunoscut persoanelor îndreptățite dreptul la

reconstituirea proprietăților pentru suprafața de aproximativ 210 ha teren

situat pe raza comunei Rădășeni și aflat sub luciu de apă.

Reclamanta, ca

reprezentantă a intereselor acestor persoane titulare ale dreptului de

proprietate astfel reconstituit, a invocat impedimente cu privire la punerea în

posesia acestor terenuri sau cu privire la stabilirea și plata dividendelor corespunzătoare,

solicitări ce nu au legătură cu legalitatea ordinului în discuție și care pot

fi valorificate pe calea acțiunilor reglementate de Legea nr. 18/1991, iar nu

în prezenta cauză.

Cu privire la

cererile menționate la punctele 3 și 4 din petit, prima instanță a avut în

vedere instituirea unei proceduri speciale administrative pentru transmiterea

situației terenurilor în vederea punerii în posesie conform Legii nr. 18/1991

și respectiv pentru încheierea protocoalelor cu Agenția Domeniilor Statului,

proceduri aprobate de Consiliul de Administrație al Agenției Domeniilor

Statului conform H.G. nr. 626/2001, ce nu au fost urmate de reclamantă.

de reclamantă

Reclamanta a atacat

cu recurs sentința menționată, invocând prevederile art. 304 pct. 5,7, 8 și 9

și art. 304

1

C. proc. civ., fără a-și structura însă motivele de

recurs potrivit temeiurilor de drept indicate.

În motivarea căii de

atac, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

4.1. Instanța de fond

nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 13

alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004, nesolicitând autorității publice

emitente să comunice de urgență actul atacat împreună cu documentația care a

stat la baza emiterii lui.

4.2. A fost încălcat

dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen

rezonabil, prevăzut în art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 91

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 10 din Legea nr. 304/2004, durata

procesului fiind exagerată ca urmare a unor împrejurări care nu au fost

generate nici de complexitatea cauzei, nici de comportamentul părții.

4.3. Instanța a omis

să se pronunțe asupra susținerilor vizând verificarea conformității ordinului

cu conținutul și scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege - cu

referire la prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și ale art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

4.4. Instanța a

ignorat prevederile art. 481 C. civ. și prezumția de legalitate a Hotărârii

Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra

Terenurilor nr. 13.055/1991, care nu a fost contestată, prezumția operând în

favoarea deținătorilor, cu titluri și adeverințe de proprietate, ai unei părți

din suprafața de 685 hectare prevăzută la poziția nr. 560 din anexa Ordinului

nr. 142/1999.

4.5. Deși a reținut

că legalitatea și oportunitatea actelor administrative sunt controlate de

autoritățile emitente și de cele ierarhic superioare, instanța nu a analizat,

motivat, concluziile Raportului Corpului de Control al Primului-ministru nr.

420/SA din 21 ianuarie 2010. Principiul adevărului și principiul rolului activ

al judecătorului impuneau și verificarea unor aspecte controversate, legate de

semnătura aplicată de Ordinul nr. 142/1999, de semnăturile sau ștampilele

aplicate pe anexele ordinului și de îndeplinirea formalităților de comunicare.

4.6. Instanța a

considerat greșit că nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 16/1976 și a

ignorat dispozițiile H.G. nr. 851/1997, contrar constatărilor din Raportul de

control nr. 420/SA/2010, deși distincția dintre caracterul normativ și

caracterul individual al actului administrativ în ceea ce privește obligația

publicării în M. Of. a fost introdusă abia prin Legea nr. 24/2000, așa cum a

fost modificată prin Legea nr. 194/2007.

4.7. Instanța de fond

nu a soluționat capetele de cerere de la punctele 3 și 4, în pofida faptului că

Legea nr. 268/2001 și H.G. nr. 626/2001 nu instituie nicio procedură în sarcina

cetățenilor care au depus cereri de reconstituire a proprietății în temeiul

Legii nr. 18/1991.

în recurs și apărările intimaților

5.1. Prin cererea

depusă la dosar la data de 3 mai 2010, intimata-pârâtă Agenția Domeniilor

Statului a solicitat introducerea în cauză a Agenției Naționale pentru Pescuit

și Acvacultură, succesoarea sa în drepturi și obligații în materia dedusă

judecății, potrivit Legii nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008

privind pescuitul și acvacultura.

