ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1098/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1098/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 716 din 09 februarie

2010, sentință pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N.S.F.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, acesta

fiind obligat să achite reclamantei suma de 4.251,37 RON actualizată cu indicele

de inflație la data plății.

Prin aceeași sentință

au fost respinse capetele de cerere privind anularea actelor din 23 iulie 2008 și

din 21 octombrie 2008, precum și cele privind obligarea pârâtului la respectarea

drepturilor la viață intimă și la plata de daune morale, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea magistraților „judecătorii, procurorii, personalul

asimilat acestora și magistrații asistenți, în activitate sau pensionari, beneficiază

în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile respectării

dispozițiilor legale privind plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate”

astfel că singura condiție care trebuie să fie îndeplinită de magistrat pentru a

beneficia în mod gratuit de medicamente, este plata contribuției pentru asigurări

sociale de sănătate în condițiile stabilite de Legea nr. 95/2006.

Precizează judecătorul

fondului în considerentele sentinței că aceasta a fost intenția legiuitorului, impunând

o singură condiție referitoare doar la plata contribuției pentru asigurări sociale

de sănătate, pentru că dacă ar fi dorit să fie respectate toate condițiile prevăzute

de Legea nr. 95/2006 și de legislația secundară, ar fi redactat diferit textul

art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006.

În speță, reține instanța

de fond, prin cererile formulate la 07 iulie 2008, 24 septembrie 2008 și 10 octombrie

2008, reclamanta, în calitate de judecător, a solicitat decontarea mai multor medicamente

și servicii medicale, pârâtul refuzând decontarea cu motivarea că acestea nu sunt

reglementate de Ordinul comun al Ministerul Sănătății Publice nr. 522 din 27 martie

2008 și al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 236 din 27 martie 2008 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condițiile

acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate

pentru anul 2008.

Precizează instanța de

fond că normele la care face referire pârâtul nu sunt aplicabile magistraților,

întrucât art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 nu face trimitere la ele, prin refuzul pârâtului

de a-i deconta aceste medicamente și proceduri medicale fiind îngrădit dreptul reclamantei

de a beneficia de asistență medicală gratuită.

Având în vedere aceste

aspecte, instanța de fond a considerat parțial întemeiată cererea reclamantei și

a obligat pe pârât la plata sumei de 4.251,37 RON, actualizată cu indicele de inflație,

sumă ce reprezintă contravaloarea medicamentelor și procedurilor medicale, solicitate

de reclamantă.

Susținerile pârâtului

privind inadmisibilitatea acțiunii au fost considerate neîntemeiate, instanța de

fond reținând că reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act, ci a invocat refuzul

nejustificat al pârâtului de soluționare a mai multor cereri, astfel că nu era necesară

efectuarea plângerii prealabile, obligatorie potrivit Legii nr. 554/2004.

În realitate, reține instanța

de fond, adresele de răspuns din 23 iulie 2008 și din 21 octombrie 2008, nu sunt

acte administrative, deoarece nu dau naștere unui raport juridic, nu modifică și

nu sting un raport juridic.

Cât privește, cererile

privind obligarea pârâtului la respectarea dreptului la viața intimă și de familie

al reclamantei și la plata daunelor morale, prima instanță a reținut că nu sunt

întemeiate, întrucât adresele de răspuns ale pârâtului nu au folosit alți termeni

decât cei folosiți de reclamantă în cererile de decontare și în facturile ce însoțesc

acele cereri și deci nu a fost lezat dreptul reclamantei la viața intimă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs în termen legal ambele părți din proces.

Recurenta-reclamantă și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii” – susținând, în esență, prin motivele de recurs formulate că soluția instanței

de fond, prin respingerea capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la respectarea

dreptului reclamantei-garantat de art. 26 din Constituția României – referitor la

viața intimă, privată și de familie, drept ce i-a fost încălcat prin cele două adrese

de răspuns – din 23 iulie 2008 și din 21 octombrie 2008, precum și obligarea pârâtului

la plata sumei de 30.000 euro, daune morale, nu este decât rezultatul unei greșite

aplicări a legii, fondată pe o apreciere eronată a probelor.

În speță, precizează recurenta-reclamantă

solicitările de decontare a costului unor medicamente și servicii medicale vizau

afecțiuni care țin strict de viață sa intimată, de viața privată și a familiei sale

și cu toate că din cuprinsul cererilor formulate nu rezultă că ar fi făcut public

diagnosticul sau procedura urmată, intimatul-pârât Ministerul Justiției, atunci

când refuză recunoașterea dreptului său la decontarea sumei solicitate, face publică

procedura medicală urmată și implicit diagnosticul medical, utilizând și un răspuns

pe o adresă comună.

Așadar, susține recurenta-reclamantă,

instanța de fond în mod greșit a reținut că pârâtul nu a folosit alți termeni decât

cei indicați de ea prin cererea de decontare a medicamentelor și serviciilor medicale.

