ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1098/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 716 din 09 februarie 2010, sentință pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N.S.F. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, acesta fiind obligat să achite reclamantei suma de 4.251,37 RON actualizată cu indicele de inflație la data plății. Prin aceeași sentință au fost respinse capetele de cerere privind anularea actelor din 23 iulie 2008 și din 21 octombrie 2008, precum și cele privind obligarea pârâtului la respectarea drepturilor la viață intimă și la plata de daune morale, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea magistraților „judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți, în activitate sau pensionari, beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate” astfel că singura condiție care trebuie să fie îndeplinită de magistrat pentru a beneficia în mod gratuit de medicamente, este plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate în condițiile stabilite de Legea nr. 95/2006.

Precizează judecătorul fondului în considerentele sentinței că aceasta a fost intenția legiuitorului, impunând o singură condiție referitoare doar la plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate, pentru că dacă ar fi dorit să fie respectate toate condițiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 și de legislația secundară, ar fi redactat diferit textul art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006.

În speță, reține instanța de fond, prin cererile formulate la 07 iulie 2008, 24 septembrie 2008 și 10 octombrie 2008, reclamanta, în calitate de judecător, a solicitat decontarea mai multor medicamente și servicii medicale, pârâtul refuzând decontarea cu motivarea că acestea nu sunt reglementate de Ordinul comun al Ministerul Sănătății Publice nr. 522 din 27 martie 2008 și al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 236 din 27 martie 2008 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008. Precizează instanța de fond că normele la care face referire pârâtul nu sunt aplicabile magistraților, întrucât art. 25 din O.U.G.

nr. 27/2006 nu face trimitere la ele, prin refuzul pârâtului de a-i deconta aceste medicamente și proceduri medicale fiind îngrădit dreptul reclamantei de a beneficia de asistență medicală gratuită. Având în vedere aceste aspecte, instanța de fond a considerat parțial întemeiată cererea reclamantei și a obligat pe pârât la plata sumei de 4.251,37 RON, actualizată cu indicele de inflație, sumă ce reprezintă contravaloarea medicamentelor și procedurilor medicale, solicitate de reclamantă. Susținerile pârâtului privind inadmisibilitatea acțiunii au fost considerate neîntemeiate, instanța de fond reținând că reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act, ci a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a mai multor cereri, astfel că nu era necesară efectuarea plângerii prealabile, obligatorie potrivit Legii nr. 554/2004.

În realitate, reține instanța de fond, adresele de răspuns din 23 iulie 2008 și din 21 octombrie 2008, nu sunt acte administrative, deoarece nu dau naștere unui raport juridic, nu modifică și nu sting un raport juridic. Cât privește, cererile privind obligarea pârâtului la respectarea dreptului la viața intimă și de familie al reclamantei și la plata daunelor morale, prima instanță a reținut că nu sunt întemeiate, întrucât adresele de răspuns ale pârâtului nu au folosit alți termeni decât cei folosiți de reclamantă în cererile de decontare și în facturile ce însoțesc acele cereri și deci nu a fost lezat dreptul reclamantei la viața intimă. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal ambele părți din proces.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” – susținând, în esență, prin motivele de recurs formulate că soluția instanței de fond, prin respingerea capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la respectarea dreptului reclamantei-garantat de art. 26 din Constituția României – referitor la viața intimă, privată și de familie, drept ce i-a fost încălcat prin cele două adrese de răspuns – din 23 iulie 2008 și din 21 octombrie 2008, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, daune morale, nu este decât rezultatul unei greșite aplicări a legii, fondată pe o apreciere eronată a probelor.

În speță, precizează recurenta-reclamantă solicitările de decontare a costului unor medicamente și servicii medicale vizau afecțiuni care țin strict de viață sa intimată, de viața privată și a familiei sale și cu toate că din cuprinsul cererilor formulate nu rezultă că ar fi făcut public diagnosticul sau procedura urmată, intimatul-pârât Ministerul Justiției, atunci când refuză recunoașterea dreptului său la decontarea sumei solicitate, face publică procedura medicală urmată și implicit diagnosticul medical, utilizând și un răspuns pe o adresă comună. Așadar, susține recurenta-reclamantă, instanța de fond în mod greșit a reținut că pârâtul nu a folosit alți termeni decât cei indicați de ea prin cererea de decontare a medicamentelor și serviciilor medicale.