5.2. Prin

întâmpinarea formulată în cauză, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând criticilor legate de

nelegalitatea Ordinului nr. 142/1999 și a actelor subsecvente.

În esență,

intimatul-pârât a arătat că instanța de fond a reținut corect caracterul de act

individual al ordinului, astfel că nu se impunea publicarea în M. Of., că s-a

făcut dovada implicită a comunicării către instituțiile vizate și că prin ordin

nu s-a realizat o expropriere, procedura de punere efectivă în posesie a

persoanelor cărora le-a fost recunoscut dreptul de proprietate fiind

reglementată de legile speciale în materia fondului funciar.

Răspunzând, punctual,

motivelor de recurs, intimatul-pârât a arătat următoarele:

- ordinul și anexele

i-au fost comunicate reclamantei anterior declanșării litigiului, iar aceasta

nu a indicat înscrisurile care, în opinia sa, nu au fost comunicate și ar fi

prezentat relevanță în cauză;

- critica privind

nesoluționarea cauzei în termen rezonabil nu se circumscrie ipotezelor

reglementate în art. 304 C. proc. civ. și nu corespunde realității, deoarece

însăși recurenta-reclamantă, prin cereri repetate, a provocat întârzierea;

- ordinul atacat nu a

constituit un drept de proprietate în favoarea societăților comerciale

prevăzute în anexă, nefăcând decât să identifice și să delimiteze terenurile

aflate în administrarea lor, motiv pentru care nu se poate reține vreo vătămare

provocată de acest ordin, de natură să prejudicieze dreptul de proprietate

recunoscut persoanelor îndreptățite prin hotărârile comisiei județene și ale

comisiei comunale:

- cât privește

efectele Hotărârii nr. 13.055/1991 a Comisiei județene și ale Deciziei nr.

2135/2009 a Tribunalului Suceava (supuse principiului relativității efectelor

hotărârii judecătorești), ministerul nu a contestat dreptul persoanelor

îndreptățite la reconstituire, aspectele invocate de recurentă, legate de

garantarea proprietății, fiind lipsite de relevanță în cauză, de vreme ce, așa

cum s-a arătat anterior, prin ordinul emis nu s-a rechiziționat proprietatea,

iar calea punerii în posesie efectivă nu este cea a contenciosului

administrativ;

- criticile legate de

lipsa semnăturii ministrului, realitatea ștampilei sau inexistența actelor în

arhive nu privesc aspecte de natură a atrage nelegalitatea actului, iar partea,

în considerarea regulilor administrării probei cu înscrisuri, avea

posibilitatea înscrierii în fals;

- Decretul nr.

16/1976 nu este aplicabil, pentru că ordinul prin care s-au delimitat

suprafețele de teren agricol sau teren aflat permanent sub luciu de apă nu este

un act administrativ-normativ, neinstituind norme cu caracter general și

abstract;

- recurenta face

confuzii evidente între căile procedurale deschise litigiilor născute în

aplicarea legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate și fondul

funciar și cele circumscrise Legii nr. 554/2004.

Intimatul-pârât a

anexat întâmpinării copia Notei nr. 206020 din 8 februarie 2010, privind

stadiul realizării măsurilor dispuse de către Corpul de Control al

Primului-ministru.

5.3. În temeiul art.

305 C. proc. civ., în recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul

căreia recurenta-reclamantă a depus la dosar o serie de adrese ale Comisiei

județene Suceava pentru Stabilirea dreptului de Proprietate Privată asupra

Terenurilor, Agenției Domeniilor Statului, Agenției Naționale pentru Pescuit și

Acvacultură, Corpului de Control al Primului-ministru și Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, enumerate în notele de probatorii aflate la

dosar.

Totodată, a fost

depusă la dosar Adresa din 19 ianuarie 2010 a Oficiului Registrului Comerțului

de pe lângă Tribunalul Suceava, din care rezultă că SC P. SA nu mai are

capacitate de folosință, fiind radiată, ca urmare a încheierii procedurii

falimentului, la data de 24 aprilie 2009, împrejurare care, în optica instanței

de control judiciar, nu este de natură să atragă, prin ea însăși, efectul

reformării sentinței, deoarece hotărârea recurată nu a născut drepturi sau

obligații în sarcina părții menționate.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Prin acțiunea cu care