În cauză, menționează

recurenta-reclamantă, s-a adresat cu o cerere personală de decontare, însoțită de

documentele justificative din punct de vedere contabil, solicitarea de decontare

nefiind cerută la comun cu alți judecători sau grefieri, iar corespondența întreținută

a fost personală și nu publică.

Chiar și în ipoteza în

care ar fi precizat în cererea de decont diagnosticul și tratamentul urmat, intimatul-pârât

nu ar fi fost îndreptățit să facă publice aceste informații legate de viața intimă

și familia sa.

Mai precizează recurenta-reclamantă

că prima instanță a ignorat complet argumentațiile aduse în susținerea admiterii

acestor capete de cereri, precum și deciziile de speță, invocate – Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului în cauza C.C. contra Spaniei din octombrie 2009, Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Boldea contra României, Hotărârea

din 25 ianuarie 1997 a Curții de la Strasbourg în cauza Z. contra Findandei.

A invocat recurenta reclamantă

și Decizia nr. 162 din 26 februarie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a

analizat constituționalitatea dispozițiilor art. 20 și art. 22 din Legea nr. 46/2003

– Legea drepturilor pacientului.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii și a celor două

capete de cerere, astfel cum au fost formulate.

Intimatul-pârât Ministerul

Justiției a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea

acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât Ministerul

Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. pen.,

iar prin motivele de recurs formulate a criticat sentința, susținând următoarele:

- în mod neîntemeiat instanța

de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru nerespectarea dispozițiilor

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, plângerea administrativă prealabilă fiind

obligatorie înainte de a se adresa instanței de judecată;

- în fond, prima instanță

a reținut greșit că pârâtul a refuzat decontarea unor proceduri medicale și servicii,

deoarece reclamantei i s-au decontat parțial sumele solicitate în conformitate cu

legislația în vigoare în materia asigurărilor de sănătate;

- prevederile art. 25

din O.U.G. nr. 27/2006, susține recurentul pârât, trebuie coroborate cu prevederile

Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, conform căreia judecătorii,

procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți, în activitate

sau pensionari au dreptul la restituirea sumelor de bani plătite ca și contribuție

personală sau coplată pentru anumite servicii medicale, medicamente, proteze, cu

condiția respectării reglementărilor din sistemul asigurărilor de sănătate;

- instanța de fond, în

mod greșit, nu a luat în considerare că în speță, reclamanta nu a respectat dispozițiile

Ordinului comun al Ministrului Sănătății Publice/Casei Naționale de Asigurări

de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice

privind prescrierea medicamentelor.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii.

Analizând cele două recursuri,

în raport de sentința atacată, criticile aduse acesteia prin motivele de recurs

formulate, actele și lucrările dosarului precum și legislația incidentă în cauză,

Înalta Curte constată că este fondat numai recursul declarat de Ministerul Justiției,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cât privește excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de recurentul-pârât, ca urmare a neefectuării

plângerii prealabile obligatorii potrivit Legii contenciosului administrativ

nr. 554/2004, se reține că instanța de fond i-a dat o rezolvare corectă prin respingerea

acesteia.

Obiectul cererii de chemare

în judecată l-a constituit, printre altele și anularea celor două adrese din 23

iulie 2008 și respectiv din 21 octombrie 2008, emise de pârât și constatarea dreptului

reclamantei în calitate de magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale,

conform dispozițiilor speciale ale art. 28 din O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea

magistraților.

Cu alte cuvinte, reclamanta

se plânge de faptul că în mod nejustificat, Ministerul Justiției nu a procedat la

decontarea tuturor serviciilor medicale pentru care a avut contribuție personală,

servicii medicale solicitate la plată prin cererile din 07 iulie 2008, 24 septembrie

2008 și 10 octombrie 2008, astfel încât în mod corect instanța de fond a considerat

că nu era necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004.

Cele două adrese, astfel

cum corect reține și instanța de fond, reprezintă de fapt răspunsuri date de Ministerul

de Justiție către managerul economic al Tribunalului Vrancea în legătură cu modul

de rezolvare al mai multor cereri de decontare pentru anumite servicii medicale,

printre care și cererile formulate de reclamantă, fiind discutabil caracterul lor

de act administrativ, aspect analizat de instanța de fond care a considerat că nu

sunt acte administrative în înțelesul Legii contenciosului administrativ.

Cât privește fondul cauzei,

astfel cum în mod corect susține recurentul-pârât, prima instanță a interpretat

în mod eronat și restrictiv dispozițiile art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 atunci când

a stabilit că singura condiție ce trebuie îndeplinită de un magistrat este doar

aceea de a plăti contribuția de asigurări sociale de sănătate, pentru că în mod

indiscutabil acest text de lege trebuie coroborat cu prevederile Legii nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății.

Astfel, în ipoteza în

care contravaloarea unui medicament sau serviciu medical este suportat integral

sau parțial de sistemul asigurărilor de sănătate, judecătorii, procurorii, personalul

asimilat acestora și magistrații asistenți în activitate sau pensionari pot beneficia

numai de sumele ce reprezintă partea nesuportată de casele de asigurări de sănătate

și plătite de aceștia, și nu de întreaga valoare cum pretinde intimata-reclamantă.

