ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 744/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 744/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin Sentința civilă nr. 1967 din 28 aprilie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta N.S.F. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a solicitat în principal anularea actului

administrativ, Adresa din 10 iulie 2009 emisă de Ministerul Justiției prin care

i se încalcă dreptul la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale,

reglementat de art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea

magistraților.

În acest sens, se

reține că reclamanta a depus cereri-decont pentru plata contravalorii unor

medicamente, la Tribunalul Vrancea, în vederea aprobării de către ordonatorul

principal de credite, Ministerul Justiției. Respectivele cereri de decont au

fost adresate pârâtului, iar prin actul contestat, respectiv Adresa din 10

iulie 2009, ordonatorul de credite a comunicat avizul negativ pentru o parte

din solicitările reclamantei menționate în cererea de decont din 01 iulie 2009.

Astfel pentru

bonurile fiscale din 16 martie 2009 și din 16 martie 2009 eliberate de C.P.

SRL, s-a apreciat că avizul negativ dat de pârât este legal, în condițiile în

care Legea nr. 95/2006 prevede la art. 237 pct. H alin. (1), că din fondul

național unic de asigurări de sănătate nu se decontează contravaloarea

serviciilor FIV și faptul că aceste servicii se suportă de către asigurat.

Cu privire la

medicamentele procurate prin bonul din 03 martie 2009 și bonurile din 17 martie

2009, din 09 martie 2009 și din 13 martie 2009 s-a reținut că avizul negativ

dat de pârât este legal întrucât reclamanta nu a depus rețete medicale

eliberate de un medic pentru a face dovada că medicamentele i-au fost prescrise

și au fost procurate pentru nevoi personale.

Pentru bonurile din

28 ianuarie 2009 s-a constatat că avizul este de asemenea legal, întrucât fiind

vorba de un medicament compensat, contravaloarea lui se suportă direct de la

bugetul de stat și nu din Fondul Național de Sănătate și de aceea se prescrie

prin rețetă medicală cu regim special.

Prin urmare s-a

constatat că avizul negativ sau parțial negativ dat de pârât prin cele trei

cereri contestate și anume nr. X/2009, nr. Y/2009 și nr. Z/2009, ca răspuns la

cererile de decont ale reclamantei din 01 iulie 2009, din 08 septembrie 2009 și

din 06 noiembrie 2009 au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, astfel

că solicitarea reclamantei de anulare a cererilor de acordare aviz au fost

considerate ca neîntemeiate.

Prin petitul doi al

cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate dreptul

său în calitate de magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale

conform art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006. Instanța de fond a reținut că acest

capăt de cerere este subsecvent primului capăt de cerere și a apreciat că

dreptul oricărui magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale,

prevăzut de art. 25 se exercită cu respectarea condițiilor impuse de lege și

alte acte normative emise în baza legii pentru acordarea gratuității.

Cu privire la capătul

trei din cererea de chemare în judecată s-a constatat că este tot un capăt de

cerere subsecvent primului astfel că potrivit principiului de drept accesoriul

urmează soarta principalului, fiind respins. Capătul patru din cererea de

chemare în judecată a fost de asemenea considerat ca fiind neîntemeiat.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1967 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta N.S.F., în

temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate recurenta-reclamantă a susținut, în esență,

următoarele:

Printr-un set de

critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond este

rezultatul unei greșite aplicări a legii, fondată pe o apreciere eronată a

probelor administrate în cauză.

Astfel, susține

recurenta-reclamantă că în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe

art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006, instanța de fond s-a limitat la preluarea

apărărilor pârâtei din întâmpinare, ignorând cu desăvârșire argumentele

invocate prin acțiunea introductivă și prin cererea completatoare, aspect de

natură a-i încălca dreptul său de acces la justiție, reglementat de art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Arată

recurenta-reclamantă că sub acest aspect prima instanță reține rituos și fără

niciun argument legal faptul că procedurile medicale urmate nu sunt supuse

decontării în condițiile Legii nr. 95/2006, deși s-a solicitat constatarea unui

drept la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale în baza unui text legal

prevăzut într-o lege specială derogatorie de la dreptul comun constituit de

Legea nr. 95/2006 și anume art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea

magistraților, dispoziții legale care sunt derogatorii de la dreptul comun.

În acest sens,

susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a ignorat complet caracterul

de normă specială a dispozițiilor legale pe care a fost întemeiată acțiunea și

a stabilit fără nicio argumentație legală faptul că dreptul la asistență

medicală este cel reglementat de Legea nr. 95/2006 - legea generală.