În cauză, menționează recurenta-reclamantă, s-a adresat cu o cerere personală de decontare, însoțită de documentele justificative din punct de vedere contabil, solicitarea de decontare nefiind cerută la comun cu alți judecători sau grefieri, iar corespondența întreținută a fost personală și nu publică. Chiar și în ipoteza în care ar fi precizat în cererea de decont diagnosticul și tratamentul urmat, intimatul-pârât nu ar fi fost îndreptățit să facă publice aceste informații legate de viața intimă și familia sa. Mai precizează recurenta-reclamantă că prima instanță a ignorat complet argumentațiile aduse în susținerea admiterii acestor capete de cereri, precum și deciziile de speță, invocate – Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza C.C.

contra Spaniei din octombrie 2009, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Boldea contra României, Hotărârea din 25 ianuarie 1997 a Curții de la Strasbourg în cauza Z. contra Findandei. A invocat recurenta reclamantă și Decizia nr. 162 din 26 februarie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat constituționalitatea dispozițiilor art. 20 și art. 22 din Legea nr. 46/2003 – Legea drepturilor pacientului. Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii și a celor două capete de cerere, astfel cum au fost formulate. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. pen., iar prin motivele de recurs formulate a criticat sentința, susținând următoarele: - în mod neîntemeiat instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, plângerea administrativă prealabilă fiind obligatorie înainte de a se adresa instanței de judecată; - în fond, prima instanță a reținut greșit că pârâtul a refuzat decontarea unor proceduri medicale și servicii, deoarece reclamantei i s-au decontat parțial sumele solicitate în conformitate cu legislația în vigoare în materia asigurărilor de sănătate; - prevederile art. 25 din O.U.G.

nr. 27/2006, susține recurentul pârât, trebuie coroborate cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, conform căreia judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți, în activitate sau pensionari au dreptul la restituirea sumelor de bani plătite ca și contribuție personală sau coplată pentru anumite servicii medicale, medicamente, proteze, cu condiția respectării reglementărilor din sistemul asigurărilor de sănătate; - instanța de fond, în mod greșit, nu a luat în considerare că în speță, reclamanta nu a respectat dispozițiile Ordinului comun al Ministrului Sănătății Publice/Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor.

Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. Analizând cele două recursuri, în raport de sentința atacată, criticile aduse acesteia prin motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului precum și legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că este fondat numai recursul declarat de Ministerul Justiției, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de recurentul-pârât, ca urmare a neefectuării plângerii prealabile obligatorii potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, se reține că instanța de fond i-a dat o rezolvare corectă prin respingerea acesteia.

Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit, printre altele și anularea celor două adrese din 23 iulie 2008 și respectiv din 21 octombrie 2008, emise de pârât și constatarea dreptului reclamantei în calitate de magistrat la acordarea în mod gratuit a asistenței medicale, conform dispozițiilor speciale ale art. 28 din O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea magistraților. Cu alte cuvinte, reclamanta se plânge de faptul că în mod nejustificat, Ministerul Justiției nu a procedat la decontarea tuturor serviciilor medicale pentru care a avut contribuție personală, servicii medicale solicitate la plată prin cererile din 07 iulie 2008, 24 septembrie 2008 și 10 octombrie 2008, astfel încât în mod corect instanța de fond a considerat că nu era necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cele două adrese, astfel cum corect reține și instanța de fond, reprezintă de fapt răspunsuri date de Ministerul de Justiție către managerul economic al Tribunalului Vrancea în legătură cu modul de rezolvare al mai multor cereri de decontare pentru anumite servicii medicale, printre care și cererile formulate de reclamantă, fiind discutabil caracterul lor de act administrativ, aspect analizat de instanța de fond care a considerat că nu sunt acte administrative în înțelesul Legii contenciosului administrativ. Cât privește fondul cauzei, astfel cum în mod corect susține recurentul-pârât, prima instanță a interpretat în mod eronat și restrictiv dispozițiile art. 25 din O.U.G.

nr. 27/2006 atunci când a stabilit că singura condiție ce trebuie îndeplinită de un magistrat este doar aceea de a plăti contribuția de asigurări sociale de sănătate, pentru că în mod indiscutabil acest text de lege trebuie coroborat cu prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Astfel, în ipoteza în care contravaloarea unui medicament sau serviciu medical este suportat integral sau parțial de sistemul asigurărilor de sănătate, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți în activitate sau pensionari pot beneficia numai de sumele ce reprezintă partea nesuportată de casele de asigurări de sănătate și plătite de aceștia, și nu de întreaga valoare cum pretinde intimata-reclamantă.