Totodată, pentru a beneficia

de decontarea sumelor la care au dreptul potrivit legii, prescripțiile medicale

trebuie să fie eliberate de medici care au relații contractuale cu casele de asigurări

de sănătate, serviciul medical sau medicamentul să fie recomandat pentru afecțiunea

pentru care se prescrie și totodată să fie respectate procedurile speciale.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 218 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurații

au dreptul să beneficieze de servicii medicale în spitalele aflate în relații contractuale

cu casele de asigurări de sănătate.

Mai mult decât atât, trebuie

respectate și dispozițiile Ordinului comun Ministrului Sănătății Publice/Casei Naționale

de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor

terapeutice privind prescrierea medicamentelor.

Or, medicamentele și serviciile

medicale pentru care intimata-reclamantă a solicitat decontarea contravalorii au

fost prescrise fără să fie respectate aceste protocoale astfel cum sunt reglementate

de Ministerul Sănătății.

Prin adresa din 23 iulie

2008 înaintată de recurentul-pârât către Managerul economic al Tribunalului Vrancea,

i s-a explicat în mod concret intimatei-reclamante de ce nu i se poate deconta suma

reprezentând procedurile medicale solicitate cu cererea din 07 iulie 2008, și anume

pentru faptul că acele proceduri nu sunt reglementate de Ordinul comun al Ministerului

Sănătății Publice nr. 522 din 27 martie 2008 și al Casei Naționale de Asigurări

de Sănătate nr. 236 din 27 martie 2008, pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a contractului cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în

cadru sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008.

Prin adresa din 21 octombrie

2008, de asemenea contestată de intimata-reclamantă, acesteia i s-au dat explicații

detaliate cu privire la nedecontarea unor medicamente sau servicii medicale, fie

că nu au fost respectate prevederile Ordinului Ministrului Sănătății Publice/Casei

Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea

protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor aferente denumirilor

comune internaționale prevăzute în lista cuprinzând denumirile comune internaționale

corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție

personală, pe bază de prescripție medicală în sistemul asigurărilor sociale de sănătate,

aprobată prin H.G. nr. 720/2008, fie pentru că acestea se decontează numai parțial,

cum e cazul serviciilor medicale stomatologice, indicându-se în concret ce anume

servicii medicale se pot deconta.

Așadar, în condițiile

în care intimata-reclamantă nu a respectat și reglementările din sistemul asigurărilor

de sănătate, în mod corect Serviciul de asistență medicală din cadrul Ministerului

Justiției nu i-a aprobat la decontare sumele solicitate integral.

Ca o concluzie a celor

expuse, Înalta Curte reține că în mod neîntemeiat și numai cu aplicarea greșită

a legii, instanța de fond a admis acțiunea reclamantă și a obligat recurentul-pârât

la plata sumei de 4.251,37 RON, reprezentând contravalore medicamente și servicii

medicale, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Recursul este fondat astfel

că în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis, iar, ca o consecință, sentința

instanței de fond va fi modificată în sensul că se va respinge în tot acțiunea formulată

de reclamantă.

Cât privește recursul

declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, soluție ce

se impune în raport și de modul de soluționare a recursului formulat de pârâtul

Ministerul Justiției, recurs pe care instanța de control judiciar l-a considerat

a fi fondat și, ca o consecință, prin modificarea sentinței instanței de fond, a

ajuns la concluzia respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În recursul formulat reclamanta

critică hotărârea primei instanțe pe capetele de cerere respinse, respectiv obligarea

pârâtului la respectarea dreptului la viață intimă și la plata de daune morale în

sumă de 30.000 euro, arătând că soluția instanței este rezultatul unei greșite aplicări

a legii, motiv de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Însăși reclamanta consideră

aceste cereri, accesorii cererii principale, aceea de obligare a pârâtului la plata

contravalorii actualizate a medicamentelor și serviciilor medicale în sumă de 4.251,37

RON.

Or, dacă analizând recursul

formulat de pârâtul Ministerul Justiției, Înalta Curte a considerat că este fondat

și că se impune respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei pentru considerentele

ce au fost deja precizate de Înalta Curte, deci și respingerea capătului principal

de acțiune, este de la sine înțeles că nu pot fi rezolvate, într-un mod favorabil

reclamantei, capetele de cerere accesorii cererii principale, conform principiului

– accesorium sequitur principalem.

Apare deci ca fiind inutilă

analizarea motivelor de recurs formulate de reclamantă, recurs care oricum nu poate

primi o rezolvare favorabilă.

Ca o concluzie a celor

expuse, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul declarat de pârâtul Ministerul

Justiție urmează a fi admis, iar sentința instanței de fond modificată în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii formulată de reclamantă, recursul formulat

de aceasta urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de N.S.F. împotriva sentinței nr. 716 din 09 februarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 716 din 09 februarie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2011.