a învestit Curtea de apel, recurenta-reclamantă a supus cenzurii instanței de

contencios administrativ, pe de o parte, Ordinul nr. 142/1999, emis de

Ministerul Agriculturii și Alimentației și, pe de altă parte, refuzul,

considerat nejustificat, al Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor Suceava și al Agenției Domeniilor Statului (ale

cărei drepturi și obligații procesuale s-au transmis Agenției Naționale pentru

Pescuit și Acvacultură ) de a îndeplini demersurile necesare, în temeiul Legii

nr. 268/2001 și al H.G. nr. 626/2001, în vederea punerii efective în posesie a

membrilor Asociației cu suprafețele de teren aflate sub luciu de apă, pentru

care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, terenuri care ar urma să fie

transferate în domeniul privat și puse la dispoziția Comisiei Locale Rădășeni.

Sentința Curții de

apel reflectă identificarea corectă a conținutului și obiectului raporturilor

juridice deduse judecății, pe baza analizei minuțioase a probatoriului

administrat în cauză și a interpretării corecte a prevederilor aplicabile în

materia contenciosului administrativ, prin raportare la scopul urmărit de

reclamant prin promovarea acțiunii.

1.1. Cu privire la

cererea de anulare a Ordinului nr. 142/1999 - poziția 560 din anexă (pct. 4.1 -

4.6 din recurs).

Ordinul contestat a

fost emis în executarea dispozițiilor cuprinse în art. 4 din H.G. nr. 517/1999,

privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și

producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și

de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în

administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă,

în domeniul privat al statului.

Textul normativ

menționat impunea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale ca, în termen

de 45 de zile de la intrarea în vigoare a hotărârii de guvern, să identifice

suprafețele din domeniul public și privat al statului, deținute de Regia

Autonomă a Îmbunătățirilor Funciare, de societățile naționale aflate sub

autoritatea ministerului și de societățile comerciale pe acțiuni din

agricultură și industria alimentară.

Prin Ordinul nr.

142/1999, ministerul de resort a delimitat suprafețele de teren agricol sau

teren aflat permanent sub luciu de apă, din domeniul public sau privat al

statului, aflate în administrarea societăților comerciale pe acțiuni din

agricultură și industria alimentară, conform anexei în care, la poziția 560,

apare P. Fălticeni, ca având în administrare 685 ha teren sub luciu de apă, în domeniul

public al statului.

Prin urmare, ordinul

respectiv nu a avut ca efect juridic, prin el însuși, preluarea terenurilor în

litigiu în domeniul public al statului și încălcarea drepturilor persoanelor

cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, prin ignorarea Legii nr.

18/1991, Legii nr. 213/1998, art. 481 C. civ. și art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, așa cum susține recurenta-reclamantă (motivele

de recurs expuse la pct. 4.3 și 4.4.).

Ordinul nu a efectuat

decât o inventariere a terenurilor date în administrare, conform situației

identificate în acel moment, cu scopul declarat prin însăși denumirea H.G. nr.

517/1999, din interpretarea căreia rezultă că terenurile destinate producției,

care nu erau strict necesare cercetării în domeniul agricol, urmau a fi trecute

în domeniul privat al statului. Niciuna dintre dispozițiile ordinului nu induce

ideea că, prin emiterea lui, autoritatea publică pârâtă s-ar fi îndepărtat de

la scopul trasat prin actul normativ cu forță juridică superioară în executarea

căruia a fost emis.

Este adevărat că

documentația depusă la dosarul cauzei nu a făcut posibilă nici identificarea

modului în care terenurile respective, au fost preluate în domeniul public al

statului, nici individualizarea suprafețelor care compun totalul de 685 ha, dar

Raportul de control nr. 420 din 21 ianuarie 2010, întocmit de Corpul de Control

al Primului-ministru, cuprinde un istoric detaliat al situației juridice a

acumulării Șomuz II Moara, parțial aflată pe teritoriul comunei Rădășeni,

începând cu Hotărârea nr. 1395 din 1 noiembrie 1974 a Consiliului de Miniștri

al R.S.R., privind scoaterea unor terenuri din producția agricolă și din fondul

forestier, în scopul realizării unor lucrări hidrotehnice. Începând cu anul

1985, iazul a fost exploatat de Întreprinderea Piscicolă Suceava, cu sediul în

Fălticeni, care în anul 1990, în baza Legii nr. 15/1990, s-a reorganizat ca SC

P. SA Fălticeni.

În paragraful

referitor la succesiunea instituțiilor în subordinea cărora a funcționat SC P.