În ceea ce privește

suma solicitată spre decontare, susține recurenta-reclamantă că prima instanță

nu a observat precizările prin care se demonstra faptul că anumite calcule erau

eronate, în condițiile în care din sumele solicitate la decontare erau scăzute

costuri ale unor suplimente alimentare pentru care nici nu s-a solicitat

decontul.

Cât privește pretinsa

lipsă a unor prescripții medicale, în opinia recurentei-reclamante, acesta nu

era un motiv pentru respingerea cererii de decontare de către pârât, ci doar

putea constitui un motiv pentru solicitarea de documente justificative.

Totodată, consideră

recurenta-reclamantă, că faptul că prima instanță reține că bonurile de

achiziție, nenominale, nu pot constitui mijloc de probă nu face decât să

dovedească superficialitatea în analizarea probelor și chiar necunoașterea

legii. Aceeași instanță ar fi trebuit să observe că la dosar, fiecare bon de

achiziție al medicamentelor este însoțit de dovada eliberării din POS-ul din

farmacie ca urmare a utilizării cardului de salariu, dovadă în care apare

numele său sau al soțului.

În ceea ce privește

modul de soluționare al petitelor derivând din încălcarea de către pârât a

dreptului la viața intimă și de familie, consideră recurenta-reclamantă că

soluția pronunțată de instanța de fond este rezultatul necunoașterii legii.

Astfel, se arată că

solicitările de decontare a costurilor unor medicamente și servicii medicale,

vizau afecțiuni care țin strict de viața sa intimă, de viață privată și de

familie iar dezavuarea oricăror amănunte legate de aceste proceduri medicale a

avut drept finalitate încălcarea dreptului său la confidențialitatea vieții

intime și de familie, precum și expunerea sa unor întrebări incomode privind

reușita tratamentului din partea unor persoane care nu ar fi cunoscut aceste

date dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația legală de a asigura respectarea

acestui drept fundamental.

Deși prin cuprinsul

solicitărilor de decontare a sumelor avansate pentru medicamente și servicii

medicale s-a folosit generic expresia "suma de (...) reprezentând cost

analize și servicii medicale", pârâtul cu total dispreț față de drepturile

fundamentale, atitudine confirmată și de instanța de judecată, atunci când a

refuzat recunoașterea dreptului la decontarea sumei solicitate, a făcut publică

atât procedura medicală urmată cât și diagnosticul medical, aspect de natură a

conduce la încălcarea dreptului său la viață intimă și de familie.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtei să elaboreze o procedură

administrativă cu privire la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale

magistraților, astfel încât să asigure confidențialitatea datelor cu caracter

personal pe care le presupune actul medical, susține recurenta-reclamantă că

motivarea instanței este superfluă și confirmă aplicarea greșită a legii.

instanței de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele

arătate în continuare.

În primul rând Înalta

Curte va respinge criticile recurentei referitoare la soluționarea cauzei de

către instanța de fond cu încălcarea dreptului de acces la justiție reglementat

de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, constatând, în acest sens, că instanța de fond prin modul

în care a interpretat și aplicat normele legale incidente în cauză și a

analizat temeinicia pretențiilor reclamantei prin prisma probatoriului

administrat, nu a adus atingere dreptului de acces la instanță, așa cum în mod greșit

se susține prin cererea de recurs.

Așadar, este fără

echivoc faptul că cererea reclamantei indiferent de argumentele reținute în

considerentele hotărârii recurate a fost analizată efectiv de către instanța de

fond care a examinat toate aspectele pertinente ale cauzei, atât cele de fapt

cât și cele de drept, prin prisma probelor administrate în cauză. Faptul că

judecătorul fondului a conchis asupra netemeiniciei pretențiilor reclamantei și

a preluat o parte din apărările pârâtei nu echivalează cu o lipsă de analiză a

susținerilor reclamantei cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

În acest context,

Înalta Curte subliniază faptul că puterea de a examina orice chestiune de fapt

și de drept are niște limite, inerente rolului și statutului puterii

judecătorești într-un stat de drept supus principiului separației puterilor în

stat. Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu acordă un

drept de acces la o instanță cu competența de a invalida sau de a înlătura

aplicarea unei legi sau de a da o anumită interpretare jurisprudențială unor

texte de lege, în sensul solicitat de reclamantă.

Totodată, Înalta

Curte nu poate să rețină nici faptul că respingerea cererii reclamantei s-a

făcut într-un mod arbitrar, ca efect al unor erori în aplicarea normelor legale

incidente în cauză, decizia având corespondent în probele administrate în cauză

și în dreptul intern aplicabil.

