ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 673/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 673/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1006 din 10 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

cererea de constatare a caracterului politic al condamnării suferite de numitul

P.G. în baza sentinței penale nr. 1209/1947 a Tribunalului Militar București,

ca fiind tardiv formulată; a admis în parte cererea formulată de reclamantele P.L.

și T.M.L. în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. A obligat pârâtul la plata către

reclamante a sumei de 12.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din

momentul plății efective, cu titlu de daune morale, având în vedere următoarele

considerente:

În ceea ce privește încadrarea situației de fapt astfel

stabilită în prevederile Legii nr. 221/2009, tribunalul a constatat că

infracțiunea pentru care autorul reclamantelor a fost condamnat prin

sentința penală nr. 1209/1947

a Tribunalului Militar București, insulta armatei sovietice, era prevăzută de art.

8 din Legea nr. 157/1947, fără ca această condamnare să se încadreze în enumerarea

conținută de art. 1 alin. (2) lit. a) – j) din Legea nr. 221/2009 a

condamnărilor care constituie de

drept condamnări cu caracter politic.

Totuși, potrivit art.

4 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009,

persoanele

condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte

decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).

S-a

reținut că, prin petitul acțiunii reclamantele au solicitat daune morale în

cuantum de 21.625.000 euro pentru aproape 10 ani de detenție cu caracter

politic la care a fost autorul lor condamnat, prin sentința penală nr. 1209/1947

a Tribunalului Militar București și prin sentința penală nr. 613/1959 a

Tribunalului Militar, fără a învesti instanța cu o cerere de constatare a

caracterului politic a condamnării pronunțate prin sentința penală 1209/1947.

Ulterior,

prin concluziile orale formulate în dezbaterile asupra fondului și apoi prin

concluziile scrise, reclamantele au solicitat instanței să se pronunțe și

asupra constatării caracterului politic al acestei condamnări, apreciind că

această solicitare nu este o modificare a cererii în sensul art. 132 alin. (2) pct.

4 C. proc. civ.

Tribunalul

a constatat faptul că această solicitare nu se încadrează în prevederile art. 132

alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., adică reclamantele prin formularea acestui nou

capăt de cerere nu au procedat doar la „înlocuirea

cererii în constatare printr-o cerere pentru realizarea

dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi

primită.”

S-a mai avut în vedere că, în cazul de față, anterior

momentului dezbaterilor, reclamantele nu au solicitat în baza art. 4 din Legea nr.

221/2009 ca instanța să constate caracterul politic al condamnării aplicate

autorului reclamantelor

prin sentința penală nr. 1209/1947 a Tribunalului

Militar București, deși prin petitul acțiunii ele au înțeles să solicite daune

morale inclusiv pentru perioada de 5 ani închisoare executată de autorul lor în

temeiul acestei condamnări.

Așadar, s-a reținut

că solicitarea din cadrul dezbaterilor de a constata caracterul politic al

acestei condamnări este un capăt nou de cerere, distinct de cele cu care

instanța a fost învestită, fără a se încadra în prevederile art. 132 alin. (2) pct.

4 C. proc. civ., fiind respinsă ca tardiv formulată această solicitare.

privește cea de-a doua condamnare suferită de autorul reclamantelor, Tribunalul

a constatat că prin sentința penală 613 din 23 octombrie 1959 a Tribunalului

Militar Iași, numitul P.G. a fost condamnat, la 12 ani de muncă silnică și 7

ani de degradare civică, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale

prin agitație prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C, pen., combinat cu art. 209

pct. b alin. (2) C. pen., definitivă prin decizia nr. 2975 din 3 decembrie 1959.

Potrivit mențiunilor de pe copia acestei sentințe, inculpatul a fost grațiat

prin Decretul nr. 176/1964.

Astfel, din copia

mandatului de executare pedepsei nr. 1045/1959 și din documentul emis din

Penitenciarul Botoșani 2399/1964 rezultă că autorul reclamantelor a fost depus la Penitenciarul Botoșani la data de 27 august 1959 în baza sentinței penale 613 din 23 octombrie 1959

a Tribunalului Militar Iași, fiind eliberat la data de 14 aprilie 1964.

Rezultă așadar că din

pedeapsa de 12 ani la care a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire

contra ordinii sociale prin agitație autorul reclamantelor a executat în

concret, ca urmare a grațierii pedepsei la care fusese condamnat, ani și 8

luni, în cadrul Penitenciarului Galați și ulterior la Penitenciarul Botoșani.

Tribunalul a

constatat, în baza Legii nr. 221/2009, art. 1 alin (2) lit. a) că această

condamnare constituie în sensul legii de reparație o condamnare cu caracter

politic, iar

potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului

politic al condamnării suferite de autorul reclamantelor, descendenții

condamnatului pot solicita obligarea statului

la

acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În aprecierea

cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o

parte, faptul că recunoașterea caracterului politic al condamnării suferite de

autorul reclamantelor reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu, fără

a fi însă o reparație suficientă pentru suferința morală a condamnatului.

