ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 744/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 1967 din 28 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta N.S.F. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat în principal anularea actului administrativ, Adresa din 10 iulie 2009 emisă de Ministerul Justiției prin care i se încalcă dreptul la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale, reglementat de art. 25 din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea magistraților. În acest sens, se reține că reclamanta a depus cereri-decont pentru plata contravalorii unor medicamente, la Tribunalul Vrancea, în vederea aprobării de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției. Respectivele cereri de decont au fost adresate pârâtului, iar prin actul contestat, respectiv Adresa din 10 iulie 2009, ordonatorul de credite a comunicat avizul negativ pentru o parte din solicitările reclamantei menționate în cererea de decont din 01 iulie 2009. Astfel pentru bonurile fiscale din 16 martie 2009 și din 16 martie 2009 eliberate de C.P. SRL, s-a apreciat că avizul negativ dat de pârât este legal, în condițiile în care Legea nr. 95/2006 prevede la art. 237 pct. H alin. (1), că din fondul național unic de asigurări de sănătate nu se decontează contravaloarea serviciilor FIV și faptul că aceste servicii se suportă de către asigurat.

Cu privire la medicamentele procurate prin bonul din 03 martie 2009 și bonurile din 17 martie 2009, din 09 martie 2009 și din 13 martie 2009 s-a reținut că avizul negativ dat de pârât este legal întrucât reclamanta nu a depus rețete medicale eliberate de un medic pentru a face dovada că medicamentele i-au fost prescrise și au fost procurate pentru nevoi personale. Pentru bonurile din 28 ianuarie 2009 s-a constatat că avizul este de asemenea legal, întrucât fiind vorba de un medicament compensat, contravaloarea lui se suportă direct de la bugetul de stat și nu din Fondul Național de Sănătate și de aceea se prescrie prin rețetă medicală cu regim special.

Prin urmare s-a constatat că avizul negativ sau parțial negativ dat de pârât prin cele trei cereri contestate și anume nr. X/2009, nr. Y/2009 și nr. Z/2009, ca răspuns la cererile de decont ale reclamantei din 01 iulie 2009, din 08 septembrie 2009 și din 06 noiembrie 2009 au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că solicitarea reclamantei de anulare a cererilor de acordare aviz au fost considerate ca neîntemeiate. Prin petitul doi al cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate dreptul său în calitate de magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale conform art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006.

Instanța de fond a reținut că acest capăt de cerere este subsecvent primului capăt de cerere și a apreciat că dreptul oricărui magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale, prevăzut de art. 25 se exercită cu respectarea condițiilor impuse de lege și alte acte normative emise în baza legii pentru acordarea gratuității. Cu privire la capătul trei din cererea de chemare în judecată s-a constatat că este tot un capăt de cerere subsecvent primului astfel că potrivit principiului de drept accesoriul urmează soarta principalului, fiind respins. Capătul patru din cererea de chemare în judecată a fost de asemenea considerat ca fiind neîntemeiat. 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 1967 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta N.S.F., în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele: Printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond este rezultatul unei greșite aplicări a legii, fondată pe o apreciere eronată a probelor administrate în cauză. Astfel, susține recurenta-reclamantă că în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006, instanța de fond s-a limitat la preluarea apărărilor pârâtei din întâmpinare, ignorând cu desăvârșire argumentele invocate prin acțiunea introductivă și prin cererea completatoare, aspect de natură a-i încălca dreptul său de acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Arată recurenta-reclamantă că sub acest aspect prima instanță reține rituos și fără niciun argument legal faptul că procedurile medicale urmate nu sunt supuse decontării în condițiile Legii nr. 95/2006, deși s-a solicitat constatarea unui drept la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale în baza unui text legal prevăzut într-o lege specială derogatorie de la dreptul comun constituit de Legea nr. 95/2006 și anume art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea magistraților, dispoziții legale care sunt derogatorii de la dreptul comun. În acest sens, susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a ignorat complet caracterul de normă specială a dispozițiilor legale pe care a fost întemeiată acțiunea și a stabilit fără nicio argumentație legală faptul că dreptul la asistență medicală este cel reglementat de Legea nr. 95/2006 - legea generală.

