ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6268/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6268/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 26 martie 2009 la Tribunalul Suceava reclamantul B.D. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Suceava prin

primar și Primarul Municipiului Suceava solicitând anularea Dispoziției

Primarului nr. 4238 din 5 august 2004 prin care i-a fost respinsă notificarea

și obligarea pârâților la restituirea în natură pe vechiul amplasament a

suprafeței de 1800 m.p. teren situat în municipiul Suceava sub sancțiunea unor

daune cominatorii de 3000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

În subsidiar s-a

solicitat acordarea unui teren echivalent în municipiul Suceava sau obligarea

pârâților la acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești

pentru suprafața menționată, stabilite în urma unei evaluări la prețul pieței,

sub sancțiunea unor daune cominatorii de 3000 lei pentru fiecare zi de

întârziere. S-au solicitat cu cheltuieli de judecată.

În motivare

reclamantul a arătat că a deținut o serie de suprafețe de teren în municipiul

Suceava preluate abuziv de stat.

După anul 1990, i s-a

reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate din 7 iunie

2002 și titlului de proprietate din 30 martie 1998 rămânând de restituit o

suprafață de teren de 0,18 ha.

Pentru această

diferență a urmat procedura legală în sensul notificării prin executor judecătoresc,

primind la 23 februarie 2009 Dispoziția Primarului nr. 4238 din 05 august 2004

prin care i-a fost respinsă solicitarea.

La termenul de

judecată din data de 12 mai 2009 tribunalul a pus în discuția părților excepția

tardivității cererii reclamantului, invocată de pârâtul Municipiul Suceava,

prin întâmpinare.

Instanța, la același

termen de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, ca nefondată,

reținând că s-a respectat termenul de 30 de zile, prevăzut în art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că dispoziția i-a fost comunicată

reclamantului la data de 23 februarie 2009, iar acesta a depus contestația la Oficiul poștal la data de 23 martie 2009, deci în termenul legal sus-menționat, calculat

conform art. 101 alin. (1) și art. 104 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

398 din 22 februarie 2010 Tribunalul Suceava, secția civilă a admis în parte

acțiunea, a anulat dispoziția nr. 4238 din 5 august 2004 emisă de către

Primarul municipiului Suceava, a constatat dreptul reclamantului de a beneficia

de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în compensarea

cu un alt imobil disponibil la data executării, din domeniul privat sau public

al municipiului Suceava, echivalent celui în litigiu, iar, în caz de

imposibilitate obiectivă de executare, a constatat dreptul reclamantului de a

beneficia de despăgubiri, ce se vor stabili de Comisia Centrală; au fost

obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 3000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că prin notificarea înregistrată la Prefectura Județului Suceava sub nr. 593 din 14 august 2001 și adresată executorului

judecătoresc T.I., reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru suprafața de 26 ari teren situat în municipiul Suceava.

Prin Dispoziția nr. 4238

din 5 august 2004 a Primarului Municipiului Suceava s-a respins cererea

reclamantului motivat de faptul că acesta nu a depus acte doveditoare privind

proprietatea în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai

reținut că terenul în litigiu a reprezentat proprietatea reclamantului, fiind

predat de către acesta la C.A.P. Burdujeni, așa cum rezultă din copia

registrului agricol din perioada 1959-1962 în care acesta figurează cu 36 ari

în respectiva tarla. Terenul a fost expropriat de la C.A.P. în vederea construirii Î.F.A.S., societate care în temeiul Legii nr. 15/1990 a devenit

SC F. SA Suceava.

În anul 1991, conform

H.G. nr. 834/1991 SC F. SA a obținut certificat de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor având în vedere că se aflau în patrimoniul

societății și erau necesare desfășurării activității conform obiectului lor de

activitate. Parte din terenul aflat în această tarla a fost înstrăinată

Companiei I.G. în vederea construirii unui centru comercial.

Apărarea pârâților

potrivit căreia terenul ar face obiectul legilor fondului funciar a fost

înlăturată avându-se în vedere că dispozițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991

republicată și modificată, respectiv art. 34 din Legea nr. 1/2000 modificată ar

fi fost aplicabile dacă ar fi fost îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

să fie vorba de terenuri fără construcții, adică libere, în tot sau în parte,

situate în intravilan, să nu fie afectate de lucrări de investiții, aprobate

potrivit legii sau, chiar dacă sunt afectate, lucrările începute să fi fost

deteriorate sau distruse și să nu mai prezinte nici o valoare de întrebuințare,

terenurile să fi fost preluate cu titlu valabil de către stat sau unitățile

deținătoare prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și al altor

acte normative speciale ori cu titlu de donație. Or, în speță, nu sunt

îndeplinite toate aceste cerințe pentru ca imobilul să fie restituit în

procedura prevăzută de legile fondului funciar, nefiind liber. Prin urmare, a

reținut instanța, sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

text care vizează situația juridică a terenurilor situate în intravilanul

localității și care au devenit proprietate de stat prin expropriere.