Pe de altă parte s-a

ținut seama de circumstanțele cauzei, de gravitatea și intensitatea

suferințelor fizice și psihice ale autorului lor și al reclamantelor ca urmare

a condamnării penale suferite de autorul lor, repercusiunile acestei condamnări

asupra situației lor familiale, personale, sociale, profesionale, contextul

general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor și libertăților

fundamentale ale autorului lor prin această condamnare precum și starea precară

de sănătate a numitului P.G. după executarea pedepsei privative de libertate de

4 ani și 8 luni.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantelor de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral cauzat ca urmare a confiscării averii autorului lor, Tribunalul a

constatat că prin decizia nr. 1937 din 6 decembrie 1994 a Curții Supreme de

Justiție, a fost admis recursul în anulare promovat de procurorul general

împotriva sentinței penale 613 din 23 octombrie 1959 a Tribunalului Militar

Iași, numitul P.G. fiind achitat, cu înlăturarea pedepsei complimentare a

confiscării averii.

În baza acestei

hotărâri judecătorești, reclamantele au solicitat instanțelor civile în

contradictoriu cu G. RA să le fie lăsată în deplină proprietate și deplină

posesie imobilul situat în Dorohoi, str. Poștei, acțiune admisă prin sentința

civilă nr. 881 din 13 martie 1998 a Judecătoriei Dorohoi.

Pe cale de

consecință, sub aspectul material al prejudiciului produs prin confiscarea

imobilului numitului P.G. prin sentința penală 613 din 23 octombrie 1959 a

Tribunalului Militar Iași, tribunalul a constatat că prin hotărârea

judecătorească sus menționată acesta a fost deja reparat.

Deoarece în viziunea

reclamantelor despre această măsură se afirmă în petitul acțiunii că ar fi

produs reclamantelor un prejudiciu moral, tribunalul a reținut că în mod

normal, pierderea abuzivă a locuinței poate provoca, pe lângă daune de ordin

material și o serie de daune de ordin nepatrimonial prin sentimentul de

frustrare cauzat, de neliniște, insecuritate locativă, care a fost avut în

vedere la stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale în prezenta

cauză.

În consecință,

Tribunalul, având în vedere principiile și criteriile generale de acordare a

despăgubirilor pentru daune morale, a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul la plata către reclamante la 12.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R.

din momentul plății efective) cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele, pârâtul

S.R.,

prin M.F.P. și M.P., prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București iar

prin

decizia civilă nr. 7/ A din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de către

reclamantele P.L. și T.M.L.; a admis apelurile declarate de S.R., prin M.F.P. și

M.P., prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București ; a schimbat în parte

sentința atacată în sensul că: a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare

a despăgubirilor morale și a menținut dispoziția privind respingerea ca tardivă

a cererii de constatare a caracterului politic raportat la sentința penală nr. 1209/1947

a Tribunalului Militar București.

Pentru a adopta

această soluție instanța de apel a analizat cu prioritate motivul de apel de

ordine publică invocat în ședința din 23 noiembrie 2010, față de caracterul

prioritar al aspectului legat de declararea neconstituționalității a

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Astfel, s-a reținut

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

La data soluționării

apelului, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea

de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, instanța

de apel este pusă în situația de a aplica dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, care și-au încetat efectele.

Ca urmare a

prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale

duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță.

Astfel, dispoziția

declarată neconstituțională era cea care năștea dreptul subiectiv civil cu

dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale,

a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

S-a mai reținut că nu

se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită

sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la

crearea unui conflict de legi în timp ivindu-se problema juridică a aplicării

legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a

declarării neconstituționalității lor (nu provine de la legiuitor și nu poate

da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează

să mai existe).

De asemenea, s-a avut

în vedere că soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. contra

Bulgariei), cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea

acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări

să nu creeze noi nedreptăți.

Având în vedere dispozițiile

legale menționate, instanța de apel a constatat că soluția adoptată de prima

instanță este fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de

contencios constituțional ca fiind contrare legii fundamentale.

Pe cale de

consecință, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât și de

principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009,

s-a reținut că nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea

sentinței apelate.

Prin urmare, ca efect

al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ca urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curții Constituționale, s-a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Față de considerarea

ca fondat a motivului de apel de ordine publică, nu s-a mai impus analizarea

celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor

acordate de prima instanță.

Deciziei mai sus

menționată au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.L. și T.M.L., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanții P.L. și T.M.L.,

solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii

de chemare în judecată a reclamantelor.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentele consideră

soluția pronunțată de instanța de apel ca fiind netemeinică și nelegală, fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr.

221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Recurentele susține

că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată, este suverană și aplicabilă pe tot

parcursul procesului.

În altă ordine de

idei se susține că, chiar dacă art. 5 din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional, instanța de apel putea să soluționeze cauza în baza art. 998 C.

civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel,

constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând

o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care

reclamantele au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

examinate ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor acestora din

perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei

juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în

teza II și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei

cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Așadar,

cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la

momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul

legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reținute, întrucât

soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici

dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a

fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F. – M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența

sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11

ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.L. și T.M.L. împotriva deciziei nr.

7/ A din 11 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.