În ceea ce privește suma solicitată spre decontare, susține recurenta-reclamantă că prima instanță nu a observat precizările prin care se demonstra faptul că anumite calcule erau eronate, în condițiile în care din sumele solicitate la decontare erau scăzute costuri ale unor suplimente alimentare pentru care nici nu s-a solicitat decontul. Cât privește pretinsa lipsă a unor prescripții medicale, în opinia recurentei-reclamante, acesta nu era un motiv pentru respingerea cererii de decontare de către pârât, ci doar putea constitui un motiv pentru solicitarea de documente justificative. Totodată, consideră recurenta-reclamantă, că faptul că prima instanță reține că bonurile de achiziție, nenominale, nu pot constitui mijloc de probă nu face decât să dovedească superficialitatea în analizarea probelor și chiar necunoașterea legii.

Aceeași instanță ar fi trebuit să observe că la dosar, fiecare bon de achiziție al medicamentelor este însoțit de dovada eliberării din POS-ul din farmacie ca urmare a utilizării cardului de salariu, dovadă în care apare numele său sau al soțului. În ceea ce privește modul de soluționare al petitelor derivând din încălcarea de către pârât a dreptului la viața intimă și de familie, consideră recurenta-reclamantă că soluția pronunțată de instanța de fond este rezultatul necunoașterii legii.

Astfel, se arată că solicitările de decontare a costurilor unor medicamente și servicii medicale, vizau afecțiuni care țin strict de viața sa intimă, de viață privată și de familie iar dezavuarea oricăror amănunte legate de aceste proceduri medicale a avut drept finalitate încălcarea dreptului său la confidențialitatea vieții intime și de familie, precum și expunerea sa unor întrebări incomode privind reușita tratamentului din partea unor persoane care nu ar fi cunoscut aceste date dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația legală de a asigura respectarea acestui drept fundamental.

Deși prin cuprinsul solicitărilor de decontare a sumelor avansate pentru medicamente și servicii medicale s-a folosit generic expresia "suma de (...) reprezentând cost analize și servicii medicale", pârâtul cu total dispreț față de drepturile fundamentale, atitudine confirmată și de instanța de judecată, atunci când a refuzat recunoașterea dreptului la decontarea sumei solicitate, a făcut publică atât procedura medicală urmată cât și diagnosticul medical, aspect de natură a conduce la încălcarea dreptului său la viață intimă și de familie. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei să elaboreze o procedură administrativă cu privire la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale magistraților, astfel încât să asigure confidențialitatea datelor cu caracter personal pe care le presupune actul medical, susține recurenta-reclamantă că motivarea instanței este superfluă și confirmă aplicarea greșită a legii.

3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare. În primul rând Înalta Curte va respinge criticile recurentei referitoare la soluționarea cauzei de către instanța de fond cu încălcarea dreptului de acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând, în acest sens, că instanța de fond prin modul în care a interpretat și aplicat normele legale incidente în cauză și a analizat temeinicia pretențiilor reclamantei prin prisma probatoriului administrat, nu a adus atingere dreptului de acces la instanță, așa cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Așadar, este fără echivoc faptul că cererea reclamantei indiferent de argumentele reținute în considerentele hotărârii recurate a fost analizată efectiv de către instanța de fond care a examinat toate aspectele pertinente ale cauzei, atât cele de fapt cât și cele de drept, prin prisma probelor administrate în cauză. Faptul că judecătorul fondului a conchis asupra netemeiniciei pretențiilor reclamantei și a preluat o parte din apărările pârâtei nu echivalează cu o lipsă de analiză a susținerilor reclamantei cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. În acest context, Înalta Curte subliniază faptul că puterea de a examina orice chestiune de fapt și de drept are niște limite, inerente rolului și statutului puterii judecătorești într-un stat de drept supus principiului separației puterilor în stat.

Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu acordă un drept de acces la o instanță cu competența de a invalida sau de a înlătura aplicarea unei legi sau de a da o anumită interpretare jurisprudențială unor texte de lege, în sensul solicitat de reclamantă. Totodată, Înalta Curte nu poate să rețină nici faptul că respingerea cererii reclamantei s-a făcut într-un mod arbitrar, ca efect al unor erori în aplicarea normelor legale incidente în cauză, decizia având corespondent în probele administrate în cauză și în dreptul intern aplicabil. De asemenea, Înalta Curte mai subliniază faptul că în general divergențele de jurisprudență sunt o consecință inerentă a oricărui sistem juridic, iar rolul său ca instanță supremă constă tocmai în soluționarea divergențelor de jurisprudență, sursă de insecuritate juridică, ceea ce s-a și produs prin soluționarea celor două cauze promovate de recurentă.

Totodată, Înalta Curte va respinge și criticile de recurs referitoare la încălcarea dreptului la respectarea vieții private reglementat de art. 26 din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, este adevărat că dreptul la respectarea vieții private presupune garantarea permanentă a confidențialității datelor personale de sănătate ceea ce impune o mare prudență în comunicarea și prelucrarea unor astfel de date în cadrul unor proceduri. Însă, Înalta Curte nu poate reține încălcarea dreptului la viața privată în cazul recurentei în condițiile în care intimata în corespondența purtată, în cadrul procedurii de decontare, nu a furnizat informații despre starea de sănătate a recurentei sau alte date cu caracter personal, și nu a precizat alt diagnostic și nici alt tratament decât cele care se regăsesc în documentele medicale atașate de recurentă cererii de decont.

Prin urmare intimata nu a divulgat sau comunicat informații medicale, cum în mod greșit susține recurenta, ci în raport cu diagnosticul și tratamentul prescris recurentei, rezultat din prescripțiile medicale anexate de aceasta cererilor de decont, a apreciat dacă este sau nu justificată cererea de decontare a contravalorii unor servicii medicale și a unor medicamente. Înalta Curte urmează a respinge și toate criticile formulate de recurentă pe fondul cauzei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care constată că instanța de fond a identificat, interpretat și aplicat în mod corect, legislația incidentă în cauză, stabilind că art. .25 din O.U.G.

nr. 27/2006, nu este o normă specială, cum în mod greșit susține recurenta, ci trebuie coroborat cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Așadar, este indiscutabil că persoanele care se încadrează în ipoteza art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 au dreptul la restituirea sumelor de bani plătite ca și contribuție personală sau coplată pentru anumite servicii medicale, medicamente, proteze și orteze, cu condiția respectării reglementărilor din sistemul asigurărilor de sănătate. În calitatea lor de asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate judecătorii beneficiază de un pachet de servicii de îngrijire de sănătate suportat de Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și de programe naționale de sănătate, suportate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătății, cu respectarea condițiilor privind adresarea către un furnizor autorizat de servicii medicale, aflat în relație contractuală cu C.A.S.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 218 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurații au dreptul să beneficieze de servicii medicale în spitalele aflate în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate Gratuitatea de care beneficiază judecătorii, în condițiile art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 constă în suportarea de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiției, numai a contravalorii contribuției personale pentru serviciile medicale de care au beneficiat și care nu a fost suportată de casele de asigurări de sănătate, în virtutea calității generale de asigurat în cadrul serviciilor asigurărilor sociale de sănătate, și nu de întreaga valoare cum pretinde, în mod greșit recurenta.

Totodată, este de necontestat că pentru a beneficia de decontarea sumelor la care au dreptul potrivit legii, prescripțiile medicale trebuie să fie eliberate de medici care au relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate, serviciul medical sau medicamentul să fie recomandat pentru afecțiunea pentru care se prescrie și totodată să fie respectate procedurile speciale. Mai mult decât atât trebuie respectate și dispozițiile Ordinului comun Ministerul Sănătății Publice/Casa Națională de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor. Or, în mod corect instanța de fond a reținut că medicamentele și serviciile medicale pentru care recurenta a solicitat decontarea contravalorii au fost prescrise fără să fie respectate aceste protocoale astfel cum sunt reglementate de Ministerul Sănătății.

Totodată, în mod corect a reținut instanța de fond că în condițiile în care reclamanta nu a respectat și reglementările din sistemul asigurărilor de sănătate, în mod justificat intimata nu i-a aprobat decontarea integrală a sumelor solicitate. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.S.F. împotriva Sentinței civile nr. 1967 din 28 aprilie 2010, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.