De asemenea, Înalta

Curte mai subliniază faptul că în general divergențele de jurisprudență sunt o

consecință inerentă a oricărui sistem juridic, iar rolul său ca instanță

supremă constă tocmai în soluționarea divergențelor de jurisprudență, sursă de

insecuritate juridică, ceea ce s-a și produs prin soluționarea celor două cauze

promovate de recurentă.

Totodată, Înalta Curte

va respinge și criticile de recurs referitoare la încălcarea dreptului la

respectarea vieții private reglementat de art. 26 din Constituția României și

art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, este adevărat

că dreptul la respectarea vieții private presupune garantarea permanentă a

confidențialității datelor personale de sănătate ceea ce impune o mare prudență

în comunicarea și prelucrarea unor astfel de date în cadrul unor proceduri.

Însă, Înalta Curte nu

poate reține încălcarea dreptului la viața privată în cazul recurentei în

condițiile în care intimata în corespondența purtată, în cadrul procedurii de

decontare, nu a furnizat informații despre starea de sănătate a recurentei sau

alte date cu caracter personal, și nu a precizat alt diagnostic și nici alt

tratament decât cele care se regăsesc în documentele medicale atașate de

recurentă cererii de decont. Prin urmare intimata nu a divulgat sau comunicat

informații medicale, cum în mod greșit susține recurenta, ci în raport cu

diagnosticul și tratamentul prescris recurentei, rezultat din prescripțiile

medicale anexate de aceasta cererilor de decont, a apreciat dacă este sau nu

justificată cererea de decontare a contravalorii unor servicii medicale și a

unor medicamente.

Înalta Curte urmează

a respinge și toate criticile formulate de recurentă pe fondul cauzei,

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

condițiile în care constată că instanța de fond a identificat, interpretat și

aplicat în mod corect, legislația incidentă în cauză, stabilind că art. .25 din

O.U.G. nr. 27/2006, nu este o normă specială, cum în mod greșit susține

recurenta, ci trebuie coroborat cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătății.

Așadar, este

indiscutabil că persoanele care se încadrează în ipoteza art. 25 din O.U.G. nr.

27/2006 au dreptul la restituirea sumelor de bani plătite ca și contribuție

personală sau coplată pentru anumite servicii medicale, medicamente, proteze și

orteze, cu condiția respectării reglementărilor din sistemul asigurărilor de

sănătate.

În calitatea lor de

asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate judecătorii

beneficiază de un pachet de servicii de îngrijire de sănătate suportat de

Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și de programe

naționale de sănătate, suportate de la bugetul de stat, prin bugetul

Ministerului Sănătății, cu respectarea condițiilor privind adresarea către un

furnizor autorizat de servicii medicale, aflat în relație contractuală cu

C.A.S.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 218 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora

asigurații au dreptul să beneficieze de servicii medicale în spitalele aflate

în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate

Gratuitatea de care

beneficiază judecătorii, în condițiile art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 constă în

suportarea de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiției, numai a

contravalorii contribuției personale pentru serviciile medicale de care au beneficiat

și care nu a fost suportată de casele de asigurări de sănătate, în virtutea

calității generale de asigurat în cadrul serviciilor asigurărilor sociale de

sănătate, și nu de întreaga valoare cum pretinde, în mod greșit recurenta.

Totodată, este de necontestat

că pentru a beneficia de decontarea sumelor la care au dreptul potrivit legii,

prescripțiile medicale trebuie să fie eliberate de medici care au relații

contractuale cu casele de asigurări de sănătate, serviciul medical sau

medicamentul să fie recomandat pentru afecțiunea pentru care se prescrie și

totodată să fie respectate procedurile speciale.

Mai mult decât atât

trebuie respectate și dispozițiile Ordinului comun Ministerul Sănătății

Publice/Casa Națională de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008

pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor.

Or, în mod corect

instanța de fond a reținut că medicamentele și serviciile medicale pentru care

recurenta a solicitat decontarea contravalorii au fost prescrise fără să fie

respectate aceste protocoale astfel cum sunt reglementate de Ministerul

Sănătății.

Totodată, în mod

corect a reținut instanța de fond că în condițiile în care reclamanta nu a

respectat și reglementările din sistemul asigurărilor de sănătate, în mod

justificat intimata nu i-a aprobat decontarea integrală a sumelor solicitate.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de N.S.F. împotriva Sentinței civile nr. 1967 din 28 aprilie 2010, a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.