S-a reținut că sunt

incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 text care

vizează situația juridică a terenurilor situate în intravilanul localității și

care au devenit proprietate de stat prin expropriere, coroborat cu dispozițiile

generale înscrise în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 26 din

Legea nr. 10/2001. Potrivit pct. 1.7. din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent permite entității obligate la

restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent,

orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deține și sunt acceptate de

persoana îndreptățită. Așadar, în principal, măsurile reparatorii în echivalent

trebuie să constea în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent și numai în subsidiar în despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale.

Stabilirea obligației

alternative nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop

evitarea pronunțării unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de

realizat.

Pe de altă parte,

identificarea unor astfel de bunuri, aprecierea asupra caracterului lor

disponibil (inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică

și trecerea lor în proprietatea statului) sunt în competența entității

investite cu soluționarea notificării, în procedura judiciară nefiind necesar

de a se administra probe pe acest aspect pentru ca instanța să aibă putere de

apreciere.

Pentru ipoteza în

care entitatea obligată la restituire (pârâta) nu poate identifica în

patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare, imposibilitate care

să fie obiectivă și justificată, hotărârea nu va fi lipsită de eficiență

juridică, subzistând obligația de stabilire și acordarea despăgubirilor în

condițiile legii speciale.

Valoarea terenului

stabilită de expert nu a fost luată în considerare de instanță, despăgubirile

urmând a fi stabilite de Comisia centrală.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamantul și pârâții.

Reclamantul a arătat

că în mod greșit prima instanță nu a dispus obligarea pârâților la compensarea

cu un alt imobil echivalent raportat la valoarea stabilită prin expertiză și la

plata daunelor cominatorii de 3000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâții au arătat că

în mod greșit s-a respins de către prima instanță excepția tardivității contestației.

În ce privește fondul

cauzei au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 23.1 lit. a) din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare ale

dreptului de proprietate se înțelege orice acte juridice translative de

proprietate care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau

juridică, iar reclamantul nu a respectat aceste dispoziții legale și nu a depus

acte doveditoare. Mai mult, terenul solicitat nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

regimul juridic al acestuia fiind reglementat de legile fondului funciar.

Prin decizia nr. 37

din 9 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie apelurile au fost respinse.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

prevede un termen de 30 de zile pentru atacarea deciziei sau dispoziției de

respingere a notificării de către persoana îndreptățită. Dispoziția nr. 4238

din 5 august 2004 a fost comunicată reclamantului la data de 23 februarie 2009

(dosar fond) iar acesta a depus contestația la Oficiul poștal la data de 23 martie 2009 deci în termenul prevăzut de lege așa încât excepția

tardivității invocată de pârâtele recurente este neîntemeiată.

S-a mai reținut că

reclamantul a făcut dovada faptului că a avut în proprietate o suprafață de 0,36 ha teren fânaț cu extrasul din registrul agricol pentru anii 1959 – 1961 (dosar fond) și cu

adeverința din 11 septembrie 1991 (dosar fond). Pentru o parte din teren i-a

fost reconstituit dreptul de proprietate prin Titlul de proprietate din 7 iunie

2002 și Titlul de proprietate din 30 martie 1998.

Dispozițiile art. 23.1

lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 invocate de

apelanții Municipiul Suceava prin Primar și Primăria municipiului Suceava –

prin Primar fac referire la orice acte juridice translative de proprietate care

atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 10/2001 constituie obiect de reglementare al acestui act normativ

imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau orice alte

persoane juridice în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Reclamantul

s-a înscris la C.A.P. cu suprafața de teren în litigiu. Având în vedere

contextul istoric și modalitatea în care dreptul de proprietate era încălcat

este evident că preluarea de către stat nu a avut caracter legitim. Chiar dacă

solicitarea reclamantului privind reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenul ce i-a aparținut anterior cooperativizării viza și suprafața ce

a făcut obiectul notificării, aceasta nu exclude aplicarea Legii nr. 10/2001, art.

8 din acest act normativ vizând situația în care era posibilă reparația

efectivă în temeiul legislației speciale privind fondul funciar.

Potrivit alin. (2) al

art. 1 din Legea nr. 10/2001, în situația în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Art. 11 alin. (4) din

același act normativ vizează expres situația juridică a terenurilor situate în

intravilanul localităților, care au devenit proprietate de stat prin

expropriere și care sunt ocupate de lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea, în această situație măsurile reparatorii urmând a se stabili prin

echivalent.

Textele de lege mai

sus enunțate, coroborate și cu dispozițiile pct. 1.7. din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că măsurile

reparatorii în echivalent constau în primul rând în compensarea cu alte bunuri

sau servicii, în subsidiar urmând a se acorda despăgubiri.

Stabilirea obligației

alternative de către prima instanță nu încalcă dispozițiile legale mai sus

enunțate având în vedere că, în situația în care entitatea obligată la

restituire nu va identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le restituie

în echivalent, executarea va fi posibilă prin acordare de despăgubiri.