SA Fălticeni, s-a reținut că unele iazuri au fost transmise în administrare

Întreprinderii Piscicole Suceava, în temeiul Deciziei nr. 146/1987 a

Consiliului Popular al Județului Suceava.

După 1990,

întreprinderea s-a transformat în SC P. SA Fălticeni, având ca unic acționar

Statul Român, și a trecut în subordinea Agenției Domeniilor Statului. Trecerea

terenurilor din proprietatea cooperatistă în cea a statului (fostă a întregului

popor) a avut loc, așadar, anterior anului 1989, acesta fiind un argument suplimentar

în sensul inexistenței unor efecte juridice ale Ordinului nr. 142/1999 în

sensul menționat. În condițiile în care scopul final urmărit de

recurenta-reclamantă prin promovarea acțiunii în contencios administrativ este

crearea condițiilor pentru punerea efectivă în posesia terenurilor, nu există

un interes legitim care să fie restabilit prin anularea ordinului, întrucât,

potrivit art. III alin. (1

1

) din Legea nr. 169/1997 introdus prin

Legea nr. 247/2005 (Titlul V), actele administrative prin care au fost trecute

în domeniul public sau privat al statului terenuri pentru care există cereri de

reconstituire a dreptului de proprietate se suspendă până la soluționarea

cererilor la comisia de fond funciar, cu excepția terenurilor intrate în

circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în

rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie. Aceste aspecte

exced însă cadrului acțiunii în contencios administrativ, instanța de fond

reținând, în mod corect, că impedimentele cu privire la punerea în posesie sau

cu privire la stabilirea și plata dividendelor corespunzătoare pot fi

reglementate pe calea acțiunilor reglementare de legislația în domeniul

reconstituirii dreptului de proprietate asupra fondului funciar.

În speță, niciunul

dintre intimații-pârâți nu a negat dreptul persoanelor cărora li s-a

reconstituit proprietatea de a intra în posesia terenurilor, ceea ce s-a

contestat prin întâmpinarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale

fiind calea procesuală aleasă pentru atingerea scopului urmărit.

Motivele de recurs

rezumate la pct. 4.1, 4.5 și 4.6 vizează aspecte legate de probele administrate

în legătură cu îndeplinirea formalităților procedurale anterioare, concomitente

și posterioare emiterii ordinului, recurenta-reclamantă făcând referire la

neregulile identificate prin Raportul Corpului de Control al Primului-ministru

nr. 420/SA din 21 ianuarie 2010.

Este adevărat că,

potrivit Adresei din 9 septembrie 2008 a Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Buget, Finanțe și Fonduri Europene,

Ordinul nr. 142/1999 nu a fost publicat în M. Of. și nu a fost predat la arhiva

ministerului, dar existența și autenticitatea acestuia nu pot fi negate,

întrucât, din aceeași adresă, rezultă că Agenția Domeniilor Statului se afla în

posesia ordinului și anexelor lui, o copie fiind comunicată

recurentei-reclamante.

Instanța de fond a

stabilit în mod corect natura juridică de act administrativ individual a

ordinului în discuție și, în raport cu aceasta, inaplicabilitatea prevederilor

atât ale art. 108 alin. (4) din Constituția României, cât și ale Decretului nr.

16/1976, referitor la aprobarea metodologiei generale de tehnică legislativă

pentru pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative și H.G. nr.

851/1997 pentru aprobarea metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea

și prezentarea propunerilor de acte normative care se înaintează Guvernului,

precum și procedurile de supunere spre adoptare a acestora care, după cum arată

înseși denumirile lor, reglementau numai formalitățile procedurale obligatorii

în cazul actelor normative.

Susținerea

recurentei-reclamante, în sensul că anterior Legii nr. 24/2000 nu au existat

distincții, sub acest aspect, între actele administrative normative și actele

administrative individuale sunt, așadar, lipsite de temei.