Totodată, pentru a beneficia de decontarea sumelor la care au dreptul potrivit legii, prescripțiile medicale trebuie să fie eliberate de medici care au relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate, serviciul medical sau medicamentul să fie recomandat pentru afecțiunea pentru care se prescrie și totodată să fie respectate procedurile speciale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 218 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asigurații au dreptul să beneficieze de servicii medicale în spitalele aflate în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate. Mai mult decât atât, trebuie respectate și dispozițiile Ordinului comun Ministrului Sănătății Publice/Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor.

Or, medicamentele și serviciile medicale pentru care intimata-reclamantă a solicitat decontarea contravalorii au fost prescrise fără să fie respectate aceste protocoale astfel cum sunt reglementate de Ministerul Sănătății.

Prin adresa din 23 iulie 2008 înaintată de recurentul-pârât către Managerul economic al Tribunalului Vrancea, i s-a explicat în mod concret intimatei-reclamante de ce nu i se poate deconta suma reprezentând procedurile medicale solicitate cu cererea din 07 iulie 2008, și anume pentru faptul că acele proceduri nu sunt reglementate de Ordinul comun al Ministerului Sănătății Publice nr. 522 din 27 martie 2008 și al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 236 din 27 martie 2008, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a contractului cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadru sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008. Prin adresa din 21 octombrie 2008, de asemenea contestată de intimata-reclamantă, acesteia i s-au dat explicații detaliate cu privire la nedecontarea unor medicamente sau servicii medicale, fie că nu au fost respectate prevederile Ordinului Ministrului Sănătății Publice/Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500 din 11 iulie 2008 pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor aferente denumirilor comune internaționale prevăzute în lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, aprobată prin H.G.

nr. 720/2008, fie pentru că acestea se decontează numai parțial, cum e cazul serviciilor medicale stomatologice, indicându-se în concret ce anume servicii medicale se pot deconta. Așadar, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a respectat și reglementările din sistemul asigurărilor de sănătate, în mod corect Serviciul de asistență medicală din cadrul Ministerului Justiției nu i-a aprobat la decontare sumele solicitate integral. Ca o concluzie a celor expuse, Înalta Curte reține că în mod neîntemeiat și numai cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond a admis acțiunea reclamantă și a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 4.251,37 RON, reprezentând contravalore medicamente și servicii medicale, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Recursul este fondat astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis, iar, ca o consecință, sentința instanței de fond va fi modificată în sensul că se va respinge în tot acțiunea formulată de reclamantă. Cât privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, soluție ce se impune în raport și de modul de soluționare a recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiției, recurs pe care instanța de control judiciar l-a considerat a fi fondat și, ca o consecință, prin modificarea sentinței instanței de fond, a ajuns la concluzia respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.

În recursul formulat reclamanta critică hotărârea primei instanțe pe capetele de cerere respinse, respectiv obligarea pârâtului la respectarea dreptului la viață intimă și la plata de daune morale în sumă de 30.000 euro, arătând că soluția instanței este rezultatul unei greșite aplicări a legii, motiv de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Însăși reclamanta consideră aceste cereri, accesorii cererii principale, aceea de obligare a pârâtului la plata contravalorii actualizate a medicamentelor și serviciilor medicale în sumă de 4.251,37 RON.

Or, dacă analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, Înalta Curte a considerat că este fondat și că se impune respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei pentru considerentele ce au fost deja precizate de Înalta Curte, deci și respingerea capătului principal de acțiune, este de la sine înțeles că nu pot fi rezolvate, într-un mod favorabil reclamantei, capetele de cerere accesorii cererii principale, conform principiului – accesorium sequitur principalem. Apare deci ca fiind inutilă analizarea motivelor de recurs formulate de reclamantă, recurs care oricum nu poate primi o rezolvare favorabilă. Ca o concluzie a celor expuse, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiție urmează a fi admis, iar sentința instanței de fond modificată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulată de reclamantă, recursul formulat de aceasta urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.S.F. împotriva sentinței nr. 716 din 09 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 716 din 09 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.