De altfel reclamantul

a solicitat prin acțiune acordarea de măsuri reparatorii alternative, în

subsidiar menționând și despăgubirile bănești așa încât solicitarea sa de a i

se acorda un alt imobil echivalent având în vedere valoare stabilită prin

expertiză nu este întemeiată. Identificarea unui imobil disponibil a fi acordat

în echivalent este în competența entității investite așa încât stabilirea în

mod alternativ a despăgubirilor, în situația în care nu poate fi identificat un

astfel de imobil, nu contravine dispozițiilor legale. Valoarea stabilită de

expert nu a fost luată în calcul de prima instanță având în vedere că,

stabilirea despăgubirilor, în situația în care prima alternativă nu este

posibilă, cade în sarcina Comisiei centrale potrivit titlului VII din Legea nr.

247/2005

Reclamantul a

solicitat obligarea pârâților la acordarea de măsuri reparatorii alternative,

în principal prin acordarea unui teren alternativ și în subsidiar prin

acordarea de drepturi bănești, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de

3000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivit art. 580 alin.

(5) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 459/2006 pentru

neexecutarea obligației de a face nu se pot acorda daune cominatorii. Cum Legea

nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții derogatorii în acest sens, cererea nu este

întemeiată.

Împotriva deciziei nr.

37 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava – secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie pârâtul Municipiul Suceava prin Primar a formulat recurs,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se

susține că în mod nelegal a fost respinsă excepția tardivității contestației

formulate de reclamant.

Pe fondul cauzei s-a

arătat că prin Dispoziția nr. 4238 din 5 august 2004 a fost respinsă notificarea din 14 august 2001 privind restituirea în natură a imobilului,

motivat de lipsa actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.

În cauză terenul

solicitat nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ci a legilor

fondului funciar.

Legea nr. 10/2001

privește doar regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Suprafețele de teren au intrat în

proprietatea C.A.P. Burdujeni ca mai apoi să fie expropriate în vederea

construirii Î.F.A.S.

Prin urmare,

exproprierea, în vederea construirii Î.F.A.S., a privit proprietatea C.A.P.

Burdujeni care, potrivit art. 41 din Decretul nr. 346/1977, era persoană

juridică.

În măsura în care se

poate vorbi despre o preluare abuzivă, aceasta a avut loc din proprietatea unei

persoane juridice și nu, așa după cum în mod nelegal a apreciat instanța, din

proprietatea unei persoane fizice.

Recursul este fondat

și va fi admis pentru următoarele considerente.

În mod greșit atât

instanța de fond cât și instanța de apel au considerat că sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Nu intră sub incidența

prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data

preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991/…./”.

Regimul juridic al

terenului în litigiu este reglementat de Legea nr. 18/1991, deoarece așa cum

rezultă din înscrisurile de la dosar la data preluării abuzive de către stat acest

teren era în extravilanul localității (adeverința Comisiei comunale – Județul

Suceava - dosar fond și extrasul din registrul agricol pentru anii 1959 – 1961,

dosar fond).

Mai mult, terenul în

litigiu, care a reprezentat proprietatea reclamantului, a fost predat de către

acesta la C.A.P. Burdujeni, așa cum rezultă din copia registrului agricol din

perioada 1959-1962, apoi expropriat de la C.A.P. în vederea construirii Î.F.A.S., societate care în temeiul Legii nr. 15/1990 a devenit SC F. SA Suceava(

situație de fapt ce rezultă din dosarul de fond).

Instanța de fond reținând

că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi incidente dispozițiile art. 36 alin.

(5) din Legea nr. 18/1991 și 34 din Legea nr. 1/2000 a concluzionat greșit că

sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, este

greșită concluzia instanței de apel: „Chiar dacă solicitarea reclamantului

privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul ce i-a aparținut

anterior cooperativizării viza și suprafața ce a făcut obiectul notificării,

aceasta nu exclude aplicarea Legii nr. 10/2001, art. 8 din acest act normativ

vizând situația în care era posibilă reparația efectivă în temeiul legislației

speciale privind fondul funciar”.

Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care în mod explicit

exclud de la incidența acestui act normativ terenurile situate în extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele

al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.

18/1991.

Este evident că

pentru același teren nu pot fi incidente două regimuri juridice.

De altfel,

reclamantul cunoaște care este regimul juridic al acestui teren, lucru ce rezultă

din cererea de chemare în judecată (dosar fond) și din conținutul notificării

(dosar fond), urmând procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, obținând

reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul acestei legi așa cum rezultă

de la înscrisurile aflate la filele 35 și 36 dosar fond, iar pentru restul de

teren, pentru care nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate, a urmat

procedura Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că

nicio dispoziție din legile fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire

a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află inclus în

patrimoniul unei persoane juridice, dar aceasta nu atrage incidența

dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cum greșit a reținut

instanța de fond și de apel.

Față de

considerentele ce preced și care fac inutilă analiza celorlalte critici,recursul

va fi admis, având în vedere că atât instanța de apel cât și instanța de fond

au aplicat greșit dispozițiile legale și, în temeiul art. 312 alin. (7) C.

proc. civ., decizia recurată va fi casată, precum și sentința instanței de

fond, și pe fond va fi respinsă acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Suceava, prin Primar împotriva deciziei civile nr.

37 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava – secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia

atacată precum și sentința civilă nr. 398 din 22 februarie 2010 a Tribunalului Suceava – secția civilă și pe fond respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.