Asociația Ș.R. a mai

reclamat nemotivarea ordinului, existența unor dubii în legătură cu semnăturile

și ștampilele aplicate pe ordin și pe anexele lui, precum și lipsa avizelor

Ministerului Justiției și autorităților legale. Instanței de fond nu i se poate

reproșa însă lipsa rolului activ în dezlegarea acestor aspecte, pentru că în

cadrul unei acțiuni în contencios administrativ subiectiv, cum este aceasta de

față, aplicarea sancțiunii juridice a anulării actului administrativ nelegal

este condiționată de existența unei vătămări produse reclamantului, într-un

drept ori într-un interes legitim, prin actul respectiv. Or, după cum s-a

arătat anterior în cuprinsul prezentelor considerente, ordinul atacat nu a

produs, prin el însuși, o vătămare reclamantei sau membrilor săi, eventualele

vicii de legalitate formală nefiind, astfel, în măsură să atragă anularea

actului administrativ.

Aceasta este

concluzia care se desprinde din prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretate prin prisma alin. (1

1

)

ale aceluiași articol, potrivit căruia subiectele de drept privat pot invoca

apărarea unui interes legitim public (cum este, în speță, respectarea

condițiilor de validitate a actului administrativ) „numai în subsidiar, în

măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge, în mod logic, din

încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat”.

În fine, critica

privind încălcarea duratei rezonabile a procesului (pct. 4.2) nu este

întemeiată, pe de o parte, pentru că, în raport cu complexitatea litigiului și

cu volumul mare de înscrisuri supuse analizei instanței, intervalul de 7 luni

dintre data înregistrării acțiunii (14 iulie 2009) și data pronunțării

sentinței (22 februarie 2010) nu poate fi considerat nerezonabil și, pe de altă

parte, pentru că acest aspect nu atrage nelegalitatea sentinței potrivit art.

304 sau art. 304

1

C. proc. civ.

1.2. Cu privire la

refuzul Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor și al Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură de a

îndeplini formalitățile prevăzute de Legea nr. 268/2001 și H.G. nr. 626/2001

(pct. 4.7 din recurs).

Într-adevăr, art. 3

din Legea nr. 268/2001 și art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 626/2001 nu impun obligații în sarcina persoanelor care solicită

retrocedarea.

Sub acest aspect,

instanța de fond a reținut existența unei proceduri speciale administrative

pentru transmiterea situației terenurilor în vederea punerii în posesie și

pentru încheierea protocoalelor de predare-primire a terenurilor.

Dar, cu înscrisurile

noi administrate în recurs, s-a făcut dovada că, prin Adresa din 15 martie

2010, Comisia județeană a solicitat punerea terenului la dispoziție pentru

punerea în posesie a proprietarilor, cererea a fost transmisă Agenției

Naționale pentru Pescuit și Acvacultură spre soluționare, ca urmare a

modificărilor de atribuții prevăzute prin Legea nr. 317/2009, iar prin Adresa

din 5 mai 2010, Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură a solicitat

Comisiei județene să completeze documentația conform cerințelor impuse de H.G.

nr. 890/2005 și art. 4. alin. (1

3

) din Legea nr. 1/2000, modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005. Ulterior, prin Adresa din 8 octombrie

2010, Comisia județeană a solicitat Comisiei comunale Rădășeni documentația

necesară, iar Comisia comunală a comunicat recurentei-reclamante, prin Adresa

din 6 ianuarie 2011, etapele procedurale ce se impun a fi urmate, incluzând

verificarea situației tuturor proprietarilor de terenuri aflate sub ape, în

vederea eliminării neconcordanțelor și întocmirea unui plan parcelar, în

colaborare cu comisiile locale din comunele învecinate.

Existența unor

neconcordanțe care fac dificilă identificarea terenurilor rezultă și din

raportul de control invocat de recurenta-reclamantă, în care s-a reținut că, în

aplicarea Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut

în baza înscrisurilor din registrele agricole din anii 1959 - 1962, în care

terenurile figurau în categoria de folosință-arabil, pășune, fânaț etc.

(terenuri agricole), fără a fi fost înregistrate modificările intervenite ca

urmare a transferului terenurilor din producția agricolă și efectuării

lucrărilor de amenajări și acumulări hidrologice.

Ținând seama de

aceste circumstanțe și fără a atinge chestiuni ce țin de aplicarea Legii

fondului funciar și de executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de

instanțele civile, excedând obiectului acțiunii în contencios administrativ,

Înalta Curte reține că în sarcina celor două intimate-pârâte nu poate fi

reținut un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, în sensul art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a

sentinței atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304

pct. 5, 7, 8 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Asociația „Ș.R.” împotriva Sentinței nr. 61 din 22 februarie 2010 a

Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.